I’m back

Şi către est, tot în grabă

E frumos să umbli iarna prin ţară. Vezi tablouri ca cele din imaginile de mai jos:

da, mie îmi place Dobrogea şi iarna, ce să fac…

nu e chiar delta, dar pe aproape. lac Hazarlâc

Exerciţiu de primăvară

Dimineaţă, cafea, linişte. Şosea pustie, soare peste bărăgan, lanuri de verde şi foarte verde, rapiţă  galbenă ca lămâia, poduri. Sate prăfuite, nemişcate, cocoşi, turme răsfirate, cai albi, cai negri. Dunăre mare şi leneşă, plopi până la subţiori în apă, berze ocupate.

Dobrogea. Drumuri şerpuite, dealuri verzi, crânguri foşnitoare şi ciripitoare, oi, capre, măgari. Miros iute de fum şi balegă. Turle sclipitoare de biserici sau geamii, liliac la porţi, gutui şi meri înfloriţi. Sarai. Târguşor. Cheile Dobrogei, stânci calcaroase alb-rozalii, iarbă verde şi turme stârnind praf galben. Sarighiol, Beidaud, Ceamurlia, Orgame. Enisala.

Babadag, pădure ca-n poveşti, cu-cu, cu-cu, cântec vestitor de vară. Stejari, salcâmi încă neînfloriţi, câmp arat cuminte, drumuri neasfaltate. Başpunar (fântâna mare). O babă cu basma înflorată, fără dinţi, copii blonzi şi tuciurii, case cu cercevele albastre şi uşi turcoaz. Drum tainic spre inima pădurii, clopoţei, viorele, ochiul boului, vaca Domnului, mierle, ciocănitori, bondari. Frasini încărcaţi de flori albe cu parfum suav, foşnete, triluri, piuituri.

Şi iar drumuri sinuoase printre tarlale, lanuri mătăsoase dansând sub vânt, gorgane în depărtări, mori de vânt, praf, cald. Asfinţit portocaliu-mov-vineţiu peste câmp, deasupra oraşului depărtat şi amuţit.

 

rapiţă şi mori de vânt

turn de geamie în Ciucurova

 

turmă stârnind praf în chei

Enisala

floarea de frasin

câmp cu gorgan

podişul Casimcei

 

 

 

 

Mda. Am fost să caut păduri de liliac. Şi nu le-am găsit aşa de uşor.

Va urma.

O variantă interesantă

Acum câteva sute de ani, un turc bătrân şi bolnav, pe nume Tekir, se spune că plecase să-şi caute alinare şi povaţă la hoge. Se urcase cu greu în horoaba lui veche la care înhămase catârul, pe Belghir, şi străbătea încet drumurile prăfuite ale Dobrogei. Hogea l-a primit şi i-a citit pasaje întregi din Coran, însă niciunul nu-i arăta bietului Tekir calea ce-ar trebui să urmeze. Într-un târziu a plecat amărât, la fel cum venise, beteag de picioare şi, cu vederea slăbită, s-a lăsat în voia lui Belghir, catârul matusalemic. Cum noaptea s-a lăsat pe nesimţite, cei doi, turc şi catâr, s-au rătăcit prin stufărişul unui lac. Din ce încercau să iasă mai cu foc, se afundau mai tare în smârc, împotmolindu-se cu totul în nămolul urât mirositor. Acolo i-a găsit dimineaţa. Şi nu mică i-a fost mirarea turcului, când au reuşit să dibuiască drumul , să afle că picioarele nu-l mai dureau, vederea i se luminase, iar catârul părea întinerit şi plin de vlagă. De-atunci lumea merge să se tămăduiască la ghiolul lui Tekir. La Techirghiol.

