Experiment

Muncesc zi de zi într-o multinaţională cu sediul în Pipera. Da, acea zonă nefericită, aglomerată şi absurdă care era odată o periferie industrială, platforma Pipera, iar acum s-a transformat în hiper-îngrămădeală de birouri cu furnici. Şi furnicile au maşini. Ca să părăseşti perimetrul trebuie să treci prin încercări amarnice – zeci de minute în coloane nesfârşite. Şi mi-am zis cu năduf într-o bună zi: la primăvară o iau pe jos!
În după-amiaza liniştită a acestei miercuri mi s-a părut suficient de primăvară ca să pun în aplicare jurământul făcut în propria-mi barbă. Şi-am purces.
Întâi am mers „ca tramvaiul” cale de vreo juma’ de kilometru, până în şoseaua Petricani. Apoi, am cotit frumuşel spre Tei-Toboc şi, pe aleea de promenadă, amenajată de-a lungul şoselei, am avansat cu pas potrivit. Recunosc, pasul era potrivit în faza asta cu entuziasmul. Ca atare, după încă jumătate de km, un şold a început să protesteze cu junghiuri discrete. Am încetinit. Am pozat lacul, terasamentul tramvaiului, cerul. M-au depăşit cam şapte biciclişti. Pietoni, ioc. Maşinile mă depăşeau, ba le depăşeam eu pe ele, care, cum. Ba chiar m-a claxonat un cunoscut.

pe şoseaua Petricani

lac Tei-Toboc

După 25 de minute eram la Palatul Ghica. De acolo, am luat-o prin Tei. Blocuri, şaormerii, case de amanet, aprozare, magazine second hand şi farmacii. Femei cu copii în braţe, bătrâni şontâcăind. O bucată de trotuar îngust, am mers în spatele unei dudui care trăgea după ea două trolere mov. La o lărgime, m-am strecurat şi am depăşit-o. La un colţ, direct pe bordură şedea o femeie fără adăpost, cerşind. Aşa am crezut eu, din depărtare. Dar, apropiindu-mă, am constatat că doar stătea şi socializa. Tipului din faţa mea, i-a şoptit familiar „Bună seara, domnu’, ce mai faceţi” iar mie, în treacăt „Ce faci, gagico” cu zâmbet ştirb.

case vechi şi rămăşiţe pe Teiul Doamnei

Pe Maşina de Pâine, vânzoleala s-a mai redus. Am întâlnit doar trecători grăbiţi spre casele lor. Imaginea fantomatică a Morii lui Asan, printre două blocuri. O viluţă cochetă, încrustată între betoane. Spaţii virane murdare. Rahaţi de câini.

din mers, un colţ din Moara lui Assan

corpuri de clădiri rămase stinghere între blocuri, pe Maşina de Pâine

Piaţa largă de la Bucur Obor mi s-a arătat feerică sub luminiţele colorate şi pâlpâitoare ale reclamelor. Pentruc că, da, venise amurgul între timp. Mergeam de o oră.
Am cotit pe Moşilor. Case de amanet, patiserii, florării, bănci, telefoane, pantofi. Şi iar patiserii, cofetării, săli de jocuri de noroc şi farmacii. Am mers în urma unui cuplu de vârstnici. El ducea o plasă mare pe braţe conţinând, cel mai probabil, un tort. Ea îşi purta poşeta demodată în bandulieră şi se sprijinea în baston. Dialogul lor era apăsat şi fragmentat, ca şi cum o bandă reda cu încetinitorul. Aaai văăăzuttt? Daaa, drrragăăă. Jaaacheta asta nu e bună, mă cam strââângeee. Aaa? Ai griiijjjăă cu pacheeetul, te rooog. Etc. etc.

