Fragmente dintr-o călătorie grăbită

Avantajul dacă pleci la 6 dimineaţa la drum este că străbaţi Bucureştiul, cu tot cu Militari, în 20 de minute. Dezavantajul este orbecăiala prin ceaţă pe tot parcursul autostrăzii. Păcat că nu s-a inventat încă navigaţia pe bază de sonar, la maşini. În fine, la Piteşti răsare soarele şi, pe lumină, ceaţa pare mai uşor de înghiţit. Valuri, vălătuci, fuioare, plăpumi mari de ceaţă. În faţă albul de nepătruns, în spate coada de camioane şi tiruri. După ce te obişnuieşti, pare firesc să alergi cu 80, 90 km la oră prin pâclă. E ca şi cum ai fi într-un joc inventat, într-o lume ireală.

Am fost la Cluj. N-am văzut nimic, era ceaţă. Numa’ tot am ocolit catedrale, în căutarea instituţiilor unde aveam treabă.

Oradea, by night. O feerie. Din 11 grade câte fuseseră ziua, spre seară tot au mai rămas vreo 8-9, destule ca să nu îngheţe mâna pe aparatul foto, ca să nu curgă nasul, ca să fie bine. Palatele Art Nouveau decorate cu luminiţe colorate arătau ca în poveştile Disney. Toate turlele şi turnurile erau luminate ca şi cum întregul oraş era un candelabru cu lumânari imense, festive. Crişul Repede curgea învolburat şi întunecat prin matca lui. Orădeni ieşiţi la plimbare, fotografiau sau doar admirau hainele de sărbătoare ale oraşului. Un grup de tineri se hlizeau la o tarabă cu vin fiert. În rest, multă linişte şi normalitate.

Sibiu. Pe înserat, hai-hui prin oraş.

Eu, zâmbitoare dar şovăitoare, acostez un puşti cu rucsac şi păr creţ: Nu te supăra, merg spre centru în direcţia asta? El, surprins, răspunde abia după ce s-a depărtat câţiva paşi: Da, da, sigur. Mergeţi drept, apoi în stânga. Se văd luminile acolo…

Un domn cu o burtă foarte mare, pedalând pe o bicicletă, pe sub Podul Minciunilor vorbeşte la mobil cu glas foarte tare: Da, mă, eu am o centrală termică ce consumă…

Două fete şi un băiat, foarte tineri, în faţa unui magazin de haine, cu vitrine atrăgătoare: Da’ aici am intrat vreodată? zice o fată. Da, am fost când am cumpărat atunci tampoane, răspunde râzând băiatul.

Două fete în Piaţa Mică: Şi era firesc să mă duc, nu? Dar cu ce te-ai îmbrăcat?

Un grup de elevi pe Podul Minciunilor. O fată solidă şi înăltuţă, dar nu mai mare de 12-13 ani, pare să le prezinte obiectivele turistice, se face roată în jurul ei şi turuie explicaţiile. Prind finalul: …Sunt mai multe legende. Una ar fi că dacă fata nu e fată mare, podul se crapă…

Familie lângă bradul  din  Piaţa Mare: Hai mamă, acum apasă. Hai, ai făcut? Ne-ai prins pe toţi frumos? Dă să văd…

Grup pe lângă taraba cu fripturi şi cârnaţi. Bărbatul respectabil amuşinează exponatele aşteptând la rând, să cumpere. O doamnă îl atenţionează: Bunicule, bunicule tu la noapte n-o să dormi, uită-te la mine ce-ţi spun…

Două mămici dolofane cu câte un copil de mână. Una se confesează: Noi am fost şi ieri şi venim şi mâine. E frumos rău…

Două fete cochete: Fată, parcă anul trecut n-au fost aşa luminiţe chiar până în capăt, pe centru, nu?

Cetăţean entuziasmat lângă estrada cu colindători maramureşeni, la telefon: Daaaa, cântă pe scenă cântăreţi populari, e ceva fain de tooot…

Bunicuţă nesigură pe picioare, duce ca pe un trofeu, o punguliţă cu 3-4 plăcinte imense, gen langoş.

Cuplu tânăr cu un copil de-o şchioapă. Ea, îngrijorată, privind către căluşei: Dragă, ştii că pe ăsta mic nu l-am dat în nimic. Hai să-l dăm…

La marginea pieţei, un domn rotofei cu doi ponei – bondoci, cu cozile până la pământ, cu breton, mă rog, ponei în toată legea. Unul e maroniu cu coama blondă, înhămat la un soi de cotigă, gen mini-şaretă, unul e alb cu pete cenuşii, înşeuat. O fetiţă vine strigând: Caii, caii! Rotofeiul întreabă direct: Ia zi, fetiţă, vrei călare sau vrei în căruţă? Fata vrea de-a călare. În timp ce este suită pe poneiul pătat, celălalt, înhămatul fornăie, ceva între strănutat, nechezat şi tuse măgărească. Bunica strigă, fetiţa râde, rotofeiul şopteşte: Ho, cu tata…

Librăria Humanitas. Un client îi explică vânzătoarei că vrea un manual de limba arabă dar care să înceapă cu alfabetul, cu scrisul, nu ghidul de conversaţie oferit. Vânzătoarea îi zâmbeşte: Deci n-o luaţi pe asta? Clientul: Lăsaţi-mă să mă mai gândesc…

Împăratul Romanilor, puţin cam ponosit sub poleială.

