TanGO TO Istanbul (I)


Turkiş Airlines aterizează incredibil de bine. Istanbulul, după ce s-a lăsat admirat, cochet de deasupra Bosforului, în rotocolul larg către aeroportul situat la sud, ni se arată acum, vrăjmaş, cu vânt tăios şi schimbător, fără măcar o rază de soare prieten. Dar, nu ne întristăm dintr-atâta. Grupul e prea vesel şi prea entuziast ca să mai ia seama la amănunte ca acesta. Atacăm primul şofer de autobuz şi confirmarea că ne poate duce spre oraş ni se pare deja prima victorie pe pământ turcesc. Urcăm calabalâcul şi plecăm să dăm noi bătălii. Şosele, periferii, cartiere nesfârşite, reclame, lumini, culori. Oameni. Magazine, reprezentanţe, show-room-uri, birouri, blocuri, maşini. Oameni, maşini. Vânzători, tarabe, pisici. Semafoare inutile, autobuze, autoturisme, biciclete, motoare, taxiuri, oameni. Taksîm. Am ajuns. Hostel. Se aleg paturile şi se coboară în living pentru consfătuire şi prima masă comună.

O furnică într-un furnicar, aşa te simţi în Istanbul. Ieşind pe străzi, amestecându-ne cu lumea, la ceas de seară, am simţit freamăt şi ritmuri amestecate, occident şi orient, vechi şi nou, contemplare şi carusel ameţitor. Paşii ne-au dus singuri către Galata. Pescăruşi, briză sărată şi miros de peşte înseamnă Podul Galatei. Ambarcaţiuni de toate mărimile brăzdează cu viteze uimitoare apele întunecate ale Bosforului. Oameni, puhoi, urcă şi coboară. Turişti cască gura. Responsabili de restaurante te invită la masă în toate limbile posibile. Vânzători ambulanţi te îmbie la castane coapte, covrigi, plăcinte, peşte prăjit, suc proaspăt de fructe. Iar moscheile majestuoase din Cornul de Aur îşi înalţă turlele în înserarea albastră. Pozăm în grup sau doi câte doi şi facem planuri de vizitare pentru zilele următoare. Dar până atunci se apropie noaptea. Şi cu ea, prima milonga.

Aveam să ajung, emoţionată şi nerăbdătoare, câteva ore mai târziu, în sala elegantă şi încăpătoare care găzduia party-ul, căutând să aflu care-i atmosfera de festival. O mare de oameni, în primul rând! Am rămas impresionată de numărul mare de iubitori de tango care se strâng în astfel de ocazii, reîntâlnindu-se mereu şi mereu, ajungând să se cunoască şi recunoască, fie de la alte festivaluri, fie din propriile pagini de FB, unde s-au „împrietenit” pe criteriul pasiunii comune. Organizatorii, eficienţi sau mai aiuriţi încearcă să se facă utili, dând indicaţii şi informaţii. Sau încasând sumele piperate, stabilite drept taxe de intrare. Nu primeşti nimic altceva în schimbul lor, decât dreptul de-a intra, întărit de-o ştampilă pe încheietură. Băutură, gustări, tigări îţi cumperi contra-cost de la bufetul amenajat şi asezonat cu preţuri considerabile. Dar, o dată-i festival!

În egală măsură, femei şi bărbaţi etalează ţinute şi pantofi de tango cu mândrie şi bucurie de copii şi se extaziază la fel de copilăroşi la expoziţiile cu vânzare de accesorii, prezente prin foaierele sălilor-gazdă. Aici preţurile compensează afrontul bufetului; se pot cumpăra încălţări de dans mult sub preţul celor comandate online, se pot găsi rochiţe drăguţe special concepute pentru dans, eşarfe, bandane, diverse suveniruri. Şi lumea cumpără încântată, mai ales în prima seară.