Calea Moşilor, o lume

Începuse să se întunece pe la bulevardul Carol, când am apucat pe Mântuleasa. În faţa mea, doi tineri se ţineau de mână. Mergeam pe trotuar, pe sub nişte cabluri groase care atârnau între stâlpi la înălţimea unui om. Pe jos, iară murdărie şi mulţi rahaţi. În părculeţul din faţa bisericii Mântuleasa – tineri la o sămânţă, adulţi la o bere, copii şi câini. Şi rahaţi. M-am strecurat pe trotuarul îngust, sugrumat de maşini parcate. Am luat-o pe Romulus, unde era linişte şi pustiu. În dreptul fostei fabrici de trăsuri, azi un depozit misterios, un camion făcea manevre cu luminile stise. Nici ţipenie. Creepy. Am trecut repede, repede. Începeam să visez la o budă, plus că pantofii păreau să-mi fi rămas dintr-odată mici. Spre Călăraşi a început să răzbată un suprem miros de peşte prăjit. Era atoatestăpânitor. Presimţeai fierbinţeala mămăligii şi iuţimea usturoiului în cerul gurii. Am continuat drumul ameţită, până m-au dezmeticit nişte lătrături îndârjite. M-am crispat dar am continuat, bravă. Am ezitat dacă să apuc pe Vulturilor, dar până la urmă am ales Maximilian Popper. Dacă nu pentru altceva, măcar pentru rezonanţă. Iarăşi cabluri leşinate, atârnânde, rahaţi şi gunoaie. Am ieşit în Traian şi-am zărit deja bulevardul Unirii cu tot fasonul lui. După încă 10 minute eram acasă.
Bilanţ: 8 km la pas, am ajuns cu o oră mai târziu acasă, am luat pulsul străzii la ora de vârf a serii în două, trei zone ale oraşului, am reperat vreo două magazine interesante şi câteva locuri care se cer cercetate mai amănunţit. M-am ales cu două băşici în călcâiele neobişnuite cu atâta umblet şi mi-am traumatizat o articulaţie a şoldului care mă va sâcâi o vreme.
Concluzia? Mai vreau. Negreşit!

Prin cartier, în prima zi a anului

da, este un megaimaj

Bucureştiul în detalii (8)

Eternul şi fascinantul Bucureşti. Strada Hristo Botev

Ce-am făcut eu la Street Delivery

Se fac vreo trei luni de când tot mă tot aflu-n treabă cu atelierul de dramaturgie numit Scrie despre tine. După cum îi zice numele, e lesne de înţeles ce m-a adus. Mai greu de priceput este ce mă face să rămân. Că mi-am tot zis „Doamne, nu mai calc acolo. Eu cu oamenii ăia nu mai dau ochii nevăr-evăr.” şi alte de-astea, până m-am obişnuit să nu-mi mai bat capul cu gânduri despre perspectivă. Să fiu şi să mă bucur dacă e cazul. Şi a tot fost. Cazul, vreau să zic.

Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum, ci despre Street Delivery şi cum am avut noi stand acolo. Iac-aşa. Un dreptunghi sub două umbrare alăturate, o masă, câteva scaune şi o mochetă. Hârtie şi instrumente de scris. Plus multe idei frumoase.

Vremea a fost mârşavă. A fost şi furtună şi ploaie torenţială şi ploaie mocănească şi soare arzător şi vânt şturlubatic. Au fost şi momente de calm şi senin, recunosc. Dar ce e cel mai important, au fost o mână de oameni care s-au preocupat de toate cele şi i-au susţinut pe dragii noştri Vera şi Sorin. Personal, nu simt c-am contribuit notabil la bunul mers, dar nici n-am încurcat. Am făcut ce-mi place mie cel mai mult, am observat.

Circumspectă din fire, nu mă aşteptam la cine ştie ce trecere cu activitatea nostră desuetă, scrisul. Da’ de unde! Curioşii nu mai pridideau cu întrebările şi curajoşii cu scrisul. Sâmbătă, jocul Piticot cu întrebări personale a avut un succes nebun, iar free flow-ul aducea constant oameni dornici să scrie despre lucuri absolut personale. Duminică, Ruleta cu misiuni a fost la mare căutare. Până şi eu am cedat la un moment dat şi m-am lăsat antrenată în turul străzii Arthur Verona cu ochii legaţi. Ce-a ieşit stă mărturie pe foaia scrisă mărunt şi atârnată în stânga standului.

