Bosfor, otoyol şi şofran


În dimineaţa în care am părăsit Istanbulul era marţi. Pentru traficul din marele oraş asta nu are importanţă, aglomeraţia e la fel. Milioane de maşini se strecoară pe străduţe şi se scurg pe bulevarde fără încetare. Mulţi spun că e haos, mie mi s-a părut doar un trafic viu, elastic şi antrenant. Când spaţiul permite, foloseşti orice posibilitate ca să avansezi, chiar dacă asta unora le-ar părea indisciplină, mie mi s-a părut extrem de eficient. Oricum, dacă eşti mai lent, te feresc ceilalţi, evitându-te abil. Totuşi, când staţionam minute întregi în coloane pe cinci benzi, nimeni nu claxona şi nici nu folosea banda de siguranţă abuziv. În plus, m-am simţit ca acasă, înconjurată de Dacii, model 1970 (am înţeles că-s nişte Renaulturi antice) ori de Dustere lucioase şi Logan-uri dolofane. În astfel de alai, am apucat pe podul Boğaziçi Köprüsü, adică primul pod peste Bosfor, cel care te aruncă direct în autostrada de Ankara. Are un kilometru jumătate lungime, e fain frumos suspendat peste strâmtoare, dar s-o spun p-aia dreaptă, e hărtănit şi peticit pe alocuri.

Boğaziçi Köprüsü

 

înaainte

 

şi în sus

şi în sus

tot înainte

şi tot înainte

 

Şi uite-aşa, am trecut pâş-pâş pe continentul vecin. Din perspectiva autostrăzii, mare schimbare n-am sesizat. Ba chiar, am zărit cartiere întregi de zgârie-nori care păreau mai occidentale decât clădirile normale întâlnite pe partea europeană. Oraşul, lăbărţat mult şi continuat cu alte localităţi satelit s-a tot răsfirat şi pe stânga şi pe drapta, apoi mai mult pe dreapta, până când am început să zărim Marea Marmara. O splendoare albastră strălucind în soare, atâta cât am putut eu să fur cu coada ochiului, căci principala mea atenţie era îndreptată către şosea. Strângeam amarnic volanul în mâini, ori de câte ori TIR-urile imense ne depăşeau cu viteză şi zgomot şi, iarăşi, de câte ori trebuia, la rândul meu, să depăşesc pe alţii, cu viteza mea uimitoare de 99km/oră. Apoi, traficul s-a mai împuţinat şi am început să mă obişnuiesc şi să fiu mai relaxată. Autostrada este cea mai bună şi mai frumoasă pe care am circulat vreodată. După ce pătrunzi mai mult pe continent, lăsând marea în urmă, relieful se înalţă, practic, se circulă pe un platou muntos, cu înălţimi în jur de 1000 de metri. Viaducte, poduri peste văi, tunele şi asfalt întins pe sute de kilometri. În general, trei benzi pe sens. Marcaje, parcări, benzinării, magazine, totul ca la carte, mai mare dragul să rulezi şi să rulezi la nesfârşit.

o moschee, un zgârie-nori

o moschee, un zgârie-nori

otoyol

otoyol cât vezi cu ochii

otoyol cât vezi cu ochii

viaducte şi pasaje

viaducte şi pasaje

 

Totuşi, noi ne-am desprins din O-4 cu vreo 150km înainte de Ankara şi am luat-o spre nord. Mai aveam de parcurs cam 100km până la Safranbolu, următoarea destinaţie, dar şoseaua naţională care ducea până acolo, ce să vezi, era aidoma cu autostrada – tot două-trei benzi, scuar pe mijloc, asfalt impecabil, localităţi ocolite. Am început să înţeleg de ce principalul lor mijloc de transport e cel rutier.

