Cinema Paradiso, Moliere şi racketul moldovean

Se făcea că teatrul Masca, pregătindu-şi, aniversar, cea de-a 25a stagiune, a invitat într-o seară de avant-premieră, o mână de bloggeri la spectacol. O mână mai mare, aşa, adică o sală plină. Că veni vorba de sală, aş mărturisi ceva. Mare emoţie şi nostalgie m-au cuprins stând în rândul trei, cuminte pe scaun. Să fie 30 de ani de când, copil fiind, mă găseam poate chiar în acelaşi loc şi priveam cu sufletul la gură cum se luptau Luke şi Han Solo în Războiul Stelelor, din modestul cinematograf de cartier, Pacea? Să tot fie.

Revenind în zilele noastre, iată-mă-s, la spectacol. Şi ca să am o măsură cât mai exactă şi severă a reuşitei serii, mi-am luat copilul adolescent, acest barometru sensibil la plicticoşenii şi platitudini şi, în general, o fiinţă greu de mulţumit şi distrat.

La intrare, căldură mare şi înghesuială simpatică, în semiîntuneric. Lumea venea, intra, socializa în foaier iar în acelaşi timp, gazdele încercau să promoveze arta unei tinere, întinsă pe jos. Ea, arta. Mai exact, în mijlocul holului, aşezate în cercuri concentrice, erau câteva zeci de măşti din lut realizate de Bianca Mann, o domnişoară simpatică şi emoţionată. Aşadar, oaspeţii, ca să nu calce în picioare opera, şedeau de jur împrejur, pe lângă pereţi, pe după stâlpi, pe trepte. Discursul n-a fost lung şi s-a încheiat cu o invitaţie la un pahar de vin şi la ocuparea locurilor în sală. Destul de organizat, lumea s-a mişcat după priorităţi şi preferinţe, ori spre păhărele, ori spre scăunele. Domnul regizor şi director, Mihai Mălaimare a luat loc împreună cu noi, în sală. Într-un balcon lateral, înarmat cu un ditamai aparatul foto cu care a surprins cadre reprezentative, presupun. În orice caz, s-au făcut nenumărate fotografii şi selfie-uri pe parcursul serii. Ca la un eveniment monden, deh.

Despre Vicleniile lui Scapino ce să spun? Nu observasem în program menţiunea „după Molière”, însă când a apărut racketul moldovean… m-am autosesizat. Pentru o clipă mă crispasem crezând că lucrurile vor lua o întorsătură vulgară, dar spre uşurarea mea, textul şi jocul actorilor au fost impecabile şi au păstrat nota elegantă. S-a râs la scenă deschisă minute în şir. De aplauze, nici nu mai pomenesc, veneau spontan, în valuri, însoţind dinamica scenei. Mare bucurie trebuie să fi simţit interpreţii, primind atât de direct şi de vie aprecierea noastră spontană. Era ca şi cum după fiecare replică spumoasă îi pupam pe obraji şi-i mângâiam pe cap ca pe nişte copii frumoşi şi isteţi care spuneau poezia emoţionaţi. Şi chiar asta erau, toţi. Şi mai experimentaţii Valentin Mihalache şi Aurel Sandu, şi tinerii Robert Poiană, Cristian Neacşu, Ioana Rufu, Oana Dragnea, Massimilliano Nugnes, Eugen Fetescu, Laura Dumitraşcu Duică erau toţi nişte copii entuziaşti care se jucau şi jucau cu bucurie teatru. Nu ştiu când a trecut timpul şi când s-a făcut vremea să plecăm.

Copilul meu adolescent, blazat şi mofturos a zâmbit amuzat, ba chiar a râs în hohote pocnindu-şi palmele pe genunchi, cot la cot cu restul sălii, toată seara. Iar la sfârşit a ales să aplaude în picioare. Atât.

Mergeţi să vedeţi piesele din stagiunea asta de la Masca, căci actorii au mare poftă să vă arate ceva grozav.