Paste cu ciuperci şi pesto – din ciclul Lecţii de gătit simplu


paste pesto

Iată, în prima seară cu fulgi a acestei toamno-ierni, m-am gândit să pregătesc ceva mediteraneean, cu gust proaspăt şi aromat. Pesto să fie! Îmi lăsa gura apă numai când mă gândeam la sucurile ce-au să iasă din frunzele verzi strivite fără milă. Miam-miam!

Am introdus în poveste şi-o mână de ciuperci cuminţi care poposeau în frigider dar uitasem pentru care scop.

În tigaia neagră universală, într-o lingură de ulei (dar poate să fie şi unt, dacă nu aveţi colesterol zglobiu ca al meu) am aruncat 3-4 căţei de usturoi şi pălăriile ciupercilor tăiate grosier, evident după ce fuseseră spălate.

A se observa că usturoiul nu este tăiat sau mărunţit, ci căţeii au fost zdrobiţi uşor cu latul cuţitului pe tocător. Astfel, ei îşi lasă toată aroma, apoi pot fi îndepărtaţi fără probleme.

Încercaţi să vă abţineţi să adăugaţi apă la călirea ciupercilor. Cel mult un gât de vin poate fi acceptat. Altfel, e mai bine să le lăsaţi singurele, căci după un minut, două îşi vor lăsa suficientă zeamă în care să se gătească pe foc potrivit, fără alt adaos decât sare şi piper.

La final, când lichidul se va fi evaporat, ele arată cam aşa:

În timpul celor 9 minute cât fierb pastele, trecem la pesto. Evident, am păstrat numai numele din el şi o vagă idee. În rest, am adaptat la ingredientele din dotare. Aşadar, am folosit frunze de rucola şi baby spanac. Le-am zdrobit cum am putut, mai întâi tăindu-le din cuţit, apoi încercând să folosesc blenderul. Cum nu e chiar prietenul meu cel mai bun, această operaţiune s-a transformat uşor în chin. Să luăm partea bună, decorarea casei în picăţele verzi, o culoare vie şi optimistă!

Peste frunzele mărunţite-zdrobite am adăugat un pumn de nuci tăiate, ceva ulei de măsline, zeama unei jumătăţi de lămâie( cam mult, dac-ar fi să mă gândesc acuma după ce-am mâncat şi încă am gura pungă), un pic de sare, un pic de busuioc uscat, în speranţa că îi va da aroma de pesto de la mama lui (nu, nu i-a dat, deci puteţi să-l săriţi. Ori verde, ori deloc) şi am mixat din nou. Vrrrum-vrrrum, iară picurei verzi pe faţă, pe mâini şi pe masă şi gata!

 

am trecut din nou în blenderul cu recipient

am trecut din nou în blenderul cu recipient

şi apoi, iarăşi în open space

şi apoi, iarăşi în open space

 

Nu mai trebuie decât să asamblăm totul la un loc: pastele scurse, ciupercile trase la tigaie şi sosul pesto parfumat.

rezultat final!

rezultat final!

Şi o imagine cu farfuria pregătită pentru a mânca, nu a poza.

cu farfuria în poală, răspunzând mesajelor de încurajare

cu farfuria în poală, răspunzând mesajelor de încurajare

De vară, cu aromă de vacanţă


Roma © Taverna dei Quaranta

Mi-am amintit un fel de mâncare încercat la Roma. Era o cârciumioară, sau să-i zic trattoria, prin spatele Coloseumului cu 5-6 mese afară pe trotuar şi încă vreo 15 înăuntru. Mesele aveau feţe de masă din pânză în pătrăţele, mici glastre cu flori de grădină şi şervete albe. Scaunele erau din lemn cu perniţe comode. Răcoare şi miros îmbietor de mâncare proaspătă.  Nu cred că e specific italienilor, dar eu acolo am găsit prilejul să gust fiori di zucchini. Adică flori de dovlecel. Ba, după noi, întrebând pofticioşi, au mai comandat şi alţii această delicatesă.

Trebuie să recunoaştem că dacă au un merit aparte, acela este aspectul atrăgător dat de culorile vii galben/portocaliu/verde. Gustul propriu-zis este oarecum neutru, deliciul preparatului venind din ingredientele puse împreună, fie fineţea unor brânzeturi, fie aroma unor condimente.

Se gătesc în multe feluri, umplute sau simple, prăjite sau coapte aşa că am ales o reţetă care mi-a făcut cu ochiul şi am pus-o în practică.

Flori de dovlecel umplute, la cuptor, aşadar.

Am avut vreo 10 flori, aduse de o colegă din grădina personală. Deşi mi-a adus, aşa cum îi explicasem, doar flori masculine (acelea cu pistil lung, portocaliu) care sunt mai mari, am avut de furcă la manevrare deoarece ele s-au închis treptat după ce au fost culese, până au ajuns în stadiul cocoloş. Poate dacă se trece la preparat imediat după cules e mai uşor. Eu însă, m-am apucat de ele la 12 ore după ce fuseseră culese. Aşă încât, cu infinită grijă şi răbdare, le-am extras codiţa şi pistilul, tăind la baza florii un orificiu cât mai mic. La spălat s-au mai despletit, dar tot strânse şi ciufulite stăteau.

florile curăţate şi spălate

Am pregătit o umplutură uşoară din: 2-3 felii de mortadella tăiate mărunt-mărunt, 2-3 linguri de brânză fină cremoasă (am avut Almette în frigider), 2-3 linguri de alt tip de brânză slabă (telemea de capră), un ou mic, mentă, busuioc, piper şi sare.

ingrediente umplutură

Cu această pastă am umplut florile. Chinuiala naibii, mai ceva ca sculptura în bobul de orez! Pentru că prin capătul petalelor era imposibil să răzbesc, le-am ţinut cu o mână de vârfurile petalelor adunate şi am turnat prin găurica rezultată în urma extragerii pistilului. Am folosit un dispozitiv de ornare cu frişcă (punga de plastic tăiată într-un colţ). Florile astfel burduşite le-am aşezat într-un vas ce merge la cuptor, pe hârtie de copt.

florile umplute

Am presărat bucăţele de unt, parmesan şi un sos alb din smântână subţire, unt şi făină.

 

 

 

 

 

 

La cuptor au stat vreo juma’ de oră, poate mai puţin, până au început să miroasă a ceva bun şi să prindă o crustă apetisantă.

florile umplute scoase din cuptor