Despre Safranbolu. Ce să spun mai întâi? Că e patrimoniu Unesco sună sec şi nu te duce cu gândul la nimic concret. Abia după ce-l vezi pricepi că e unic şi valoros. E un orăşel (vorbim de partea lui veche) conservat aproape în totalitate în forma lui originală de acum câteva sute de ani. Case otomane, străzi pietruite mai strâmte sau mai largi, piaţete cu moscheea la mijoc, cişmele, grădini, prăvălii, pisici, covrigi şi ceai. Negustori, vehicule prăfuite, babe cu şalvari, basma şi ilic, rahat, bijuterii, caravanserai, hamam, muezini chemând. Praf. Toate astea, aşezate minuţios pe nişte dealuri şi valea dintre ele, unde timpul trece încet şi frumos. Oraşul s-a dezvoltat la vremea lui din comerţul cu şofran şi produse pe bază de şofran. Am cumpărat rahat cu şofran şi parfum de şofran. Am mâncat musaka săţioasă şi burek dintr-o tipsie imensă, preparate şi servite într-o locantă.

pe străduţă, la vale se ajunge la hamam

 

balconul închis, mai mult un geamlâc, al casei otomane restaurate (cea albă din stânga) ascunde la interior un soi de laviţă sau divan, imediat sub ferestre, un loc de lenevit ideal

 

prăvălii în care negustorii nu te hărţuiesc, ci te îmbie discret să alegi marfa. şi zâmbesc mult

 

tărtăcuţe

tărtăcuţe

Am înnoptat la o pensiune mică, sau konak, pe o stradă liniştită, nu prea departe de centru, instalată într-o clădire originală, moştenire de familie otomană. Acum, familia mult mai puţin numeroasă ocupa doar parterul, iar la etaj erau pregătite camere de oaspeţi. La recepţie, înainte să urci scara de lemn către primul palier, te descălţai. De-acolo în sus, toţi oaspeţii mişunau în ciorapi pe podele şi covoare. Interiorul casei era învăluit în umbră şi miros plăcut de lemn. Camera, destul de austeră, mobilată rustic, minimal – un pat foarte înalt, cu saltea tare şi aşternuturi albe, aspre, o laviţă din lemn, o masă, un scaun, lămpi cu gaz, adaptate drept aplice – s-a dovedit foarte confortabilă. Am avut cel mai odihnitor somn din toată călătoria. E drept că venea după tratamentul special de la hamam!

de prin meniu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

tanti pregătea felurile de mâncare aproape în faţa noastră

tanti pregătea felurile de mâncare aproape în faţa noastră

cămăruţa otomană din konak

cămăruţa otomană din konak

vedere de pe-un deal

vedere de pe-un deal către alt deal

Turcia cu 99km/oră – partea I (Istanbul)


Da, am fost iarăşi în Turcia. Am făcut o călătorie grozavă, plănuită de multă vreme, aproape cu neîncredere. Pur şi simplu era prea frumos ca să se întâmple. Şi totuşi, în ziua de Paşti am plecat. Nici nu ajunsesem la Giurgiu, când mica mea maşină, zisă Buburuza, zisă Miţu, mi-a şoptit că din motive secrete ea nu poate să meargă mai repede de 100km pe oră (în traducere tehnică, mi s-au aprins nişte beculeţe în bord, ceva cu ABS, bla-bla). Ce era de făcut? Să renunţ, nici vorbă. Aşa stând lucrurile, iată, am parcurs 3300km în 10 zile pline, prin cuprinsul Anatoliei cu 99km/oră. Fix. Asta, în ciuda faptului că în Turcia există şosele (şi nu vorbesc de autostrăzi) pe care poţi rula întins cu viteze ameţitoare, practic, parcă ai zbura dintr-un loc în altul, atât sunt de bune şi de libere.

Dar să încep cu începutul. În prima zi am ajuns la Istanbul. Cu greu, după 13 ore, dar am ajuns. Poate e de mirare cum de am făcut atât de mult? Păi, o dată că am rătăcit drumul prin Bulgaria, astfel încât am trecut munţii exact pe acolo pe unde nu-mi propusesem, adică prin pasul Şipka, iar în al doilea rând datorită vămii bulgaro-turce care este de un haos desăvârşit. Între cele trei-patru ghişee succesive de control eşti întors şi sucit cu indicaţii neclare, până se plictisesc de tine şi catadicsesc să te lase în plata lui Alah. Aşa că am ajuns la Bosfor în fapt de seară. Obosită, înfometată, nerăbdătoare, poate am găsit formula ideală de-a mă insera pe nesimţite în traficul celebru al marelui oraş. Nici nu mi-am dat seama când, în caruselul de lumini şi culori, cot la cot cu ei, înjurând Dacii 1300 vechi şi camionete-nălucă, făceam slalom ori tâşneam la semafoare.