O altă glorie apusă a turismului românesc, lacul Techirghiol zace învechit în uitare azi. Imediat în dreapta, cum ieşi din gara Eforie Nord, dai de un drum prăfuit, mărginit de tufe de pelin şi cicoare care duce la „Băile reci de nămol”, un ştrand amenajat pe malul lacului Techirghiol. Intrarea se face pe sub arcadele unei clădiri cândva impunătoare şi frumoase, azi doar supravieţuitoare. După încercari de-a amenaja un ştrand nou, alături, se pare că autorităţile au revenit la acest stabiliment vechi, uşor spoit. Deci, intrăm, plătim 10lei de adult, 5 lei de copil şi ajungem în curtea interioară care seamănă cu un patio roman – 4 laturi din corpuri de clădire joase, de piatră , cu porticuri adânci umbroase care cuprind la mijloc pătratul neacoperit al curţii cu un bazin şi fântână arteziană. În stânga şi-n dreapta se merge către separeurile pentru bărbaţi, respectiv femei. Înainte sunt mixt-textiliştii. Fiecare separeu are vestiare, toaletă, duşuri cu apă dulce – în încăperile clădirii şi duşuri cu apă sărată din lac – în aer liber. În mijlocul fiecărei mini-plaje cu nisip tronează căldările cu nămol proaspăt scos de pe fundul lacului. Lumea vine frumuşel şi, mai schimbând o vorbă, mai cu elan, mai cu silă se serveşte ad labam. Bagi mâna şi aplici, ca şi cum te-ai da cu o cremă pe tot corpul. Nămolul are textură fină şi culoare strălucitoare de smoală, transformându-te pe dată în catwoman în al ei costum mulat de lac; numai mirosul este cam neplăcut. Apoi urmează baia de soare. Se stă în poziţie răşchirată, bipedă până când nămolul negru, lucios ca pielea de focă  se usucă şi devine gri prăfos şi începe a crăpa. Durează maxim 1 oră, timp berechet să studiezi vecinii şi să fii studiat pe îndelete. Altceva nu prea ai ce să faci. Aşadar, dacă te ungi de la gât în jos, cu mâinile şi faţa albe, arăţi a scafandru; dacă te dai şi pe faţă oarecum semeni a Winetou; dacă efectiv te mânjeşti temeinic pe chip lăsând doar albul ochilor eşti un veritabil ninja. Ba, un domn respectabil altfel, care şi-a uns zdravăn chelia şi faţa, arăta de-a dreptul a bau-bau. O altă doamnă nămolită pe cap, cu tot cu părul aferent obţinuse o interesantă coafură afro. Copiii unşi strategic numai pe la încheieturi, gât, piept arătau a viţei sau mânji bălţaţi. Şi tot aşa. Distractiv. Apoi vine partea genială – bălăceala în apa sărată a lacului. Intri de pe pontonul de lemn dotat cu scăriţe în apa care, la fund, cel puţin la mal, are nisip plăcut atingerii. Apoi, după câţiva paşi, când apa trece de piept, cu greu îţi mai poţi ţine picioarele în jos şi poziţia verticală. Pur şi simplu, apa te scoate la suprafaţă ca pe-o bucată de lemn uscat. Pluteşti în orice poziţie. Înotul propriu-zis constă în a-ţi imprima oarece deplasare, ceea ce nu-i deloc uşor. Nici chiar ca-n vid, precum cosmonauţii-n spaţiu, dar cam aşa ceva. Poţi să traversezi înotând, tot lacul, de altfel. Când oboseşti, te opreşti pur şi simplu. Ca nişte raţe veritabile, pe lac plutesc şi pescăruşi leneşi şi grăsani. Oricât te-ai strădui însă, nu-i poţi prinde. În orice caz, indiferent ce manevre faci prin apă, e de dorit să nu te stropeşti în ochi. Ustură ca naiba! Pentru divertisment ai privelişte panoramică spre toate cele 3 plaje – femei, mixt, bărbaţi. Poţi să-ţi reperezi prietenii, rudele sau să studiezi pur şi simplu personajele.

Spre exemplu: la mixt apare la un moment dat o pereche bizară, ruşi. El – înalt, zvelt, blond, un zeu viking imberb, ea – o smochină fără forme, cu picioare subţiri şi piele arămie de la vârstă nu de la soare, cu un păr ireal vişiniu, tăiat în formă de castron. Se dezbracă tacticoşi la nudul gol şi ţuşti în apă. Şoc şi groază! Vreo 2 perechi de pensionari încep să vocifereze şi să se înfoaie precum curcanii, pe mal. Îi beşteleau de mama focului. Mânjiţi cum erau, păreau fioroşi ca nişte draci adevăraţi. Ruşii au fost alungaţi.

