Experiment


Muncesc zi de zi într-o multinaţională cu sediul în Pipera. Da, acea zonă nefericită, aglomerată şi absurdă care era odată o periferie industrială, platforma Pipera, iar acum s-a transformat în hiper-îngrămădeală de birouri cu furnici. Şi furnicile au maşini. Ca să părăseşti perimetrul trebuie să treci prin încercări amarnice – zeci de minute în coloane nesfârşite. Şi mi-am zis cu năduf într-o bună zi: la primăvară o iau pe jos!
În după-amiaza liniştită a acestei miercuri mi s-a părut suficient de primăvară ca să pun în aplicare jurământul făcut în propria-mi barbă. Şi-am purces.
Întâi am mers „ca tramvaiul” cale de vreo juma’ de kilometru, până în şoseaua Petricani. Apoi, am cotit frumuşel spre Tei-Toboc şi, pe aleea de promenadă, amenajată de-a lungul şoselei, am avansat cu pas potrivit. Recunosc, pasul era potrivit în faza asta cu entuziasmul. Ca atare, după încă jumătate de km, un şold a început să protesteze cu junghiuri discrete. Am încetinit. Am pozat lacul, terasamentul tramvaiului, cerul. M-au depăşit cam şapte biciclişti. Pietoni, ioc. Maşinile mă depăşeau, ba le depăşeam eu pe ele, care, cum. Ba chiar m-a claxonat un cunoscut.

pe şoseaua Petricani

pe şoseaua Petricani

lac Tei-Toboc

lac Tei-Toboc

După 25 de minute eram la Palatul Ghica. De acolo, am luat-o prin Tei. Blocuri, şaormerii, case de amanet, aprozare, magazine second hand şi farmacii. Femei cu copii în braţe, bătrâni şontâcăind. O bucată de trotuar îngust, am mers în spatele unei dudui care trăgea după ea două trolere mov. La o lărgime, m-am strecurat şi am depăşit-o. La un colţ, direct pe bordură şedea o femeie fără adăpost, cerşind. Aşa am crezut eu, din depărtare. Dar, apropiindu-mă, am constatat că doar stătea şi socializa. Tipului din faţa mea, i-a şoptit familiar „Bună seara, domnu’, ce mai faceţi” iar mie, în treacăt „Ce faci, gagico” cu zâmbet ştirb.

case vechi şi rămăşiţe pe Teiul Doamnei

case vechi şi rămăşiţe pe Teiul Doamnei

Pe Maşina de Pâine, vânzoleala s-a mai redus. Am întâlnit doar trecători grăbiţi spre casele lor. Imaginea fantomatică a Morii lui Asan, printre două blocuri. O viluţă cochetă, încrustată între betoane. Spaţii virane murdare. Rahaţi de câini.

din mers, un colţ din Moara lui Assan

din mers, un colţ din Moara lui Assan

corpuri de clădiri rămase stinghere între blocuri, pe Maşina de Pâine

corpuri de clădiri rămase stinghere între blocuri, pe Maşina de Pâine

Piaţa largă de la Bucur Obor mi s-a arătat feerică sub luminiţele colorate şi pâlpâitoare ale reclamelor. Pentruc că, da, venise amurgul între timp. Mergeam de o oră.
Am cotit pe Moşilor. Case de amanet, patiserii, florării, bănci, telefoane, pantofi. Şi iar patiserii, cofetării, săli de jocuri de noroc şi farmacii. Am mers în urma unui cuplu de vârstnici. El ducea o plasă mare pe braţe conţinând, cel mai probabil, un tort. Ea îşi purta poşeta demodată în bandulieră şi se sprijinea în baston. Dialogul lor era apăsat şi fragmentat, ca şi cum o bandă reda cu încetinitorul. Aaai văăăzuttt? Daaa, drrragăăă. Jaaacheta asta nu e bună, mă cam strââângeee. Aaa? Ai griiijjjăă cu pacheeetul, te rooog. Etc. etc.

