Undeva sub soare. Pe pământ. Ca pe lună

Duminică de toamnă leneşă, de ziua Crucii. Am ales să revăd Vulcanii Noroioşi din Buzău. Să tot fie vreo 7-8 ani de când n-am mai ajuns pe acolo. Ţineam minte că-i un drum bun, chiar nou, prin satele de dincolo de Buzău şi apoi, până sus, la Pâcle. Pesemne că l-am confundat ori s-a stricat el între timp. Hârtoape, vălurele, plombe şi alte capcane pândesc la tot pasul. Cât să te ţină atent şi vigilent, nu mai mult. Aşa încât, cu puţină atenţie şi îndemânare am ajuns.
De bucurie, am oprit direct la restaurant, că ce vizită e aia, pe burta goală. Acu’, între noi fie vorba, restaurant e mult spus. E mai mult o crâşmă sătească mai curăţică. Servesc 4-5 feluri de mâncare, mari şi late, ceea ce nu e rău, doar cu timpii stau mai prost. Durează prea mult. Într-un final, cu gogoaşa primită din partea casei în mână am plecat în pas domol către rezervaţia cu vulcani „Pâclele mari”.
Intrarea – 4 lei de om. Vânzătorul de bilete şi pliante recomandă să nu fumăm şi să nu băgăm mâinile în noroi. Că sunt emanaţii de gaze şi că noroiul este radioactiv. M-a bufnit râsul, dar mi-am zis că trebuia să inventeze un baubau cu care să ţină nebunii în frâu. În orice caz, lângă principalele cratere active, mai veghea un nene care era nevoit din când în când să tempereze turiştii zglobii care se căţărau până în sufletul bieţilor vulcani. De altfel, activitatea este destul de redusă la vremea asta.. Se pare că iarna se întâmplă lucururi mult mai spectaculoase. Pe de altă parte, e de reţinut că pe ploaie sau alte fenomene meteo nefavorabile, accesul nu este permis în parc. Dar, deocamdată, soarele străluceşte, vântul adie, miroase vag a toamnă.
Despre subiect? Păi, peisajul selenar se oferă, impudic, privirilor şi paşilor. În lung şi-n lat, poţi străbate dunele încremenite de argilă, ori şanţurile şerpuite, cât vezi cu ochii. Ici-colo, mai exact în 5-6 puncte, noroiul bolboroseşte în legea lui, cu izbucniri capricioase, dar modeste. Lumea vine, se miră, se hăhăie, fotografiază. Se emit teorii, se dau explicaţii, se fac selfie-uri. Bulboana principală pleoscăie placid şi, din când în când, scoate câte un bulbuc mai mare, cu zgomot şi cu revărsare de noroi. Cam ca o fântână de ciocolată. Vulcănaşii mai mici scuipă mai mărunt sau mai cu nerv, dar nespectaculos. Peste tot, prin tina proaspătă de argilă mătăsoasă se văd urme de pantofi temerari, ceea ce face ca multe poze să pară martore ale unor aselenizări măsluite. Altfel, întinderile uscate sunt cu adevărat lunatice. Iar, vulcanii – fotogenici, să recunoaştem.