Pe ring, se dansează, dansează, dansează. Recunoşti profesori, maeştri, personaje celebre şi te simţi important şi exaltat să te unduieşti printre ei, să-ţi freci umărul de vreo personalitate, să te găseşti spate în spate cu vreun vip. Mi-am descoperit o parteneră de … privit. Cum altfel?! Şi iată-ne scanând atent şi observând: rusoaicele sunt ale naibii de înalte, blonde şi frumoase; turcoaicele cam mici, dar dansatoare sensibile; un nordic exotic în fustă-pantalon ţinându-şi partenera ciudat, cu o mâna bleagă, bălăngănind pe şale; o celebritate locală, înalt, slab cu privire aprigă şi par vâlvoi, purtându-şi partenerele ca hipnotizate; o asiatică delicată; un francez cu bască moale, pe-o sprânceană, conducând ca şi cum ar fredona marseilleza; un turc tânăr, suplu cu ochi adânci catifelaţi cu o postură seducătoare; o mulatră superbă alături de o blondă nurlie, chicotind în spatele paharelor cu vin… ah, astea eram noi! În fine, ringul oferea un tablou captivant, o nesfârşită sursă de studiu şi delectare. Abia târziu spre dimineaţă ne-am desprins. Şi deja eram cu gândul la următoarea milonga.

Ei, bine, următoarea milonga s-a desfăşurat pe-un vaporaş ce dădea alene ocol prin Bosfor. După sufletele noastre, am avut şi soare strălucitor. Europa şi Asia, deopotrivă ne zâmbeau cu ochi şăgalnici de pe-un mal şi de pe altul. Iar noi dansam pe valuri.

va urma

Vis


Cand va veni seara cea mare voi sti si voi fi facut toate pregatirile necesare. Parul imi va sta perfect, in bucle unduite misterios in coafura retro. Rochia speciala imi va cuprinde diafan trupul, lasand libertate de miscare si totusi suficient mister. Pantofii, oh, pantofii, vor fi la mare inaltime, usori, comozi dar plini de eleganta si stil, ridicandu-ma pe tocurile lor indraznete exact atat cat am nevoie ca sa-mi iau avantul zborului si-al imbratisarii. Si ochii, da, ochii-mi vor sclipi luciosi si mari de emotie si teama. Cu inima batand nebuneste voi astepta in sala tapetata cu oglinzi, luminata cald cu lumanari parfumate asezate in candelabre elegante, impodobita cu flori si catifea rosie. Dintre zecile de oameni prezenti se va desprinde EL si va veni spre mine. Inalt, suplu, frumos, emanand forta si siguranta. Imi va lua mana inmanusata in dantela si, cu privirea patrunzatoare infipta adanc in ochi-mi aprinsi de surpriza, va sopti grav eterna intrebare „Dansati, doamna?”. Muzica ne va lua in stapanire si ne va purta pe tot ringul, pana ce toti dansatorii se vor da deoparte. Dansul se va naste singur, manuindu-ne ca pe marionete supuse muzicii si numai ei. Voi raspunde fiecarei miscari cu miscarea pereche, intr-o armonie neasemuita, vom descrie toate frazele muzicale in gesturi si alunecari gemene. Se va naste intre noi un pact mut, o comuniune ideala si totala. Atunci si acolo vom dansa impreuna ca si cum nimic n-ar mai exista. Voi avea tangoul perfect! Si cand muzica va tacea ne vom opri intr-o imbratisare muta, neclintita, atemporala, in timp ce aplauze si ovatii frenetice se vor ridica in jurul nostru…

Jurnal de tango VII


Afară, la câţiva metri distanţă, la o idee depărtare, la o aruncătură de gând e viaţa oraşului. E viaţa noastră de zi cu zi. Cu griji, cu preocupări, cu zgomote, cu imagini frânte şi amestecate, cu maşini, semafoare, magazine, îmbulzeală, praf, gunoaie şi câte altele. Aici, dincoace de pereţii sălii suntem noi despuiaţi. De fapt, noi încercând neîndemânatici să ne dezghiocăm din carapacele obişnuite şi să dansăm goi şi liberi ca mânjii. Spiritual, desigur. Altfel, suntem îmbrăcaţi care mai de care. Nu e party, nu e seară, nu e weekend. În general suntem sosiţi direct de la slujbe, deci ţinutele sunt banale. Numai pantofii speciali ne dau de gol. Sunt obosiţi, munciţi dar eleganţi în felul lor; radiază discret un farmec şi-o aură mai mult bănuite, aşa cum ar lumina o ramă bogată, aurită ce se zăreşte printr-un colţ jupuit al hârtiei de ambalaj ce înveleşte un tablou frumos. Şi ochii noştri care strălucesc de plăcere ne deosebesc de restul lumii. Aici, acum noi facem şi suntem Tango. Restul e departe şi nu contează.

