Transalpina, reclamă şi măgari


Toată lumea vorbeşte despre Transalpina. Hai, zic, şi noi să ne delectăm ochii şi sufletele cu privelişti alpine şi serenitate. Zis şi făcut. Pregătesc de cu seară un morman de şniţele şi unul de chifteluţe de dovlecei, rânduiesc un băgăjel uşor, încărcăm bateriile la aparatele foto, curăţăm bine lentilele şi pornim de cu zori către Militari. C-aşa începe orice călătorie: cu primul pas, care este, în cazul de faţă, ieşirea pe A1. Dacă s-ar circula în Bucureşti tot timpul ca duminica la 6 dimineaţa, aş zice că trăiesc în paradis! O desfătare! Dar revenim cu picioarele pe pământ, respectiv cu roţile pe autostradă. Biata de ea, bătrâna A1, peticită şi obosită ca o haină veche, şerpuieşte arhi-cunoscut pe sub podurile identice care-o traversează monoton. Iar la final, ocoleşte discret Piteştiul şi te lasă hodoronc-tronc la Bascov. De-aici, şoseaua ne duce harnic, prin sate, către Valcea. Urcăm desigur Dealul Negru, amuşinând din mers micii celebri. Bineînţeles că sfârâie şi la 8 dimineaţa! Şi de jur împrejur zumzăie o întreagă piaţă de legume-fructe de import. De unde pâna unde s-o fi făcut asocierea habar n-am, cert e că la Deduleşti găseşti la orice oră mici şi fructe din engros. Să fie, s-or fi gândit, şi pentru carnivori şi pentru vegetarieni câte ceva. Înainte de Rm Valcea o cotim după indicatoare, la stânga, spre Tg. Jiu. Trecem prin Horezu în timp ce localnicii îşi etalează de zor ceramica şi alte suveniruri pe la porţi, printre foarte multe flori. Frumos. Mai departe încordăm privirea să nu ratăm schimbarea direcţiei spre Novaci. Am uitat harta acasă. Ne bazăm doar pe amintirea ei şi pe indicatoarele de drum. Cât poate să fie de complicat?!  Aşadar, la primul semn „Novaci 2km” virăm entuziasmaţi. Pfoai! Şoc şi groază. Drumul plin de gropi şi pante abrupte ne afundă printr-un sătuc prăfuit cu-n târg duminical în plină desfăşurare la mijloc. Dar nu dăm înapoi cu una, cu două. Aşa încât, ieşim totuşi la liman, la o şosea cumsecade, unde un indicator ne anunţă că suntem în drum spre Rânca. Bon. Om fi luat noi vreo scurtătură mai urâtă.

Şi până la Rânca dă-i şi urcă. Drum asfaltat proaspăt, încă neamenajat complet, adică nemarcat, fără ieşiri, fără margini, parapeţi sau alte accesorii. Doar o limbă lată de asfalt, pe care maşinile urca şi coboară după cum li-e voia şi dispoziţia şoferilor. Noroc că e loc pentru toată lumea. Unii se mocăie admirând peisajul, alţii sprintează sportiv printre ei. Familiar. Românesc 100%. Înainte de Rânca cu-o juma’ de km, loc panoramic, unde se pot opri maşinile pe-un tăpşan. La vale se vede ce-am lăsat în urmă, satele, civilizaţia (vorba vine!), în zare, de-a dreapta şi de-a stânga,  munţi şi dealuri şi văi împădurite, înainte, Ranca sclipind în soare şi mai sus muntele impunător, brăzdat în zigzag de Transalpina cea nou-nouţă. Se trag poze, se dezmorţesc fundurile şi se fac presupuneri despre ceea ce urmează pe traseu. În mijlocul parcării, între 3 maşini scumpe, un grătar vesel se încinge pentru un prânz în aer liber. Iar maneaua se revarsă generos din difuzoare. Plecăm grăbiţi. Am vrut să spun scârbiţi.

Traversăm dezamăgiţi Ranca. Incerc să mi-o imaginez iarna, când are atâta notorietate. Degeaba. Staţiune e mult spus. O înşiruire de case, vile, hotelaşe, înghesuite unele în altele, de-a lungul şoselei. Fără pic de parcări. Telescaunul nemişcat aşteaptă zăpada. Iar noi urcăm şi mai sus, depăşiţi în câteva rânduri de motociclişti zumzăitori, în negru. Şi sus? Piscuri golaşe, păşune alpină, linişte. Soare şi cer albastru. Si, desigur o coloană pestriţă de maşini, de la matizuri şi chiar un oltcit, icnind de efort, până la maşini de teren sigure şi arogante, defilează prin peisaj, ca o procesiune.