Hotelul? Un chiţibuş de clădire înaltă şi îngustă, pe-o străduţă mică şi întunecoasă, desprinsă din bulevardul Ataturk ce desparte Fatih de Sultanahmet. Parcare? După ce-am încurcat circulaţia preţ de minute bune, timp în care şoferii grăbiţi (fără să mă apostrofeze măcar unul), îşi găseau loc de trecere cu dibăcie, care pe trotuar, care ocolind, care trecând la fir de păr de mine, am urmat indicaţiile boy-ului de la hotel şi am parcat pe un maidan, un loc viran între două clădiri, în care încăpeau aliniate vreo 15-16 maşini şi care părea să fie folosit drept parcare de mai mulţi întreprinzători din zonă, după reguli numai de ei ştiute. Totul e să ai încredere că nimic rău nu se poate întâmpla. Am urcat calabalâcul în camera cât o debara, ocupată în proporţie de 95% de pat şi, ce credeţi, că am picat lată să mă odihnesc? Nicidecum. Am pornit într-o raită de recunoaştere.

 

Până la Galata, numai bine, ne-am obişnuit cu agitaţia străzii, cu prăvăliile expunându-şi marfa viu colorată sau bine mirositoare, cu oamenii gălăgioşi şi grăbiţi care treceau printre maşini de colo, colo. Am privit furnicarul de pe poduri şi de sub ele, luminile reflectate de apele unduitoare. Apoi, cu fiecare moschee luminată colorat şi semeţită pe cerul indigo, cu fiecare fântână şi fiecare rond de flori parfumate, admirate în treacăt, ne-am lăsat transpuşi în atmosfera orientală, de basm. Dar basmul a devenit puţin halucinant când, la o idee spontană să apucăm dreapta-stânga-stânga-dreapta, foarte firesc ne-am găsit în mijlocul bazarului. Doar că la acea oră, numai noi şi câteva pisici fantomatice bântuiam prin labirintul de străzi identice şi mute. Obloanele trase ale prăvăliilor, trotuarele spălate, câteva vitrine luminate şi câte un banner fluturând indiferent. Ca într-un film absurd, alergam de colo-colo cu paşi şi voci răsunând straniu în pustietatea răspântiilor. „pe aici am mai fost, pe dincoace am urcat mai devreme, să o luăm pe aici..” Când şi când, o dubă a poliţiei trecea încet la două străzi depărtare, apoi dispărea. Se făcea, cred miezul nopţii deja. Iar noi nu reuşeam decât să nimerim în fundături, în faţa câte unei porţi mari închise cu lacăte a Grand Bazar-ului. Pasămite, ziua, treceai prin el, bine-merci, croindu-ţi drum în diagonală prin labirintul centrului vechi, însă acum, fiind închis, ne tot căzneam să-i dăm ocol. Într-un final, am întrezărit luminiţa de la capătul tunelului: se vedea şi auzea un tramvai. Apucând într-acolo, am ieşit la liman.

 