Când ne strângem roată în jurul lor să urmărim explicaţiile, profesorii ne magnetizează privirile şi ne ţintuiesc nemişcaţi ca prin hipnoză. Privim fascinaţi mişcările lor, ascultăm cuvintele de parcă am vrea să le absorbim, să ne hrănim cu energia lor. Îi vedem perfecţi. Chiar şi-n imperfecţiuni!

Muzica ne pune în mişcare. „Băieţii să invite o parteneră!” Şi odată cu atingerea mâinilor, cu îmbrăţişarea, ne scufundăm şi plutim liber. Unii mai poticnit, alţii fluent. Unii mai siguri, alţii temători.

Azi avem o lecţie de răbdare. Testul de anduranţă. Fetele închid ochii. Şi partenerii le conduc „fără să le conducă”. Prin magia tango, adică. Învăţăm să ne simţim, să ne găsim, să ne acordăm cu partenrul. Reglaj fin. Şi energie canalizată precis. Energie pe care o preluăm din sol, o simţim cum urcă până în centru, undeva în plex şi, de-acolo, ghem de foc şi pară face punte cu energia partenerului. Şi asta ne ţine conectaţi şi-n armonie. Sau ar trebui. Sau aşa am înţeles eu. Din păcate încă nu toţi ştim să ne controlăm astfel energia.

Închid ochii şi deschid simţurile. Muzica domină în urechi. O las să mă pătrundă, încerc s-o înţeleg. În palma dreaptă simt mâna partenerului caldă şi fermă, stânga o sprijin pe-un braţ sigur. Percep respiraţia calmă şi o aromă de parfum şi mă ghidez astfel, ştiind că el e acolo, chiar în faţa mea. Caminar, caminar. Sub tălpi podeaua, ca o bandă rulantă, alunecă şi noi plutim. Calc pe clape de pian care vibrează în note grave.  „Schimbaţi partenera!” Alt reglaj. Altă abordare, îmbrăţişare diferită, dinamica e alta. Căutăm punctul comun, lungimea de undă potrivită pentru comunicarea dintre trupuri ca să obţinem armonia dansului. Câteodată iese surprinzător de bine. Şi bucuria ţâşneşte prin pori. Fără cuvinte, fără gesturi. Eşti fericit că ai găsit un pas, că ai avut o frântură de dans fluid şi transparent, aşa cum îl visăm toţi. Eşti acolo şi n-ai vrea să fii nicăieri altundeva. Timpul stă în loc şi-ţi oferă galant momentul. Şi încerci iar şi iar să-l mai ai o dată. Să reuşeşti, să deprinzi, să şlefuieşti. Muncă, efort, perseverenţă. Talent au doar cei aleşi.

Ieşim, gălăgioşi precum şcolarii, şi ne împrăştiem pe stradă care încotro. Caruselul cotidian porneşte mai departe, de unde se oprise. Doar inima bate altfel.

fragment dintr-o noapte


E trecut bine de miezul noptii. Aerul e cald si dens. Zumzetul vocilor e scazut. Muzica domina, se raspandeste lacoma in toate ungherele si unduie cu voluptate printre noi, prin noi. Perechile de pe ring plutesc ca-n transa. Nimeni nu priveste la nimeni. Ochii sunt concentrati, adanci in orbite, fixati in puncte ce exista numai pentru ei, dincolo de palpabil. Imbratisarile sunt dramatice, pasii plini de personalitate. Se rotesc in carusel, perechi purtate de acelasi ritm in infinite variante. Tample fierbinti, frunti incruntate a concentrare, buze arse, gaturi si decolteuri asudate, camasi ude lipite de umeri si piepturi, talii stranse cu brat hotarat, solduri in balans, gambe incordate si glezne iuti, pantofi alunecand la unison pe podeaua neteda. Cand muzica se opreste, perechile raman statui vii, in poza zeci de secunde, poate minute, ca si cum timpul n-ar exista, ca si cum muzica ar fi mai presus de timp. Intre doua melodii – un zambet, poate un cuvant. Si-apoi iar imbratisarea. Si alunecarea perfecta. Palpaie inselator si se mai stinge cate-o lumanare parca invinsa de-un acord sfasietor de vioara. Afara, vara isi adie ultimele rasuflari fierbinti. Fosnesc inalt plopii. De la ferestre razbat luminile calde si notele grave ale pianului.