Trecem Pasul Urdele şi depăşim un alt loc amenajat drept parcare-belvedere. Jumătate din cei opriţi au folosit parcarea, ceilalţi au lăsat maşinile pe marginea carosabilului. Nu înţeleg care-a fost raţionamentul. Să plece repede? Sa nu piardă vremea parcând pentru că se grăbeau teribil? Aşa au vrut, pur şi simplu, iar cei care trec să-i ocolească cu răbdare, că doar îi văd de departe, nu? În toată învălmăşeala de maşini care staţionau, parcau, ieşeau sau intrau, o maşină frigorifică îşi găsise un locşor şi doi băieţi ageri instalau un generator şi lada de îngheţată…

Câteva serpentine mai departe, găsim o pajişte liniştită pe care păşteau câţiva măgăruşi. O, ce frumos! Hai să ne oprim să mâncăm. O fâşie îngustă de pietriş ne permite să nu lăsăm maşina în drum, aşa că luăm păturica, geanta cu de-ale gurii, aparatele de fotografiat şi hai să ne aşezăm pe iarbă. Cu vedere la animalele mişunând alene. Aşez păturica, pe ea un ştergar rustic, desfac cutia cu şniţele şi chiftele, scot pâinea şi roşiile, fac o poză la acest tablou idilic. Apoi încă una, la peisajul cu măgari. Focalizez pe un animal. Privind prin obiectiv, îl văd cum îmi pozează cooperant şi se apropie şi se apropie… apoi încă unul. Şi încă doi. Nu vă mai spun cum am sfârşit prin a strânge tot mizanplace-ul într-o mână, în timp ce cu cealaltă îmi atârnam camera de gât ca să pot alerga mai cu spor prin iarba moale, chiuind. Ăst timp, partenerul meu de călătorie şi de viaţă, printre hohote de râs şi îndemnuri stângace, încerca să împrăştie cârdul de dobitoace adunate ciorchine la picnicul meu de vis, cu revendicări necunoscute. Să fi vrut pâine? Carne?! ’Au iarba nu le mai place? N-am reuşit să aflu. Am mutat calabalâcul pe partea cealaltă a şoselei şi-am mâncat proptită strategic cu ochii pe măgari. Nu care cumva să ne dibuiască noul amplasament. Însă ei erau ocupaţi cu frunzăritul ierbii, cu amuşinatul turiştilor care se opreau şi se fotografiau cu ei, precum şi alte măgării de felul ăsta.

După popas, practic am început să cam coborâm. Am trecut Lotrul şi ne-am lămurit că atât a fost.

La Obârşie, praf şi motociclişti. Deşi ne făcusem planul că stăm la o cafea, n-am avut unde, căci un autocar movuliu descărcase o mulţime de turişti. Cârciuma-terasa-popas, că restaurant nu-i poţi spune, pare încremenit în afara timpului. Meniul afişat chiar afară, pe un panou cuprinde mici, păstrăv şi ciorbă, simplu şi concis. Atmosfera e studenţească şi sărăcăcioasă. Păstrăvul era apetisant. La câţiva paşi, pensiunea Bradul oferă servicii şi condiţii moderne pentru doritori.

Am luat-o la dreapta spre Vidra, practic părăsind traseul Transalpina, care continua spre nord, până la Sugag-Jina-Sălişte. Şi rău am făcut. Cei 80km din Obârşia Lotrului până la Brezoi i-am străbătut pe un drum jalnic, mâncat de ani şi intemperii, pe alocuri luat de torenţi şi deviat, pe alte locuri reparat prost, în cea mai mare parte, părăginit. Măcar ne-am delectat privirile cu lacul Vidra, albastru ca şi cerul senin şi ne-am bucurat de linişte, întrucât frecvenţa maşinilor întâlnite a fost mult mai redusă decât sus, în pas. Voineasa, moartă-n păpuşoi. Nimic notabil. Uşor-uşor, am ieşit către Brezoi, de unde ne-am vărsat în Valea Oltului cea bine-cunoscută.

Concluzia? La pomul lăudat să nu te duci cu sacul. Aşteptând să vedem ceva „şi mai şi” decât transfăgărăşanul însuşi, ceva mai înalt, mai frumos, mai pompos…am rămas dezamăgiţi. Transalpina e un drum asfaltat, peste munţi şi atât. E lăudabil că s-a modernizat şi firesc să i se facă reclamă, însă superlativele nu-şi au locul. Orice ieşire în natură e spectaculoasă, orice drum printre brazi miroase a aer curat, orice ascensiune până la păşunile alpine, printre piscuri îţi dă un sentiment de privilegiu, de măreţie. Dar n-am găsit nimic diferit acolo, ceva care să-ţi taie respiraţia. Poate am avut aşteptări mult prea mari sau repere diferite.

 

Anunțuri