Odată, acest episod depăşit, l-am trecut sub tăcere, ca şi cum rămânea ca un fel de test preliminar, un pact cu oraşul. A doua zi, ca turiştii obişnuiţi, am luat un tramvai până la Moscheea Albastră, pe care am şi vizitat-o în ciorapi. Aya Sofia, corpolentă şi impunătoare nu se vizita fiind zi de luni, aşa că i-am dat ocol şi am intrat în parcul Gulhane care înconjoară palatul Topkapî. Şi rău nu ne-a părut. Toată luna aprilie, la Istanbul e declarat Festivalul Lalelelor, aşa încât, dacă pe străzi, prin rigole strălucesc minunatele flori ale sultanilor, în parc, lalelele sunt în delir. Pâlcuri, şiruri, covoare, desene, ronduri de lalele de toate culorile, combinate între ele sau cu alte flori. Gazon şi copaci îngrijiţi, bănci şi alei cochete, copii la joacă ori tineri citind. Ciripit. Soare. Miros îmbătător de zambile. Apoi, Bosforul albastru, de sus din ceainăria cu mese din lemn, de sub zidurile palatului. Am stat mai bine de-o oră, căscând gura la furnicarul dintre cele două continente şi bând ceai turcesc, servit în ceainice de aramă fierbinţi. Ne-a bătut soarele în cap şi briza în urechi. Numai foamea a reuşit totuşi să ne mâne în jos, spre Galata. Am mâncat pe lângă gara Sirkeci, la o locantă în care „ademenitorul de muşterii” (cred cu toată convingerea că există această funcţie în nomenclatorul de meserii, la ei) s-a bucurat să ne poată adresa formula românească „Ce faci, frate” şi desigur, să-l menţioneze pe Hagi. Apoi, încercând să rezolvăm cu plata timbrului de autostradă, HGS (un fel de vignetă reîncărcabilă din care ţi se trag taxele de autostrăzi prin citire automată) am găsit chiar Buyuk Postane, adică poşta mare, unde cu numere de ordine la mai multe ghişee, se rezolvau diverse probleme ale cetăţenilor, probabil taxe, facturi, cam ca la noi, doar că oleacă mai eficient. Am sfârşit după-amiaza, în Taksîm, la o cofetărie, după ce am trecut podul Galata cu piciorul iar dealul l-am urcat cu funicularul, luând apoi tot Istiklalul la pas în căutarea unui atelier de pantofi (ce s-a dovedit o dugheană neinteresantă, până la urmă).

Aya Sofia

Aya Sofia

Moscheea Albastră

Moscheea Albastră e gri

şi de ce îi zice albastră? de la mozaicul din interior

şi de ce îi zice albastră? de la mozaicul din interior

în zona nevizitabilă, aveau acces doar musulmanii care doreau să se roage. sigur că făceau şi poze înainte!

în zona nevizitabilă, aveau acces doar musulmanii care doreau să se roage. sigur că făceau şi poze înainte

dacă vă întrebaţi de la ce venea numele de Înalta Poartă, asociat curţii Imperiului Otoman...

dacă vă întrebaţi de la ce venea numele de Înalta Poartă, asociat curţii Imperiului Otoman…

parc Gulhame

parc Gulhame

privind pe Bosfor

vedere către Bosfor

la un ceai

…din ceainăria de lângă Topkapî

Poşta Mare

Poşta Mare

un poliţist păzea o intrare...

un poliţist păzea o intrare… (în realitate era şi mai simpatic decât se vede în poză)

Eminonu

Eminonu

Seara ne aştepta experienţa dansului la o milonga găzduită de turci, iar a doua zi urma să ne luăm la revedere de la continentul european.

Surpriză la drum de seară


Am ajuns în orăşel spre seară. Sau, în orice caz, s-a făcut seară până am găsit partea veche şi pensiunea cocoţată pe o stradă abruptă, pietruită. Sufla un vânt rece care fugărea norii pe cer şi puţinii trecători prin curţi. Camera, primitoare cu aerul ei rustic, era totuşi rece şi amorţită. Am ieşit în recunoaştere. Străduţe înguste, piaţeta principală cu moschee şi caravanserai, magazine de suveniruri, prăvălii, ateliere de meşteşuguri locale, cafenele, simigerii, pisici blănoase. Linişte. Se lăsa întunericul. În centrul pieţei, peste drum de zidul moscheii, se înalţă o clădire masivă, cu multe cupole şi fără ferestre. E hamamul. E deschis până la ora 22.00, aşa că decidem pe loc să ne acordăm un extra bonus.