La femei, socializarea era în floare. Stăteau în pâlcuri de minim 3-4 şi discutau cu spor, unele chiar în apă până la genunchi, altele pe ponton sau pe plajă. Majoritatea aveau turbane sau băsmăluţe colorate pentru protejarea părului, încît de departe păreau negrese îmbrobodite tradiţional. Bărbaţii păreau bâtlani singuratici şi stăteau mult mai retraşi de la malul apei şi mai tăcuţi. Partea lor de plajă părea încremenită. Cred că dormeau pe rupte, chiar şi în picioare, cumva proptiţi, sprijiniţi, cine ştie.

Eh, după bălăceală şi studiile antropologice am făcut şi plajă ca toţi oamenii, pe prosop cu o carte bună sub ochi. Era probabil cea mai lejeră şi aerisită plajă de pe tot litoralul la acel moment. Sâmbătă dimineaţa, când nu aveai unde să arunci un ac, oriunde te uitai, aici eram răsfăţaţi, ici-colo un prosop, o muzică în surdină se auzea plăcut, briza ne răcorea, nu purtai grija telefonului când intrai în apă, nu te deranja nimeni încercând să-ţi vândă ceva. Ba, era să uit! A apărut Tarzan la un moment dat. Maseur. Şi-a strigat oferta trecând printre noi, apoi s-a retras discret.

Una peste alta, a fost o experienţă interesantă şi plăcută. Ceea ce mă nedumereşte este faptul că, la o aruncătură de băţ de Constanţa, de Mamaia, de autostrada cea nouă, deci atât de accesibil, locul rămâne în anonimat. Apa şi nămolul lacului sunt acolo, sunt bune şi nu sunt popularizate mai deloc. Chiar şi aşa, cam o treime din turiştii întâlniţi la nămol erau străini. Cum au aflat, cum au ajuns, habar n-am. Vis-a-vis, Ana Hotels foloseşte bine-merci împachetările cu acest nămol în tratamente care costă sute de euro, iar aici nimeni nu face nimic ca să atragă clienţi şi turişti. Incredibila Românie!

Mai lăsaţi-mă cu Vama Veche…!

Cu tristeţe şi, pe alocuri, indignare, tot aud în ultimii ani despre „spiritul Vămii”. Să-l reînviem, să-l găsim, să-l păstrăm , să-l trăim la maxim. Oare ştie cineva, dintre cei care folosesc sintagma, ce înseamnă de fapt spiritul vămii, oare se referă ei la adevăratul sens? Sau se gîndesc la cu totul altceva când spun „libertate şi distracţie”?!

În primul rând, cei ce vorbesc acum de Vama Veche sunt prea tineri ca să fi apucat să ştie ce însemna acestă simplă localitate de la malul mării şi marginea ţării, iar  în al doilea rând, au reţinut din ceea ce li s-a povestit doar „libertate şi distracţie”, pe care le interpretează complet diferit faţă de sensul original.

