Şoc! Scene incredibile din secolul trecut, se întâmplă în 2013!


Deunăzi, tânărul meu coleg, înalt şi serios, îmi explica ceva despre figura pe care trebuia s-o repetăm după îndrumările profului. Dar cum vorbea el, aşa, măsurat şi concentrat, am realizat că foloseşte persoana a doua la plural, adresa mea. Dumnezeule, îmi vorbea cu dumneavoastră!

Şi zic, cu glas duios:

–          Da, Ştefan, dar nu-mi mai spune „dumneavoastră”…

Iar el, genial cum numai un copil poate fi, răspunde după o clipă de gândire în care-şi încreţise fruntea încurcat:

–          Bine. Atunci, dumneata!

 

Am rămas fără replică. Apoi am râs din tot sufletul. Ce altceva să faci?!

 

Morala: Apăi, omul când vrea să te respecte, te respectă!

 

PS. Jos pălăria, mama lui Ştefan!

 

 

Anunțuri

Să dansezi Pugliese şi apoi să mori


Să dansezi Pugliese cu o conexiune bună e ca şi cum ai primi un premiu suprem, e un privilegiu.

E drept, că aşa ceva nu e chiar la îndemână. Mi s-a întâmplat într-o seară când aveam cele mai mici aşteptări, să fiu invitată la un moment dat de un leader bun. Am acceptat bucuroasă şi cu emoţia, ghemuită în suflet, că n-am să fiu la înălţime, am păşit pe ring şi l-am îmbrăţişat. Odată cu îmbrăţişarea lui pereche a venit un fel de linişte. A respirat adânc o dată, încă o dată şi încă o dată, până când s-a produs cumva o fuziune şi piepturile noastre au început să aibă acelaşi ritm. Muzica ne curgea în urechi şi se acumula ca un şuvoi captat. Apoi, când ne-a umplut la refuz, a izbucnit primul pas. Încet şi delicat. Şi ceilalţi, la fel de simpli, la fel de senini. Dar în noi clocotea sunetul bandoneonului şi viorile smulgeau fâşii de suflet. Atunci am înţeles cum poate să moară muzica în tine. O primeşti, o absorbi toată şi o consumi toată. Ea nu intră şi iese ca şi cum ar trece apa printre pietre. Nu. Muzica intra şi reverbera în noi până la ultimul sunet. În afară nu se vedea decât povestea spusă de noi despre ea, prin paşii gemeni şi îmbrăţişarea perfectă. Şuie, aparent incomodă, transpirată, uneori ajustată, dar perfectă. L-am urmat semi-conştientă pe tot ringul, răspunzând, fără să ştiu de unde şi cum ştiam, la toate intenţiile schiţate ori improvizând pe loc, exact cât trebuia. Am făcut paşi şi figuri ale căror nume nici măcar nu le ştiu, văzute sau nemaiîntâlnite, cunoscute sau irepetabile. E foarte posibil ca pasaje mari din melodie să fi stat pe loc, în dansul orb al pauzelor, care pentru noi aveau sens şi încărcătură. Într-o dozare perfectă, am avut şi eliberări de energie intensă, cu paşi ampli şi furie controlată, spirale nesfârşite, triplu-salturi, cine mai ştie.

Poate am dansat doar o melodie sau poate am dansat întreg repertoriul lui Pugliese. Nici nu contează. Mi-am creat una dintre cele mai frumoase amintiri pentru tot restul vieţii.

Doresc oricărui dansator de tango, sau de ce nu, oricărui om,  să aibă parte măcar o dată de un astfel de moment. Totul va căpăta sens şi nici o nereuşită nu va mai părea catastrofală, niciodată deznădejnea nu se va mai arăta, nimic nu va mai sta împotrivă. Pentru că ştii că se poate, pentru că ştii cum e.

Jurnal de Tango XII


imbratisareAm avut noroc de profesori de dans carismatici şi aleşi, oameni frumoşi pe-afară şi pe dinăuntru de la care am învăţat mai mult decât tango. De fapt, după mai bine de doi ani de când am intrat în lumea asta, nu pot spune că sunt o tanguera, încă învăţ, încă mă minunez. Dar mă simt schimbată în bine, iar asta face să perseverez, să mulţumesc şi să dăruiesc în continuare. Îmi dă echilibrul.

