Simplu


S-a înserat de mult, ba chiar s-a lăsat şi ceaţa, iar eu mă înfig inconştientă pe şoseaua încă aglomerată, alegând câte o maşină după care să mă ţin cu o viteză cât de cât eficientă. Mi-am propus să ajung măcar înainte de miezul nopţii. De fapt, nu ştiu exact unde merg. Mă îndrept spre Focşani, deocamdată. Oh, e o destinaţie atât de puţin atrăgătoare pentru un revelion, sau pentru orice altceva, însă, de acolo, luând drumul printre podgorii, voi găsi în munţii Vrancei, Lepşa. Sper.

Nu mi-a plăcut niciodată să şofez noaptea, cu atât mai puţin în condiţii dificile, însă spontaneitatea m-a scos din casă cu două pulovere într-o geantă şi, bălăbănind în mână, un coş-cadou în care şed cuminţele, pe pat de rumeguş, un vin spumant, un cozonăcel şi o ciocolată. Ah, şi sacul de dormit la subţioară. Mă duc să fac revelionul undeva. În două sute de km am timp să mai rumeg hotărârea dar având încă prea puţine date, tot nu mi-e de folos. O să fie bine, o să fie altfel, o să mă întorc la anul, alta. Ca de fiecare dată, dintr-o călătorie.

Îmi trec fugitiv prin minte oamenii care se vor întreba unde am dispărut, activităţile pe care le ratez, confortul placid al canapelei pe care am să-l regret la primele inconveniente. Şi totuşi, necunoscutul, această incredibilă ispită, mă trage înainte şi îmi dă furnicături în tălpi. Înainte, orice-ar fi!

Timp şi kilometri curg. Ajung în Lepşa, un sat de poveste, luminat cu beculeţe colorate şi pustiu.  Aici trebuie să nimeresc o căsuţă a Asociaţiei pentru Conservare a Diversităţii Biologice, secţiunea Carnivore mari. Simplu, nu? După bâjbâieli inutile şi indicaţii imprecise, mă opresc la a treia tură prin localitate. A patra oară e cu noroc. Găsesc drumul bun (dar rău de tot) către pădure. Ceea ce părea praf de stele era, desigur, zăpadă îngheţată, iar gropile alternau graţios cu dâmburile şi şleaurile. Ajung, fără să las piese ale maşinii pe traseu.

În camera mică, cu pereţi de lemn şi mobilier modest, miroase a vin fiert, a ceapă coaptă şi carne friptă. Vocile a vreo 10 tineri euforici se întretaie haotic, paharele şi glumele se ciocnesc. Uşa se deschide într-una şi mereu mai apare careva aducând aer rece şi un subiect nou. Peste veselia generală se aude când şi când, ferm, Mircea, cerbul din ocol. Apoi, încet-încet, atmosfera se linişteşte. Mâine, în zori, plecăm sus, la cabană, aşa că trebuie să dormim.

Am urcat timp de vreo două ore şi mai bine prin pădure, eu, dându-mi duhul, cu limba de-un cot, având în spate bagajul de juma’ de kil, ceilalţi, sprinten, purtând rucsaci imenşi, burduşiţi cu mâncarea şi băutura pentru două zile. Cabana e părăsită de ani de zile, cu anexele abandonate şi pe trei sferturi distruse. Interiorul e conservat cât de cât. Se găseşte mobilier vechi dar încă funcţional, sobe de teracotă şi plită în bucătărie. Lemne sunt peste tot primprejur. Nu există curent electric. La câţiva paşi de cabană e un izvor anemic care picură apă relativ potabilă. Se varsă ceaţa ca şi cum ar da laptele în foc în cerul nu mai înalt de-o şchioapă, deasupra brazilor nemişcaţi.

Am rămas cinci. Mă fac utilă punând masa, desfăcând bagaje, în timp ce băieţii s-au apucat de tăiat lemne pentru foc. Seara şi frigul se lasă rapid. În jur e linişte şi pace ca la început de lume.

Miezul nopţii ne găseşte spunând poveşti cu urşi sau întâmplări misterioase, adunaţi laolaltă pe saltele, lângă sobă, în timp ce trupurile ni se relaxează moleşite de efort şi căldură, într-o lene plăcută. Anul nou trece discret, salutat cu şampanie şi zâmbete sincere. Ar putea trece aşa şi-o viaţă?

Ziua sfântului Vasile vine cu soare şi ger uscat. Ne împărţim treburi casnice. Cabana capătă aer de cămin locuit, bucătăria miroase a fum dar şi a cafea şi omletă. Se devorează dulciuri şi se spun glume. Se fac planuri. Se deapănă amintiri. Nu-i mult şi soarele scapătă poleind brazii pudraţi cu zăpadă în toate culorile curcubeului. Şi iar se face seară şi frig şi întuneric. Desupra, stele mari cât pumnul lucesc nemişcate.

Am lăsat cabana Zboina cufundată în liniştea pădurii în care o găsisem şi am regretat, cu fiecare pas care mă apropia din nou de civilizaţie, că nu am parte mai des de astfel de evadări. A fost o gură de aer prea mult aşteptată.

cabana Zboina

cabana Zboina