Calea Moşilor, o lume

Calea Moşilor, o lume

Începuse să se întunece pe la bulevardul Carol, când am apucat pe Mântuleasa. În faţa mea, doi tineri se ţineau de mână. Mergeam pe trotuar, pe sub nişte cabluri groase care atârnau între stâlpi la înălţimea unui om. Pe jos, iară murdărie şi mulţi rahaţi. În părculeţul din faţa bisericii Mântuleasa – tineri la o sămânţă, adulţi la o bere, copii şi câini. Şi rahaţi. M-am strecurat pe trotuarul îngust, sugrumat de maşini parcate. Am luat-o pe Romulus, unde era linişte şi pustiu. În dreptul fostei fabrici de trăsuri, azi un depozit misterios, un camion făcea manevre cu luminile stise. Nici ţipenie. Creepy. Am trecut repede, repede. Începeam să visez la o budă, plus că pantofii păreau să-mi fi rămas dintr-odată mici. Spre Călăraşi a început să răzbată un suprem miros de peşte prăjit. Era atoatestăpânitor. Presimţeai fierbinţeala mămăligii şi iuţimea usturoiului în cerul gurii. Am continuat drumul ameţită, până m-au dezmeticit nişte lătrături îndârjite. M-am crispat dar am continuat, bravă. Am ezitat dacă să apuc pe Vulturilor, dar până la urmă am ales Maximilian Popper. Dacă nu pentru altceva, măcar pentru rezonanţă. Iarăşi cabluri leşinate, atârnânde, rahaţi şi gunoaie. Am ieşit în Traian şi-am zărit deja bulevardul Unirii cu tot fasonul lui. După încă 10 minute eram acasă.
Bilanţ: 8 km la pas, am ajuns cu o oră mai târziu acasă, am luat pulsul străzii la ora de vârf a serii în două, trei zone ale oraşului, am reperat vreo două magazine interesante şi câteva locuri care se cer cercetate mai amănunţit. M-am ales cu două băşici în călcâiele neobişnuite cu atâta umblet şi mi-am traumatizat o articulaţie a şoldului care mă va sâcâi o vreme.
Concluzia? Mai vreau. Negreşit!

Şi către est, tot în grabă


E frumos să umbli iarna prin ţară. Vezi tablouri ca cele din imaginile de mai jos:

da, mie îmi place Dobrogea şi iarna, ce să fac...

da, mie îmi place Dobrogea şi iarna, ce să fac…

nu e chiar delta, dar pe aproape

nu e chiar delta, dar pe aproape. lac Hazarlâc

Prin cartier, în prima zi a anului


da, este un megaimaj

da, este un megaimaj

Fragmente dintr-o călătorie grăbită


Avantajul dacă pleci la 6 dimineaţa la drum este că străbaţi Bucureştiul, cu tot cu Militari, în 20 de minute. Dezavantajul este orbecăiala prin ceaţă pe tot parcursul autostrăzii. Păcat că nu s-a inventat încă navigaţia pe bază de sonar, la maşini. În fine, la Piteşti răsare soarele şi, pe lumină, ceaţa pare mai uşor de înghiţit. Valuri, vălătuci, fuioare, plăpumi mari de ceaţă. În faţă albul de nepătruns, în spate coada de camioane şi tiruri. După ce te obişnuieşti, pare firesc să alergi cu 80, 90 km la oră prin pâclă. E ca şi cum ai fi într-un joc inventat, într-o lume ireală.

Am fost la Cluj. N-am văzut nimic, era ceaţă. Numa’ tot am ocolit catedrale, în căutarea instituţiilor unde aveam treabă.

Oradea, by night. O feerie. Din 11 grade câte fuseseră ziua, spre seară tot au mai rămas vreo 8-9, destule ca să nu îngheţe mâna pe aparatul foto, ca să nu curgă nasul, ca să fie bine. Palatele Art Nouveau decorate cu luminiţe colorate arătau ca în poveştile Disney. Toate turlele şi turnurile erau luminate ca şi cum întregul oraş era un candelabru cu lumânari imense, festive. Crişul Repede curgea învolburat şi întunecat prin matca lui. Orădeni ieşiţi la plimbare, fotografiau sau doar admirau hainele de sărbătoare ale oraşului. Un grup de tineri se hlizeau la o tarabă cu vin fiert. În rest, multă linişte şi normalitate.