În partea femeilor, cu intrarea prin fundul curţii, m-au întâmpinat două turcoaice, una foarte tânără, o copilă despletită şi una bătrână cu basma şi şalvari, care se găseau singure în vestibulul mare şi semi- întunecos. Mirosea a ceai şi a încă ceva, iute-amărui. Tânăra m-a întâmpinat cu câteva cuvinte în engleză, iar bătrâna mi-a oferit peştemalul (prosopul tradiţional) şi cheia vestiarului. M-am dezbrăcat rapid, apoi, cu prosopelul pe mine, am urmat-o pe bătrână pe două uşi mari de lemn care scârţâiau şi se trânteau cu zgomot răsunător. Am intrat în baia propriu-zisă. O sală largă, rotundă cu tavan boltit, având în mijloc piatra rotundă şi fierbinte. De jur împrejur, prin arcade în acoladă, se trecea în alte încăperi boltite, toate pline de abur şi murmure. Eu am fost poftită pentru început într-o sală laterală, cu saună uscată. Numai bine, în câteva minute, m-am încălzit şi am început să mă moleşesc. Apoi, a venit o altă turcoaică zâmbitoare, învelită ca şi mine în prosop şi care mi-a explicat cât mă costă toate procedurile – baie, masaj, spa = 55 lire. I-am acceptat bucuroasă oferta şi atunci, ea m-a luat de mână şi m-a condus într-una din celelalte încăperi pline de abur. Pe masa solidă din marmură, mi-a aşternut peştemalul şi m-a poftit să mă întind, nu înainte de-a îmi arunca o găletuşă de apă caldă pe corp. M-am aşezat şi am aşteptat. Băieşa şi-a pregătit lighenaşele, bureţii, săpunurile şi a lăsat apa să curgă în lavoarul de marmură din perete. A lepădat prosopul de pe ea şi a rămas în chiloţi demodaţi de bumbac şi un sutien ponosit ca de costum de baie. Şi-a strâns mai bine părul şi a început să mă frece, întâi uşor, apoi din ce în ce mai ferm cu o mănuşă aspră. În răstimpuri arunca apă pe mine, ca la curăţatul şoricului pe porc. La fel mă şi simţeam, ca un purcel scărpinat. Când a fost mulţumită de frecuş, m-a poftit să mă întorc „turn, please” şi a continuat, de la frunte până la degetele picioarelor. Frecatul ăsta era în fapt un fel de masaj. M-am ridicat în capul oaselor şi am mai primit nişte lighenaşe de apă caldă întru clătire. Curgeau tăiţei de piele moartă de pe mine, de pe masă, de mi se făcuse ruşine, că parcă prea păream murdară. Dar turcoaica m-a liniştit cu un zâmbet că totul e aşa cum trebuie să fie. M-am întins iară cu faţa în jos, de data asta, direct pe marmură. Auzeam cum femeia clăbucea ceva în aporpierea mea şi mai auzeam murmurul vocilor din celelalte săli, când mai tare, când mai încet, un murmur voalat dar totuşi amplificat de ecoul bolţilor. Când şi când uşile mari din lemn de trânteau cu un zgomot care reverbera îndelung „Zdraaang! Scââârţ! Poooc!”. Apoi iar vocile în limba melodioasă dar necunoscută şopteau, chicoteau, întrebau. Era şi un plânset de copil acolo, probabil un ţânc pe care îl obligau să se spele. Între timp, mâinile pricepute au început să mă maseze cu clăbuc. De la ceafă până la câlcâie. Şi înapoi. Şi iar. Când m-am răsucit cu faţa în sus, pierdusem deja noţiunea timpului şi a număratului. Şi alte noţiuni. Parcă ghicind, băieşa m-a adus un pic înapoi, cu o întrebare simplă, ca pentru copii – cum mă cheamă. I-am răspuns, după care ea a zis „alsu” sau aşa ceva. Şi iar am căzut în reverie, închizând ochii şi închipuindu-mi ce înseamnă cuvântul ăla şi de fapt, cine e ea, de unde vine şi altele. Masajul săpunit s-a încheiat cu câteva figuri uşoare de judo din care cred că am scăpat prin alunecare. A urmat clătirea de rigoare şi, mutându-mă pe marginea bazinului cu apă, am primit şi un masaj capilar dublat de spălarea părului. Ori invers.