Începe o părere de ploaie, mai mult o bură. Nimeni nu se sinchiseşte. Împrejur numai colinde şi murmur de oameni entuziasmaţi.

La trenuleţul electric, care are şi tunel din stânci de mucava şi gară cu peron, părinţi şi copii aşteaptă serioşi ca într-o gară adevărată.

Pe străduţele pustii dar luminate se aude doar scârţâitul cizmei mele drepte şi foşnetul hârtiei din care mănânc un melc cu nucă.

Vulturul Negru vă urează Kellemes unnepeket! adică Sărbători fericite

Lactobar, pentru cunoscători

Crown Pub, Oradea

 

 

Scrisoare de toamnă

Uite cum mai e şi toamna asta, blândă şi duioasă, dragă A, de parcă ne tot invită să umblăm hai-hui şi să nu ne strângem încă în bârloguri. Hai, nu vă sfiiţi, zice ea zâmbind, aveţi timp să mai daţi o raită, să mai vedeţi un apus aurit sau o amiază strălucitoare peste un oraş, peste o pădure, pe undeva…! Dar tu te duci să vezi Ieşiul iar eu rămân să mai depăn amintiri…

Era tot aşa o toamnă bună şi pe mine mă iubea un băiat cu ochii verzi ca frunza de pelin. Şi ne-au purtat drumurile noastre la Oradea. Ce oraş mândru, Oradea!

Înnoptsasem în 1Mai, să fie mai lesne la bani şi să vedem lacul cu nuferi galbeni şi apă termală, despre care ştiam de la bunica. Biata bunica ar fi recunoscut poate locurile prin 1Mai, atât de încremenită în timp mi-a părut staţiunea, dar despre lac ar fi trebuit să ne povestească iar, căci de găsit l-am găsit dar nu avea nici nuferi şi nici apa nu era prea termală sau vegetaţia aşa luxuriantă cum citisem.

Am pornit spre oraş în zori. Era o zi de lucru, străzile palpitau, oamenii aveau treabă, prăvăliile erau deschise şi tramvaiele uruiau pe străzi. Reclame, aparate de taxat parcarea, măturători cu târnuri, miros de cafele, replici bilingve. O forfotă antrenantă. Am început cu Palatul Vulturul Negru, că-l ţineam minte de mai de mult, de pe când pasajul nostru Macca-Villacrosse nu ştia ce-i narghileaua. La ei, pasajul acoperit străbate prin trei galerii clădirea, având trei ieşiri în străzi diferite, este mai larg şi prevăzut cu magazine, cafenele şi un cinematograf. În corpul palatului funcţionează hotel, restaurant, bancă, etc. Tot ansamblul are suta de ani şi se ţine extrem de bine.

palatul Vulturul Negru

vitraliul cu vultur

pasajul acoperit

curtea interioară

Am trecut apoi Crişul Repede încet. L-am trecut la pas, pe-un pod pietonal drăguţ numit al Paralelor, vechi şi el de 100 de ani.

pe podul Paralelor

Şi ne-am pierdut pe străzi printre frumoasele case în stil secession, păstrate mai bine sau mai prost, unele chiar în curs de restaurare. Vezi, ce noroc pe oraşul ăsta, să prindă aşa un curent exuberant al artei arhitectonice, cum a fost Art Nouveau, la început de secol 20, când orădenilor se pare că le mergea extrem de bine, de şi-au făcut atâtea case şi palate parcă desprinse din poveşti. E drept că după numele caselor, ne dăm seama că i-a ajutat mixul de culturi şi influenţa austro-ungară, dar rezultatul, iată, e şi acum aici. Aşadar

casa Adorjan

casa Fuchs

palat Sonnenfeld

palatul Moscovitz

casă în restaurare

altă casă în restaurare

teatrul de stat

primăria

şi palatul Stern, casa Poynar, hotel Astoria, palatul Apollo, casa Deutch , palatul Ullman şi biserici de toate riturile, care mai de care mai vechi şi mai frumoase.

Centrul pietonal al Oradei este printre cele mai animate şi mai civilizate zone de acest fel pe care le-am  străbătut. Magazinele, cafenelele, patiseriile cu tejghea la stradă, chiar şi atotprezentele bănci şi farmacii toate au un aer o ţâră mai occidental, de la meridian, desigur.

Nici nu ştiam ce să alegem, unde să intrăm pentru o cafea, precum copiii în faţa vitrinei cu bomboane. Şi am nimerit Lactobar. Da, da, un bar în care se servesc cafele, sandviciuri, beri şi multe altele, nicidecum lapte, dar care se numeşte aşa. Eu i-aş fi spus Memories. N-ai cum să nu-ţi aminteşti ceva privind decorul inedit, obţinut din tot felul de obiecte old-fashion, ca radio-tranzistoare, aparate foto vechi, casete audio, discuri de vinil, articole sportive demodate, chitări dar şi cârlige de rufe, strecurători, pahare, sifoane, aspiratoare şi câte şi mai câte.

Lactobar

Stăteam la masă şi cu privirile căutam pe pereţi şi tot mai descopeream câte ceva ce ne smulgea un strigăt de surpriză. Iar în jur, oameni tineri şi frumoşi zumzăiau creând o atmosferă veselă şi caldă. Sau poate aşa voiam noi să vedem, căci eram tineri şi fericiţi…