Sibiu. Pe înserat, hai-hui prin oraş.

Eu, zâmbitoare dar şovăitoare, acostez un puşti cu rucsac şi păr creţ: Nu te supăra, merg spre centru în direcţia asta? El, surprins, răspunde abia după ce s-a depărtat câţiva paşi: Da, da, sigur. Mergeţi drept, apoi în stânga. Se văd luminile acolo…

Un domn cu o burtă foarte mare, pedalând pe o bicicletă, pe sub Podul Minciunilor vorbeşte la mobil cu glas foarte tare: Da, mă, eu am o centrală termică ce consumă…

Două fete şi un băiat, foarte tineri, în faţa unui magazin de haine, cu vitrine atrăgătoare: Da’ aici am intrat vreodată? zice o fată. Da, am fost când am cumpărat atunci tampoane, răspunde râzând băiatul.

Două fete în Piaţa Mică: Şi era firesc să mă duc, nu? Dar cu ce te-ai îmbrăcat?

Un grup de elevi pe Podul Minciunilor. O fată solidă şi înăltuţă, dar nu mai mare de 12-13 ani, pare să le prezinte obiectivele turistice, se face roată în jurul ei şi turuie explicaţiile. Prind finalul: …Sunt mai multe legende. Una ar fi că dacă fata nu e fată mare, podul se crapă…

Familie lângă bradul  din  Piaţa Mare: Hai mamă, acum apasă. Hai, ai făcut? Ne-ai prins pe toţi frumos? Dă să văd…

Grup pe lângă taraba cu fripturi şi cârnaţi. Bărbatul respectabil amuşinează exponatele aşteptând la rând, să cumpere. O doamnă îl atenţionează: Bunicule, bunicule tu la noapte n-o să dormi, uită-te la mine ce-ţi spun…

Două mămici dolofane cu câte un copil de mână. Una se confesează: Noi am fost şi ieri şi venim şi mâine. E frumos rău…

Două fete cochete: Fată, parcă anul trecut n-au fost aşa luminiţe chiar până în capăt, pe centru, nu?

Cetăţean entuziasmat lângă estrada cu colindători maramureşeni, la telefon: Daaaa, cântă pe scenă cântăreţi populari, e ceva fain de tooot…

Bunicuţă nesigură pe picioare, duce ca pe un trofeu, o punguliţă cu 3-4 plăcinte imense, gen langoş.

Cuplu tânăr cu un copil de-o şchioapă. Ea, îngrijorată, privind către căluşei: Dragă, ştii că pe ăsta mic nu l-am dat în nimic. Hai să-l dăm…

La marginea pieţei, un domn rotofei cu doi ponei – bondoci, cu cozile până la pământ, cu breton, mă rog, ponei în toată legea. Unul e maroniu cu coama blondă, înhămat la un soi de cotigă, gen mini-şaretă, unul e alb cu pete cenuşii, înşeuat. O fetiţă vine strigând: Caii, caii! Rotofeiul întreabă direct: Ia zi, fetiţă, vrei călare sau vrei în căruţă? Fata vrea de-a călare. În timp ce este suită pe poneiul pătat, celălalt, înhămatul fornăie, ceva între strănutat, nechezat şi tuse măgărească. Bunica strigă, fetiţa râde, rotofeiul şopteşte: Ho, cu tata…

Librăria Humanitas. Un client îi explică vânzătoarei că vrea un manual de limba arabă dar care să înceapă cu alfabetul, cu scrisul, nu ghidul de conversaţie oferit. Vânzătoarea îi zâmbeşte: Deci n-o luaţi pe asta? Clientul: Lăsaţi-mă să mă mai gândesc…

Împăratul Romanilor, puţin cam ponosit sub poleială.

Începe o părere de ploaie, mai mult o bură. Nimeni nu se sinchiseşte. Împrejur numai colinde şi murmur de oameni entuziasmaţi.

La trenuleţul electric, care are şi tunel din stânci de mucava şi gară cu peron, părinţi şi copii aşteaptă serioşi ca într-o gară adevărată.