Zilele trecute, într-o după-amiază plină de lumină şi culoare (că aşa facem noi cursurile, exact la ora apusului urban, care câteodată îţi taie răsuflarea cu spectacolul lui, de nici nu ştii dacă să priveşti pe geam, ori să intri în dans), deci într-o atmosferă specială de lumini piezişe prin ferestre şi umbre tremurătoare, cu muzica aleasă cu grijă, cât mai caldă cu putinţă, ni s-a propus lecţia despre îmbrăţişare. Exact aşa. Să învăţăm, să înţelegem şi să acceptăm îmbrăţişarea. La prima vedere, pare pueril. Ce-i mare lucru? E un gest, social sau intim, des folosit şi întâlnit în varii circumstanţe. Şi totuşi, sunt mulţi oameni care o evită, şi-o refuză. Nu o acceptă. Iar în dans asta se vede, se simte şi, în tot cazul, nu ajută. Deci să învăţăm să ne îmbrăţişăm, să descoperim bucuria simplă a unei apropieri umane, dincolo de piedicile false sau închipuite care ne ţin de la ea. Greu?

Ne uitam unii la alţii, de parcă abia atunci ne vedeam, brusc evaluându-ne din priviri. Ca şi cum trebuia să ne măsurăm puterile. Dar de fapt era mai mult de-atât, trebuia să ne măsurăm puterea de-a dărui şi de-a primi, ceea ce e cu totul altă poveste, nu? Dintr-o dată păream stingheri şi neîndemânatici.

Am luat-o cu începutul. De ce ne îmbrăţişăm? Ca să ne unim energiile, să ne conectăm şi să dansăm. Bun. De ce e grea îmbrăţişarea? Pentru că presupune deschidere, încredere şi cooperare, exact stările pe care suntem cel mai greu dispuşi să ni le însuşim. Dar la tango asta învăţăm. Exerciţiul îmbrăţişării cu ochii închişi a fost surprinzător. Au dispărut prejudecăţile, au căzut etichetele, ne-am debarasat de reţineri. Întâi băieţii, apoi fetele, am aşteptat cu ochii închişi, îmbrăţişări de la colegii de curs. Oameni îmbrăţişând alţi oameni. Şi ne-am surprins zâmbind toţi la final, cu cele mai luminoase şi mai sincere zâmbete posibile. Erau îmbrăţişări care ne înduioşau, care ne încălzeau, ne transportau sau ne solicitau. Au fost minute de  libertate pe care nici n-o ştiam. După sute de ani de civilizaţie, recunoaştem că omul, această fiinţă nevolnică, îşi aminteşte când şi când instinctul primar, de animal care miroase şi atinge alt animal ce vine în preajma lui. Iar asta ne face să ne simţim bine, primordial bine. Ca o mâncărime scărpinată, ca o sete potolită. Instinctiv şi satisfăcător. Rămânem aceste animale sociale, cu nevoi de comunicare, apropiere, întovărăşire, de netăgăduit. Ba, uneori, devenim dependenţi.

Apoi am dansat în perechi, înghesuiţi într-un colţ al sălii, un sfert din suprafaţa totală. Spaţiul restrâns ne-a obligat la mişcări foarte puţin ample, miniaturalizate, la gesturi mici, la paşi mărunţi şi impovizaţii pe muzică, la grijă pentru ceilalţi, la atenţie mărită către partener. Util pentru milongas, interesant pentru conexiunea între parteneri. Deşi păream, la început o cutie cu pui de găină de-o zi, care se mişcă haotic şi piuie neajutoraţi, iar mai apoi o comunitate de pinguini care încearcă să se ordoneze într-o grămadă strategică, în fapt, noi chiar încercam să gestionăm dansul, să ne sincronizăm unii cu alţii, să nu ne sperie aglomerarea de perechi. Poate chiar am reuşit.

Dacă suntem suma trăirilor noastre, în seara aceea ne-am îmbogăţit cu toţii. Am experimentat o stare nouă şi frumoasă: emoţia dansului în  îmbrăţişare apropiată. Iar prin ea, am mai deschis o uşă, am mai aruncat un pod de comunicare omului din noi.

