Se poate şi în România…

Găsim puţine locuri în ţară unde simţim că facem turism modern, însă cu atât mai mare e satisfacţia când le descoperim. Unul din ele este Neamţ. Cetatea Neamţ.

La marginea oraşului Târgu Neamţ se pot vizita ruinele cetăţii fortificate de însuşi Ştefan, construită, însă, chiar mai înainte, de Petru Muşat cu scopul apărării ţinuturilor de invaziile otomane. Din centru se ajunge uşor, fie cu maşina, fie într-o plimbare mai lungă pe jos, pentru că sunt tăbliţe indicatoare eficiente. Trecem de casa memorială Veronica Micle, trecem de casa cu motoceii lui Creangă. La poalele colinei pe care este amplasată se găseşte o parcare mare, ghişeu de informare turistică, tarabe cu suveniruri şi produse tradiţionale, precum şi terasele-restaurant a două pensiuni prospere. Apoi se urcă la pas. Aleea de acces este şerpuită însă, chiar şi aşa, urcuşul e pe alocuri cam pieptiş. Altfel e impecabilă, asfaltată, străjuită cu bănci, felinare şi coşuri de gunoi. Plus panouri informative despre cetate, despre fauna şi flora zonei, aşa încât, până sus ajungi cu lecţia învăţată. Nu stă nimeni să te asculte, ce-i drept. Doar funcţionarul de la casa de bilete îţi dă bineţe şi te pofteşte în cetate. Intrarea e spectaculoasă, numa’ bună de folosit în filme de aventuri: o pasarelă lungă şi arcuită, suspendată pe stâlpi din ce în ce mai înalţi. Scopul strategic era să oblige pe cei ce se apropiau să se expună într-o poziţie dezavantajoasă. Chiar înaintea porţii vedem semnalată şi capcana pentru nepoftiţi – o trapă ascunsă care îi sortea pieirii. Cu ochii minţii parcă vedeam solul ce venea în trap pe pod, cu bidiviul înspumat de alergătură, ocolind priceput capcana şi bătând în poarta ferecată  „Măria ta, vin turcii!”. Acum, slavă-Domnului, vin turiştii. Şi au ce vedea. Nu mai găsim zidurile goale şi pietrele năpădite de buruieni de acum ceva timp. Curtea interioară şi încăperile care au rezistat timpului sunt îngrijite şi frumos amenajate pentru vizitare. Vedem camerele străjilor, ale pârcălabului, cămările, bucătăria, sala armelor, sala de judecată şi sfat, turnul domniţelor, camera de taină şi, desigur, temniţa cea neagră. Unele sunt mobilate sugestiv cu obiecte de epocă, în altele găsim manechine întruchipând oşteni, prizonieri, etc. Peste tot abundă panourile cu explicaţii şi informaţii istorice sau citate sugestive. E curat şi civilizat. Biletul de intrare de 5 lei per adult e justificat, iar despre taxa foto de 10 lei nu a întrebat nimeni. Şi panorama asupra văii Ozanei, de sus de pe ziduri, este impresionantă. E-adevărat că pe malul apei frumos-curgătoare avem şi priveliştea unui gater bine organizat ce abia dovedeşte fluxul de materie primă. Adică de pădure moldovenească. Dar, deh, astea-s timpurile, i-o fi venit vremea codrului să se transforme în ceva mai util.

N-am întâlnit ghizi, însă în plin sezon ei există şi pe lângă explicaţiile tehnice şi istorice au multe legende de povestit. Ceva mai jos de intrarea în cetate mai este un bătrân simpatic cu o taraba de nimicuri şi diverse lunete şi ocheane fermecate, care, contra unei sume simbolice de 1-2lei îţi arată prin telescop un vitraliu cu icoană situat tocmai sus, pe zid şi îţi oferă o hartă schiţată de mână pe-o coală A4 pe care găseşti mănăstirile din împrejurimi, câteva pensiuni şi alte repere rutiere, dar şi locaţia Pădurii de argint şi a Codrului de aramă. Serios, există.

Coborând aleea, la plecare, am întâlnit un grup numeros de turişti americani care urca. M-am simţit împăcată că măcar aici nu ne facem de râs.