Pe străduţele pustii dar luminate se aude doar scârţâitul cizmei mele drepte şi foşnetul hârtiei din care mănânc un melc cu nucă.

Vulturul Negru vă urează Kellemes unnepeket! adică Sărbători fericite

Vulturul Negru vă urează Kellemes unnepeket! adică Sărbători fericite

Lactobar, pentru cunoscători

Lactobar, pentru cunoscători

Crown Pub

Crown Pub, Oradea

 

 

A nimerit orbul Brăila


Exact după trei ani, ajung din nou să văd Brăila. Undeva, într-un draft, încă aşteaptă urmarea poveştii o frază neterminată „După Lacul Sărat şi o pădure ruginie, intrăm în oraş…” dar eu nu mi-am găsit un timp potrivit ca să spun cum a fost.

Acum, vreau să nu uit clipirea soarelui pe faţadele desuete, nici turlele bisericilor, nici mirosul de covrigi şi, în niciun caz, oboseala Dunării lângă pontonul pustiu. Aşa că povestesc aici.

Am ajuns către prânz. Soarele strălucea deplin dar cu dinţi. Un vânt subţire aducea miros de Dunăre, vag. Mă trage aţa spre faleză, după ce-mi termin treburile. E pustiu iar apa vălureşte cuminte. Nimic nu mă reţine. Admir în treacăt fântânile cinetice din inox lucios şi stolul de pescăruşi închipuit probabil de autor îmi pare o gaşcă de caracatiţe mici şi ordonate. Trepte de piatră, bănci, boscheţi de buscus şi crizanteme, plus vreo două babe în blănuri stând amorţite la soare – atmosferă de cimitir. Haidem în centrul cu clădiri vechi.

Şi m-am dus. Şi ele erau tot acolo, răbdătoare. Foarte puţin, pe ici pe colo, lucrurile s-au îmbunătăţit. În general, totul e încremenit în aceeaşi stare proastă. Pe fosta stradă Regală (azi, Mihai Eminescu), teatrul Maria Filotti aşteaptă oaspeţi, demn dar înghesuit între căzături, Opera dormitează deoparte, câteva cafenele încearcă să ţină steagul sus în spaţii amenajate cât să nu cadă peste clienţi iar clădirile care nu sunt dezafectate, supravieţuiesc altoite cu termopane şi alte ajustări anacronice. Brăileni modeşti se vântură în sus şi-n jos pe pavajul nou. Miroase a covrigi şi-a gogoşi calde. De ce mi se pare că tencuielile scorojite închipuie zâmbete îngăduitoare, totuşi?
Pe străzile învecinate Regalei, atmosfera e alta, mai melancolică. Din curţile largi, de după garduri elegante din fier forjat, se încăpăţânează să reziste casele mari, boiereşti, adevărate palate pe alocuri. Unele mai norocoase, au prins şansa de-a fi amenajate în sedii de bănci ori altceva, altele, mai scăpătate, rezistă găzduind vreo instituţie de stat. Cele mai triste sunt cele părăsite, degradate, cu câte un afiş ironic „de vânzare”. În treacăt, am ochit casa Ana Aslan. Am numărat într-o simplă raită: biserica veche şi scundă Sf Mihai şi Gavriil din parcul Traian, sinagoga, biserica greacă, biserica Sf. Nicolae, biserica bulgară. Nici nu-i de mirare, căci în Brăila mai sunt şi catolică şi armeană şi lutherană, baptistă, adventistă şi încă altele ortodoxe, care de care mai frumoase. Atât a mai rămas din cosmopolitul port al Brăilei – o paletă largă de lăcaşuri de cult, martore ale atâtor culturi şi naţii care-au convieţuit aici.
Oraşul cu salcâmi rămâne o amintire.

 

Opera

Opera

casa Christescu, str. Ana Aslan

casa Christescu, str. Ana Aslan

casa Ana Aslan

casa Ana Aslan

biserica greacă

biserica greacă

biserica Sf Petru si Pavel

biserica Sf Petru si Pavel

biserica bulgară

biserica bulgară

faleza

faleza