Jurnal de tango I


Auzisem deja de la două persoane care nu se cunoşteau între ele despre cursurile de tango, cînd un prieten vechi a apărut din neant şi m-a scos la o cafea să depănăm amintiri şi să ne punem la curent cu ce-am mai făcut. Prietenul, pe care-l ştiam om serios, îmbrăcat la costum+cravtă, tuns regulamentar mi-a apărut înaintea ochilor într-o ţinută relaxată, cu părul stil afro şi o lumină vie în privire, aproape să nu-l mai recunosc. N-am discutat nici despre ce fusesem şi făcusem în ultimii 5 ani, nici despre actualităţile la modă. Mi-a vorbit despre tango. Mi-a împărtăşit cum i s-a schimbat viaţa de când s-a apropiat de lumea tango. Mi s-a arătat alt om, pe care nu-l cunoşteam, nici măcar nu-l bănuiam sub haina închisă corect de acum ceva timp. Zâmbea într-una. Povestea, nu tocmai cursiv, cu privirea uşor pierdută în zare, despre oameni frumoşi, despre evenimente ample, despre săli de dans cu podele lucioase şi  oglinzi, despre festivaluri internaţionale şi maeştri faimoşi.

Bine, bine şi muzica? l-am întrebat eu cu gândul blocat stupid în singurul tango reperat în amintire la ora aia „ Să nu uităm nicicând să iubim trandafirii…” pe vocea nazală a unui cântăreţ de-acu’ 20 de ani.

A, muzica… a venit răspunsul cu altă sarjă de artificii în privire, muzica e faină de tot!

Aha… am zis eu gânditoare. Iar în minte au început să-mi apară în flash-uri: femei în ţinute sofisticate, decoruri extravagante şi figuri dramatice complicate. Atunci, fără să ştiu exact care a fost raţionamentul, m-am auzit spunând

Vin şi eu!

Ştiu. Ştiam. Grăbeşte-te, nu mai sta! mi-a mai spus el uşurat.

Ceva timp mai târziu, poate chiar câteva luni în care am clocit ideea, mi-am făcut curaj, m-am luat de guler şi m-am împins pe uşă. M-am dus să mă înscriu la curs. Şi să-mi schimb viaţa. Era în luna mai.

Ţin minte că era o după-amiază caldă, prea caldă pentru timpul respectiv, aşa cum se cam întâmplă de-o vreme în Bucureşti, primăverile. Iar eu, întârziam groaznic în trafic şi mă enervasem. Sunam, rugându-l pe amicul meu să mă aştepte şi înjuram printre dinţi şoferi şi maşini şi pietoni, de-a valma. Am parcat la mama naibii şi-am luat-o efectiv la fugă printre oamenii care mergeau prea încet pe trotuare. Îmi spuneam că deja am început cu stângul, întârziind la prima oră de curs, dar, ca niciodată, n-am dat înapoi în faţa ridicolului. Asta e, mi-am spus. O să ajung la timp de-acum încolo. Am ajuns gâfâind, ciufulită şi transpirată. Cursul începuse. N-a fost timp de prezentări şi introduceri. M-am trezit, în câteva clipe, dansând în rând cu alte perechi, cu o muzică ireală în urechi,  târâtă strategic de amicul meu care îmi dădea cele mai stranii indicaţii: nu sta pe ambele picioare, nu pivota pe călcâi, relaxează umerii, nu te ţine de mine…?!  Ha!?

Aşa a început. Aproape o limbă străină, mişcări necunoscute, oameni parcă desprinşi din filme (stranii, uneori) şi peste toate, muzica obsedantă. O visam şi o auzeam în cap mai mereu. Mai ştii, poate căpătasem şi vreun accent?! dar nu mi-a spus nimeni nimic. Îmi părea ciudat că lumea în jurul meu e aceeaşi, când eu tocmai descoperisem că există realităţi paralele. Am devenit mai atentă. Mai receptivă. Mai deschisă. Şi astea toate pentru că, deschizând o simplă uşă, intrând într-o cameră în care oameni ca mine şi ca cei pe care îi vedeam pe stradă aleseseră să danseze, am realizat că lumea poate fi şi altfel. Lumea chiar este altfel, atunci când vrem s-o facem altfel, mai frumoasă de exemplu. Ţine de noi, de ceea ce decidem să facem cu corpul, cu mintea, cu sufletul nostru. Şi cu timpul nostru.  Era atât de simplu.