Am revenit la masa cu tăblia de marmură călduţă. Aşteptam, lipită ca o meduză, să mai urmeze ceva, când am simţit ceva vâscos şi rece pe un umăr. Am deschis un ochi pieziş şi am strâmbat din nas. Ce să fie? Mi s-a răspuns hotărât: spa! Deci, spa-ul era un fel de masaj cu argilă gri-verzuie. Faptul că totul se baza pe masaj era sublim. Am suspinat şi m-am lăsat spa-mată. Mai greu a fost la răsucire. Vedeţi, meduza nu prea are stabilitate pe mâl. Abia m-a proptit tanti să nu fac plici, jos de pe masă. A fost cam ca în desenele animate în care motanul nu reuşeşte să prindă peştişorul care îi tot alunecă dintre labele strânse. Aşa şi eu, îi alunecam din mâini şi mă unduiam pe suprafaţa lunecoasă până când m-am apucat cu degetele de margini şi am stat aşa, oarecum răstignită o vreme. M-a uns delicat şi pe faţă cu smacul albăstrui şi chiar şi prin păr, mi-a făcut masaj gâtului, braţelor şi palmelor. Mi-a aplicat nişte ciupituri combinate cu ghionturi prin părţile mediane mai cărnoase care mă făceau să râd în gând şi să tremur ca gelatina pe tavă. Mi-a făcut nişte vrăji la genunchi care mi-au luat o durere sâcâitoare şi din tălpi cred că mi-au dispărut şi bătăturile. Din păcate, la un răstimp s-a terminat. Am primit găletuşe de apă în cascadă pe tot corpul până mi-a scârţăit pielea de curată şi am fost poftită în sala centrală, pe piatra rotundă şi caldă. Ca o pisică pe sobă, cum ar veni. Sus, in bolta înaltă, vedeam găurile de aerisire, unele mai mari, altele mai mici, unele rotunde, altele în formă de stea, prin care luceau vag luminiţe iar dedesubt simţeam dogoarea plăcută care-mi înmuia oasele. Ba, de la o vreme, mi s-a părut că mi se înmoaie şi mintea. Vedeam prin găurile din tavan trei punctişoare roşii, ca trei ochi şi auzeam un cântec îngânat în jurul meu. Să fi trecut un ceas? Două? O viaţă? M-am dezmeticit când murmurul de voci a răbufnit mai tare şi un hohot de râs a precedat o altă bufnitură de uşă. Băieşa mea a apărut oportun şi mi-a ajutat să mă ridic. Apoi m-a condus afară. În vestibul am primit prosoape mari, moi cu care m-am înfăşurat şi m-am zvântat. Iar după ce m-am îmbrăcat, bătrâna turcoaică de la ieşire mi-a înfăşurat şalul pe cap în aşa fel încât să-mi acopăr părul umed şi să mă feresc de frig. Afară, vântul adusese între timp o ploaie uşoară.

hamamul din Safranbolu, a doua zi dimineaţa

hamamul din Safranbolu, a doua zi dimineaţa

Experiment


Muncesc zi de zi într-o multinaţională cu sediul în Pipera. Da, acea zonă nefericită, aglomerată şi absurdă care era odată o periferie industrială, platforma Pipera, iar acum s-a transformat în hiper-îngrămădeală de birouri cu furnici. Şi furnicile au maşini. Ca să părăseşti perimetrul trebuie să treci prin încercări amarnice – zeci de minute în coloane nesfârşite. Şi mi-am zis cu năduf într-o bună zi: la primăvară o iau pe jos!
În după-amiaza liniştită a acestei miercuri mi s-a părut suficient de primăvară ca să pun în aplicare jurământul făcut în propria-mi barbă. Şi-am purces.
Întâi am mers „ca tramvaiul” cale de vreo juma’ de kilometru, până în şoseaua Petricani. Apoi, am cotit frumuşel spre Tei-Toboc şi, pe aleea de promenadă, amenajată de-a lungul şoselei, am avansat cu pas potrivit. Recunosc, pasul era potrivit în faza asta cu entuziasmul. Ca atare, după încă jumătate de km, un şold a început să protesteze cu junghiuri discrete. Am încetinit. Am pozat lacul, terasamentul tramvaiului, cerul. M-au depăşit cam şapte biciclişti. Pietoni, ioc. Maşinile mă depăşeau, ba le depăşeam eu pe ele, care, cum. Ba chiar m-a claxonat un cunoscut.