Jurnal de tango VI


Prima petrecere. Milonga. Freamat de emotie si de nerabdare in drum spre sala gazduitoare, in timp se strang la piept pantofii de dans. Vorba vine, ca-i strang la piept! De fapt, ii pipai din cand in cand prin husa lor, cum stau asezati cuminti pe scaunul din dreapta… Ajung. Oamenii frumosi pe care-i stiu si altii pe care nu i-am mai vazut, dar care au in privire aceleasi luminite aprinse prin magie de ritmul fascinant, misuna veseli, se saluta, se imbratiseaza, ciocnesc pahare. Si desigur, pe ring, déjà cateva perechi aluneca armonios. Papucii-mi zboara instant sub un scaun si ma precipit sa-mi incalt odorurile. Doroty, in pantofii ei rosii fermecati nu cred sa se fi simtit mai bine decat mine in incaltarile de dans! Muzica imi trece prin piele, ma umple si ma transpune in universul paralel, de care am devenit dependenta, Universul Tango. De-acum, nimic nu mai conteaza!

Spre norocul meu, primul dans nu se lasa asteptat. Asa cat ma pricep, ma tin dupa partener si reusesc sa nu-l calc. Ma trec toate apele. La al doilea e mai bine. Al treilea tango din tanda se termina insa inainte sa imi dau seama. Uff, seara a inceput! Ringul s-a imbogatit cu perechi iscusite. A doua invitatie e un dezastru. Partenerul e un dansator veteran, ceea ce imi inhiba toata spontaneitatea si imi anuleaza curajul. Ma opintesc la fiecare pas si nu reusesc sa simt nimic din ce-mi transmite. Cu cat vreau sa fiu mai relaxata si mai prezenta, cu atat ma simt mai imbatosata, rigida, impiedicata. In loc sa aplic formula magica “ochii inchisi si urechile la muzica”, nu contenesc cu scuzele si replicile stupide… Noroc ca omul are rabdare si bun simt. Ma retrag la final spasita, rosie de ciuda si rusine. In mod normal as fugi departe si-as uita situatia jenanta, dar n-o fac. In viata mea de “dupa tango”, am inceput sa reactionez contrar apucaturilor mele din viata “inainte de tango”. Asadar, inghit galusca amara, ma dau mai de-o parte si astept cuminte o alta sansa. Undeva, candva se va intampla si tango-ul meu perfect.

Observ atenta si cu jind perechile. Toate fetele sunt extrem de feminine si stralucitoare. Nu, n-au sclipici pe rochii, au o lumina in ochi, pe care, oh, o inteleg atat de bine. Majoritatea barbatilor o reprezinta dansatorii buni. Remarc foarte putini incepatori. In schimb exista o categorie a celor foarte buni. Din pacate unii sunt “atat de buni” incat, hmm… sunt neintelesi. Nicio partenera nu pare sa le fie pe masura. Apai, eu intelesesem ca partenerul cu cat e mai iscusit va sti sa danseze orice femeie, orice nivel de cunostinte ar avea ea in ale tango-ului. Deh, poate-s mai dornici de performanta si nerabdatori sa-si etaleze talentele… Ca si ei  sunt oameni. Oameni si oameni. Asa, si mai e o categorie: Traian. El reprezinta un fel irepetabil de-a intelege si reda tango. Atata energie si dinamica n-am mai vazut de la recreatiile mari, in scoala primara! Si totusi, pune si pasiune, puncteaza cu pauze expresive, care si ele debordeaza cumva de energie. Efectiv, ii simti din coltul celalalt al ringului febrilitatea si nervul. Poate ar trebui sa faca in paralel vreun sport, mare consumator de energie, zic si eu… Nu ca n-am privit admirativ, m-ar bate Dumnezeu! Dar si cu spaima si compasiune pentru partenera fragila, care desi-i facea fata cu pricepere si spontaneitate, pana la urma a sfarsit luata pe sus, pentru mai multa dinamica, mai multa actiune…

Si inca un tango, inca o tanda. Apoi Chacarera! O nebunie si-o veselie generala!

Timpul trece fara sa-l simt. Dansez, privesc, ascult. Dansez. Plutesc. Absorb imagini, sunete, senzatii. Inteleg sau incep sa inteleg. Mi se deschide dinainte ca o fereastra, lumea, asa cum ar putea fi daca ne lasam sufletele sa simta si sa se exprime liber.