Să tot fi fost prin anii ’80 timpurii, chiar mai devreme, când satul Vama Veche a devenit mai mult decât o adunătură de case sărăcăcioase de pescari şi ţărani uitaţi de lume. În lunile de vară, au început să apară turişti. Nu turiştii din clasa muncitoare care veneau cu bilete prin sindicat, nici cei snobi sau piloşi care umpleau hotelurile şi vilele cu multe stele, nu tinerii care se bucurau de staţiunile noi care înfloreau, salbă, mai la nord, cu alai de distracţii, nu familiile care căutau confort şi facilităţi. Nu. Nişte turişti atipici care căutau linişte, izolare, contemplaţie, nudism, libertate. O libertate care se traducea în simplitate. O elită de intelectuali care se deziceau, măcar pentru perioada limitată a concediului de binefacerile regimului, de propagande, de ipocrizii, de spoiala strălucitoare a societăţii în care trăiau tot anul. Veneau şi stăteau în camere închiriate la săteni sau în corturi.De cele mai multe ori lăsau spiritul artistic să-i anime, pictau, scriau, cântau, beau şi dansau sau pur şi simplu îşi încărcau bateriile răbdării în faţa mării nesfârşite, pe-un petec de nisip. Erau oameni cu bani, educaţi, destui dintre ei umblaţi „pe-afară”, oameni care fie ţeseau planuri de evadare, fie visau resemnaţi la lumi posibile. Era locul unde, mai relaxaţi, puteau etala obiecte primite „în pachet”, băuturi fine obţinute pe diverse căi, un trabuc, o carte-n franceză. N-avea cine să-i iscodească, pe-o rază de câţiva kilometri buni fiind singuri, rupţi de lume. Treptat, locul a căpătat notorietate într-un cerc de boemi. Fel de fel de artişti, mai mult sau mai puţin înţeleşi, veneau să-şi caute muza între tufele de scaieţi, printre scoici şi rapane pe ţărm, locuind cu săptămânile în cortul întins pe nisip sau la gazda. Atmosfera s-a mai colorat. Media de vârstă a mai scăzut şi a crescut apetitul pentru distracţie. Cântecele în jurul focurilor pe plajă ţineau uneori până-n zori, iar o sticlă, două de pălincă încurajau dansul şi sexul liber exprimate. În ’90- ’91 nu era încă decât o singură bodegă în sat, undeva pe dreapta, într-o curte – cineva se „privatizase” şi vindea diverse prostii pe lângă băutura servită la mesele de fier de sub bolta de viţă de vie şi nuci. Apoi lucrurile s-au precipitat. Galopant, de la an la an, „întreprinzătorii” ofereau camere tot mai confortabile celor ce veneau din curiozitate sau din întâmplare şi nu mult a durat până s-a ridicat prima vilă. Turiştii de masă au descoperit rapid că e mai ieftin şi mai cochet să iei o cameră aici decât la hotelurile vechi comuniste intrate pe mâna rechinilor din staţiuni. În plus e mai frumos, mai original. Vechii vilegiaturişti s-au trezit împresuraţi de tineri gălăgioşi, neobosiţi, dornici de dezmăţ şi bravadă. Rebelii entuziaşti post-decembrişti au cotropit locul şi şi l-au adjudecat. Se potrivea mănuşă: spaţiu larg neîngrădit pe plaja pustie pentru nudism (forma primară de libertate pe care au descifrat-o), focuri pe plajă (ca-n filme, ca-n haiducie), dans neobosit, sex şi băi nocturne în mare ( energie şi alcool), cazare ieftină sau gratuită la cort, locaţie îndepărtată cu iz de „capătul lumii”. Ofertele s-au pliat îndată pe dorinţele celor ce cereau băutură, muzică şi inedit. Au apărut cherhanale şi localuri din nimic, baruri improvizate şi gherete non-stop, o paradă colorată de idei trăznite şi originale. Iar pentru că era locul unde vedeai cei mai mulţi bărbaţi cu plete şi barbă şi pentru că, aşa cum spuneam, vamaioţii aveau acces la cultura, implicit şi muzicală, europeană şi ascultau rockul impecabil şi fără moarte al anilor 60-70, au venit concerte, festivaluri şi alte manifestări artistice pe genul rock, folk cu tot tămbălăul aferent. Şi deja putem vorbi de noul spirit confecţionat iute ca o scamatorie, de noua tentă dată Vămii, pe care azi o tot trâmbiţăm drept „adevăratul spirit al vămii”- când de fapt, nu e decât haina lucrativă şi împopoţonată cu care am îmbrăcat un loc unic şi inefabil sufocându-l.

Mda, spiritul Vămii a dispărut treptat din aceste locuri. Dacă libertatea însemna linişte şi relaxare în comuniune cu natura, dacă însemna să te poţi plimba la malul mării , să poţi admira un răsărit magic sau dansul pescăruşilor la apus fără să te deranjeze nimeni, acum libertatea înseamnă gălăgie, mizerie şi haos. Înseamnă să-ţi faci loc cu coatele printr-o mulţime de oameni beţi sau drogaţi, să-ţi astupi urechile de vacarmul celor 3-4 muzici care se aud simultan ca să admiri marea ce aduce la mal ambalaje goale pe nisipul plin de coji de seminţe. Mâncarea şi cazarea, cu mici excepţii, sunt scumpe şi nesatisfăcătoare, supra aglomeraţia de oameni, de construcţii şi de maşini este sufocantă exact ca-n orice staţiune românească tradiţională.

Din fericire spiritul adevărat al vămii a rămas în memoria şi sufletele celor care l-au înţeles şi apreciat şi se găseşte în alte locuri pe care, cu învăţătură de minte, nimeni nu le mai popularizează inutil. Ele există doar pentru bucuria celor care le găsesc şi oferă libertatea şi distracţia, garantat.

Deci nu mai bateţi toba cu vorbe goale şi nu ne mai chemaţi să „reînviem spiritul Vămii”. Chemaţi-ne în staţiunea Vama Veche şi atât!