Ne-au lăsat rânduri geniale copii, adolescenţi, adulţi şi chiar o doamnă venerabilă. Am notat tone de adrese de mail ale doritorilor de interacţiuni viitoare. Ne-au întrebat despre una-alta oameni care-şi mărturiseau profesia – psihologi şi care mustăceau aflând subiectele eseurilor noastre şi-ale vizitatorilor noştri. Ştiau ei ce ştiau. Curată terapie în aer liber şi în văzul lumii se petrecea la noi. Am privit cu uimire şi bucurie zeci de oameni care aşezaţi în câte-un colţişor, pe o pernă, pe un scaun ori chiar în picioare scriau despre ei. Scriau şi apoi lăsau foaia cu rânduri şi desene cu privirea aceea care spune „poftim o bucăţică din sufletul meu, ai grijă de ea”. Şi se tot duceau zâmbind.

Scrie despre tine! Iar oamenii scriu. Nu e incredibil?

 

 

 

 

Noapte de mai cu parfum de altădată

A fost iarăşi Noaptea Muzeelor. Bolnavă, singură şi amărâtă, nu puteam totuşi să stau acasă. Aşa că am ieşit pe străzi şi m-am pierdut în mulţime. Sigur că bucureştenii erau la datorie, la căscat gura, la dat cu părerea, la ce-i place românului mai mult – statul la cozi lungi şi dezorganizate. Frumuseţea era că nimeni nu se grăbea, toţi erau veseli şi relaxaţi iar atmosfera era de revelion simpatic cu miros de soc şi salcâm.

Paşii şi-un pont primit de la ARCEN m-au dus către Scoala Centrală de Fete. Ei, da, coane Fănică! Am mai fost dar nu-mi pare rău c-am mai petrecut şi anul ăsta o jumătate de oră la coadă, sub duzii de pe strada Icoanei. Nu e vorbă, că am auzit discuţii interesante în acest timp. Un grup de tineri venise la îndemnul unei fete dintre ei, care absolvise liceul acolo; ca atare, considerau că majoritatea vizitatorilor vor fi fiind foşti absolvenţi. Şi eu, care credeam că mulţimea a fost atrasă prin campania susţinută de pe FB… În faţa mea, două fete flirtau lejer cu-n băiat înalt şi drăguţ al cărui nume, s-a dovedit după vreo 15 minute că îl uitaseră. Au râs toţi din asta. Alte trei demoazele se hlizeau straşnic povestindu-şi ultimele ieşiri mondene. Din una-ntr-alta au ajuns să-şi pipăie sânii pentru exemplificarea anumitor scene controversate din povestire. Noroc de întunericul ocrotitor.

La intrare, ce să vezi? Edmond şi Alberto. Pasămite îşi pregăteau conferinţa de la miezul nopţii, dar eu cred că aveau nişte emoţii cât ei de mari.

Alberto şi Edmond

Dar tot ei, inepuizabili, făceau parte şi din echipele de ghidare/informare, tot ei se preocupau de diverse probleme, erau pretutindeni şi tot cu zâmbetul pe buze şi ochii sclipitori răspundeau saluturilor sau întrebărilor. Iar cu o mână, desigur, dădeau din picioare.

Şcoala Centrală, cum o ştiam, elegantă şi cochetă, s-a lăsat încă o dată admirată. Culoarele cu tavane casetate şi vopsite în culori vii  strângeau la mijloc aceeaşi grădină veche şi plină de farmec, pe care atâţia ochi au privit-o prin ferestrele înalte. Sălile cu uşi mari din lemn, se înşiruie cuminţi de jur împrejur.

În holul amfiteatrului, ne aştepta în chip de surpriză o colecţie absolut simpatică de reclame şi anunţuri de la început de secol trecut. Cum ar veni, strămoşii advertising-ului de azi.

Iar la miezul nopţii, cum aşteptam, a avut loc prezentarea despre societatea bucureşteană de acum un veac. Vorbitorii, deşi obosiţi şi surescitaţi, s-au adunat şi, cu şarmul obişnuit, ne-au captat atenţia mai bine de o oră. Au vorbit despre activităţile ARCEN, ne-au prezentat cel mai tânăr membru al lor, elev într-a şasea la Şcoala Centrală, Alexandru Spînu, s-au lăudat un pic (pe drept), au spus glume, s-au completat, s-au autocriticat şi, cel mai important şi mai frumos, ne-au spus poveşti scoase dintre file de istorie.

 

 

La revedere, SCF!