Istanbul II


Prin pereţii de sticlă ai salonului de dans soarele trimitea lumină caldă şi poleia feţele transfigurate ale dansatorilor. Eu, mai puţin pe ring şi mai mult pe marginea lui, în spatele camerei foto, încercam să surprind portrete de oameni fericiţi, când observ că o anumită siluetă îmi tot apare în cadru. Brunet, suplu, conduce cu braţ ferm dar protector şi paşi siguri. Las camera şi încep să urmăresc atentă. Se strecoară aproape felin printre ceilalţi. Nu-şi pierde partenera nici măcar la balansul derutant al vasului. Aude muzica şi stă pe ea. Rusoaica superbă din braţele lui, din păcate, nu-l simte, se grăbeşte, e în altă cadenţă. Dar el, răbdător, o aşează mereu pe ritm şi-o conduce simplu. Ochii lui negri, când visători, pierduti în îmbrăţişare, când pătrunzători, scrutând printre dansatori mă reperează. Ne încrucişăm privirile pentru o fracţiune de secundă. Apoi, fiecare priveşte altceva. El e serios, uşor detaşat, ca un copil care-şi face tema conştiincios. Eu sunt curioasă. Şi iar, şi iar, la răstimpuri ne căutăm din ochi, doar ca să ne privim o clipă. N-am dansat împreună. Spre finalul croazierei, ne-am zâmbit vag-complice. Urma seara.

Târziu, aproape de miezul nopţii am ajuns la milonga. Atmosfera era stranie. Clubul de dans care ne găzduia era imens, luminile slabe, mai mult umbre şi nuanţe. De la intrare, la o primă privire părea o fotografie în sepia, fascinantă, cu sute de dansatori învăluiţi în fum şi umbre.

L-am văzut în pauza dintre două dansuri, în timp ce zâmbea partenerei care îi povestea ceva. Zâmbetul prietenesc, îngăduitor s-a transformat  într-unul larg când m-a văzut şi el. A fost ca un salut şi-o bucurie a revederii. Şi parcă era şi-un fel de promisiune acolo. Ceva mai târziu era lângă mine. Serios şi hotărât. E posibil să fi fost hotărârea hazardată a timidului, dar eu, în fâstâceala mea, ce să mai desluşesc nuanţe… M-a luat de mână şi m-a tras după el. Nu spre ringul de dans, ci în sus pe scări. Sus, dreapta şi puţin la stânga. Eram într-o sala largă, cufundată în penumbră, cu perdele grele pe pereţi, cu fotolii şi canapele adânci , cu un bar discret luminat într-un colţ şi în care muzica se auzea un strop mai încet decât jos. M-a invitat la dans, fără un cuvânt. Ca nişte umbre tăcute, din când în când mai treceau perechi pe lângă noi, dar apoi dispăreau ca prin farmec. La început, după fiecare dans îmi zâmbea şi-mi săruta mîna. Apoi a venit o melodie răscolitoare, în care ne-am găsit cu adevărat conexiunea şi ne-am bucurat copilăreşte cu zâmbete şi freamăt de bucurie. Iar la sfîrşit ne-am îmbrăţişat copleşiţi. Şi-apoi, toate dansurile au curs de la sine, perfecte. Pluteam ca un singur fluture, cu patru aripi, jucăuş sau lin, descriind arabescuri misterioase pe albastru. Şi rămâneam îmbrăţişaţi, răsuflând adânc a linişte, secunde în şir. Nu ştiu cât am dansat. O tandă, zece, o infinitate? Nu ştiu dacă mi se părea sau chiar îmbrăţişările durau mai mult decât unele dansuri. La un final de melodie ne-am întors capetele unul spre altul şi ne-am găsit, zâmbet lângă zâmbet şi răsuflare lângă răsuflare. Ochi în ochi. Sărutul s-a întâmplat, şi el ca un fluture, numai zbatere şi emoţie, lăsându-ne uimiţi şi electrizaţi. În palmele împreunate, rămase în poziţia de dans, am simţit rece, apoi cald şi degetele s-au încleştat până la durere. Un braţ ferm mi-a strâns talia şi m-am simţit ridicată de la podea. O piruetă, două, trei. O sută. Sau lumea se învârtea şi noi rămăsesem pe loc, centru al universului? Muzica o luase razna, arcuşurile, nebune smulgeau sunete adânci din viori şi fâşii din rochia mea albastră, bandoneonul răsuna cu reverberaţii şi ne comprima şi ne întindea corpurile devenite elastice, clape de pian punctau note grave şi striveau gânduri haotice. Javier cânta sau făcea o incantaţie?

Răsărea soarele peste Bosfor, roz şi mov. Dintr-un fotoliu uriaş, care ne încăpea pe-amândoi, priveam pe deasupra ceştii de salep. Senzatia cald-dulce-aromat trebuie să fie aceeaşi dacă ai gusta un nor pufos şi vanilat.

N-am schimbat un cuvânt. N-am ştiut nici cum îl cheamă pe misteriosul partener, până târziu când m-am întors în ţară şi am găsit undeva  – Yildirim. Fulger.