predeluţ | Catherine's crossroad

Retragerea în munţi. Proviziile. Lupta şi victoria

30 mai 2013 Un comentariu

Am ajuns la Predeluţ numaidecât ce-am lăsat în urmă aglomeraţia şi gălăgia din poarta şi dimprejurul castelului Bran. Mai linişte, mai mult loc, vile mai rare şi mult verde. Ba, chiar, în curtea hotelului meu părea pustiu de-a binelea. Ca să fie şi mai şi, pe uşa de la intrare era un afiş caligrafic care zicea „închis”. Iaca poznă! Să-mi fie oare potrivnice stelele?! Intru, totuşi, şi dau de oameni buni. Poftiţi, poftiţi, da’ sperăm că aveţi rezervare. Aveam. Aşa că îmi iau în primire cheia, refuz politicos ţuica de bun venit şi fac cale întoarsă să-mi preiau calabalâcul din maşină. Bagaj şi provizii pentru răsfăţ personal. Revin şi mă adresez băiatului de la bar. El mai rămăsese prin peisaj. Ce să vezi, aproape că m-a certat când mi-a văzut sticla de vin pe care îi ceream s-o deschidă. Că nu e bun anul 2012! Cică, pentru rozé, podgoriile de la Segarcea au scos producţii de excepţie între 2001 şi 2006. Mă rog. N-am mai deschis gura să spun că nici nu remarcasem anul pe etichetă, ci alesesem după culoare şi nume, vag amintindu-mi recomandările unor prieteni. Am tăcut şi-am încuviinţat. Dar individul, exact precum măcelarul din reclamă, îmi ţinea prelegeri. Că nu e chiar aşa de simplu. Învăţase de la un francez., vinul rozé se bea în anume tip de pahar (pe care am aşteptat să-l caute), acesta, paharul, nu se spală orişicum, ci numai pe dinafară (sper că nu am înţeles eu bine şi e vorba de-o clătire înainte de folosire, căci altfel, ar însemna c-am băut după toţi înaintaşii, oaspeţi amatori de vin rozé). Şi-ar mai fi avut el multe de spus şi, poate că, şi eu aş fi ascultat, dacă nu eram cu geanta pe umăr şi cu-n picior deja pe scară, nerăbdătoare să ajung în cameră, să arunc hainele de pe mine şi întinsă într-un pat moale să-mi savurez achiziţia rozé. Deci, merci, au revoir. Încă ceva?! Ah, să nu-i spun maică-sii, şefa, că mi-a deschis sticla de vin cumpărată din altă parte. Bine. Şi, da, sunt singură, am mai răspuns peste umăr, întrebării şovăitor-mirate pusă de tânărul barman, rămas cu şervetul în mână şi privirea rătăcită.

Hotel boutique. Ce-o mai vrea să fie şi asta?! Aşa îmi spusesem când făceam rezervarea. Ia să văd cu ochii mei cum e cu boutique-urile pe la noi. Ca în multe alte rânduri, n-am avut decât să constat apetenţa românilor pentru cuvinte care să sune bombastic în titlu şi atât. Nu că ar avea vreun cusur hotelul în sine. Dimpotrivă, e chiar cocheţel, curat şi frumos aşezat, dar cu nimic diferit de orice altă pensiune din zonă. Bon. Nu e un capăt de ţară. Venisem să mă relaxez şi nimic nu-mi putea schimba planurile.

privelişte din balcon

Un soare generos arunca lumină jucăuşă prin perdele, obturat din când în când de norii fugăriţi de vânt. Se auzeau cocoşii cucurigind victorioşi, ceva păsărele şi susurul unui pârâu în curtea vecină. Era ora leneşă a somnului de-amiaz’, când amuţeşte toată suflarea omenească şi parcă timpul stă în loc.

vedere spre curtea vecină

Pe-un platouaş (ei, da, tăviţa de inox, cea cu veşnicele pahare groase din sticlă, înfăşurate în pungi de plastic-anti praf, probabil o invenţie răsunătoare în lumea cameristelor) mi-am pregătit bucăţele de brânză brie, felioare de măr verde, migdale prăjite puţin sărate, mieji de nucă şi câteva fâşii de prosciuto fraged. Am turnat vinul în pahar, să respire. Mi-am făcut un duş şi m-am suit în vârful patului. Apoi, ciugulind câte o îmbucătură şi gustând câte o înghiţitură de rozé, m-am lăsat furată de poveştile din bălţile Brăilei, dintr-un volum de Fănuş Neagu. Phiii, ce descrieri amănunţite şi aşa de bine dichisite încât aş fi jurat că foşnetele pe care le aud vin de la sălcii şi trestie şi plopi înalţi, iar colo, peste gard clipocea însăşi Dunărea bătrână. Parcă şi mirosea a pepeni, iar caii nechezând pe-aproape erau chiar din poveste. Şi greierii, la fel.

Se făcea că umblam desculţă, grăbită, pe-o cărare, chiar pe malul apei. Mă duceam la şcoală. Vezi-Doamne, era un vis apăsat de conştiinciozitate. Şi cum alergam eu, aşa bezmeticuţă, hop în faţa mea, un pelican (sau cormoran, nu ştiu sigur). Vorbea telepatic. Adică, na, în vise nu prea se aud vorbele, dar eu pricepusem că mă întreba de-o cheie şi de peşte. Unde-i cheia şi ce-am făcut cu peştele. Eram înfricoşată tare, pesemne n-aveam cheie şi peştele îl mâncasem, ori aşa ceva. Dar grija mea era cum să trec de el şi să-mi continui drumul spre şcoală. A naibii, şcoală! Pe urmă, cu fuga mea s-au mai suprapus nişte imagini, scene haotice cu mulţi cai alergând prin vânt, cu iarbă înaltă şi unduioasă, cu mine constatând că-s îmbrăcată-n trenţe, ca o sperietoare de ciori şi cu un omuleţ care venea în fugă, dar nu mai ajungea şi-mi striga ceva ce nu înţelegeam. Ei, şi, după atâta vânzoleală şi alergătură, mă trezesc, cum altfel, decât epuizată, în zgomotul tunetelor şi a boabelor de ploaie în geam. Era în faptul serii, vremea se burzuluia pe-afară iar eu adormisem cu cartea pe piept.

Iar de-aici mi s-a întins dinainte o lungă şi prolifică noapte de mai, în care am descâlcit o mulţime de gânduri ce stăteau bulucite în mintea-mi, am aşternut cuvinte potrivite pentru descrierea unor călătorii frumoase, aproape uitate. Ba chiar am scris şi un fragment de poveste pentru blogul vecin şi prieten, Trans-ferro.

Iar dimineaţa a venit molcomă şi un pic înceţoşată, cu miros de salcâmi şi de cafea proaspătă.