Apuseni, România.Ploaia insistă

Cu un ghinion de zile mari, am ajuns într-un târziu să văd Apusenii. Pe ploaie. De ani de zile încerc să-i abordez, într-un fel sau altul, şi mereu s-a găsit câte o piedică. Ca şi cum s-ar ambiţiona să nu mi se arate, de data asta, nemaiavând încotro, au chemat în ajutor ploaia şi ceaţa. Am ajuns într-o dupăamiază de mai la Abrud, pe o ceaţă deasă şi-o vreme mohorâtă, ca de noiembrie. Pensiunea Detunata a mai salvat seara – cald, primitor, curat, restaurant decent, linişte. Dimineaţa, pe o ploaie măruntă şi insistentă am pornit să găsim casa Fefeleagăi. Întâi ne-am abătut în centrul Abrudului în căutarea unei cafele şi-a unui covrig. Surprinzător, dar luni, la ora 8 trecute fix, în acest orăşel era o animaţie şi-o veselie de mai mare dragul în cafeneaua-pub în care ne-am decis să intrăm. Şi-un fum, să-l tai cu cuţitul. Cafeaua bună. Covrigul nexam. Apoi, din lipsă de indicatoare, după două rotocoale dezorientate, prin centru, în care tot treceam pe lângă casa în care Horea, Cloşca şi Crişan au stat ferecaţi în lanţuri în noaptea nuş-cărei zile, am ieşit înspre Bucium Sat. Şi dă-i şi urcă. Şi dă-i şi plouă. Am găsit casa memorială Ion Agârbiceanu şi, mai sus, şi pe-a urmaşilor Fefeleagăi, care ţin un frumos popas turistic. Acolo am primit sfatul să facem cale-ntoarsă, căci, din pricina ploii, nu avem şanse să vedem formaţiunile numite Detunate sau alte frumuseţi ale naturii, mai ales că nu avem jeep – în opinia doamnei Fefeleaga-junioară. Asta, dacă lăsăm deoparte tabloul verde al pădurii şi pajiştilor sub ploaia nesfârşită, care mirosea uşor a fum şi a iarbă crudă şi care mie mi-a plăcut destul de mult.

Ne-am încercat norocul la Roşia Montana. Aici ploaia se mai răzgândise, dar erau 6-7 grade. Şi nici ţipenie de om. Sau moţ. Au însă birou de informare turistică, de unde am fost îndrumaţi să urcăm spre tăuri. Printre casele-monumente istorice, se urcă sinuos pe un drum abrupt şi îngust dar accesibil, apoi prin pădure, până când locul se deschide într-o poiană frumoasă, cu lac verde la mijloc şi locuri de picnic amenajate împrejur. Lacul este artificial, format în cavitatea unor vechi mine exploatate până când s-au surpat. Frigul ne-a alungat, deşi priveliştea şi liniştea erau plăcute. Am fi vizitat minele romane, dar nu eram minim 5 persoane aşa cum ni s-a solicitat la intrare. Asta a fost.

Următoarea ţintă a fost peştera Scărişoara, accesibilă cu maşina din Gârda de Sus. Drumul tăiat în roca roşie a muntelui e bine pietruit şi amenajat, aşa încât cei 9-10km se urcă uşor, în serpentine largi care te lasă  să admiri peisajul specific – pajişti smălţuite cu flori, case risipite, garduri din lemn lungi, împărţind geometric coastele verzi, vaci, oi şi salcâm parfumat. Sus, pe platoul din vecinătatea peşterii construcţiile sunt în plin avânt – vile, cabane sau hoteluri, care mai de care mai dichisite se iţesc cât vezi cu ochii. Aşa se explică deci calitatea drumului (la care chiar se lucra de zor pe o porţiune!). Lăsând însă construcţiile în urmă, urcăm pe potecă preţ de 10 minute prin pădure şi ajungem la Gheţar. Mă tot întrebam de ce-i spune Scărişoara. Ei bine, am aflat. Pentru a coborî în avenul  adânc de 50m, iei la rând treptele abrupte ale unor scărişoare metalice până îţi vine ameţeala. Balustradele sunt reci –gheaţă, treptele alunecoase iar aerul din ce în ce mai umed şi mai rece. Cobori ca-ntr-un iad cu răsuflarea îngheţată. Dar merită. Jos, te conduc podeţele de lemn cu balustradă pe un traseu prestabilit care îţi îngăduie să vezi toată peştera şi-al ei gheţar. În fapt, ceea ce se vede din gheţar e doar o părticică, vârful sau coama (că-i cam teşit). Restul e dedesubt şi se tot micşorează din cauza căldurii. Tot dedesubt ca şi nivel, în laterale, continuă galeriile peşterii, nevizitabile. Pentru turişti, de interes este interiorul sălii mari de la intrare, unde avem sub picioare masa de gheaţă şi, mai spre interior, formaţiunile tip stalagmite din gheaţă, extrem de spectaculoase prin mărime şi strălucire. Aceşti ţurţuri întorşi pot fi admiraţi şi fotografiaţi în voie de pe o platformă specială, de unde apar în toată splendoarea, luminaţi atât electric cât şi natural prin hornul din bolta peşterii.

Am continuat spre Arieşeni pe aceeaşi vreme mohorâtă. Chiar şi aşa, am înţeles frumuseţea locului care emană o linişte aparte şi-ţi dă sentimentul de plutire . Arieşenii, din păcate s-au transformat dintr-o mică localitate pierdută între munţi, în staţiune aglomerată şi cosmopolită. Vilele şi hotelurile impozante îi răpesc farmecul, cred.