pe şoseaua Petricani

pe şoseaua Petricani

lac Tei-Toboc

lac Tei-Toboc

După 25 de minute eram la Palatul Ghica. De acolo, am luat-o prin Tei. Blocuri, şaormerii, case de amanet, aprozare, magazine second hand şi farmacii. Femei cu copii în braţe, bătrâni şontâcăind. O bucată de trotuar îngust, am mers în spatele unei dudui care trăgea după ea două trolere mov. La o lărgime, m-am strecurat şi am depăşit-o. La un colţ, direct pe bordură şedea o femeie fără adăpost, cerşind. Aşa am crezut eu, din depărtare. Dar, apropiindu-mă, am constatat că doar stătea şi socializa. Tipului din faţa mea, i-a şoptit familiar „Bună seara, domnu’, ce mai faceţi” iar mie, în treacăt „Ce faci, gagico” cu zâmbet ştirb.

case vechi şi rămăşiţe pe Teiul Doamnei

case vechi şi rămăşiţe pe Teiul Doamnei

Pe Maşina de Pâine, vânzoleala s-a mai redus. Am întâlnit doar trecători grăbiţi spre casele lor. Imaginea fantomatică a Morii lui Asan, printre două blocuri. O viluţă cochetă, încrustată între betoane. Spaţii virane murdare. Rahaţi de câini.

din mers, un colţ din Moara lui Assan

din mers, un colţ din Moara lui Assan

corpuri de clădiri rămase stinghere între blocuri, pe Maşina de Pâine

corpuri de clădiri rămase stinghere între blocuri, pe Maşina de Pâine

Piaţa largă de la Bucur Obor mi s-a arătat feerică sub luminiţele colorate şi pâlpâitoare ale reclamelor. Pentruc că, da, venise amurgul între timp. Mergeam de o oră.
Am cotit pe Moşilor. Case de amanet, patiserii, florării, bănci, telefoane, pantofi. Şi iar patiserii, cofetării, săli de jocuri de noroc şi farmacii. Am mers în urma unui cuplu de vârstnici. El ducea o plasă mare pe braţe conţinând, cel mai probabil, un tort. Ea îşi purta poşeta demodată în bandulieră şi se sprijinea în baston. Dialogul lor era apăsat şi fragmentat, ca şi cum o bandă reda cu încetinitorul. Aaai văăăzuttt? Daaa, drrragăăă. Jaaacheta asta nu e bună, mă cam strââângeee. Aaa? Ai griiijjjăă cu pacheeetul, te rooog. Etc. etc.

Calea Moşilor, o lume

Calea Moşilor, o lume

Începuse să se întunece pe la bulevardul Carol, când am apucat pe Mântuleasa. În faţa mea, doi tineri se ţineau de mână. Mergeam pe trotuar, pe sub nişte cabluri groase care atârnau între stâlpi la înălţimea unui om. Pe jos, iară murdărie şi mulţi rahaţi. În părculeţul din faţa bisericii Mântuleasa – tineri la o sămânţă, adulţi la o bere, copii şi câini. Şi rahaţi. M-am strecurat pe trotuarul îngust, sugrumat de maşini parcate. Am luat-o pe Romulus, unde era linişte şi pustiu. În dreptul fostei fabrici de trăsuri, azi un depozit misterios, un camion făcea manevre cu luminile stise. Nici ţipenie. Creepy. Am trecut repede, repede. Începeam să visez la o budă, plus că pantofii păreau să-mi fi rămas dintr-odată mici. Spre Călăraşi a început să răzbată un suprem miros de peşte prăjit. Era atoatestăpânitor. Presimţeai fierbinţeala mămăligii şi iuţimea usturoiului în cerul gurii. Am continuat drumul ameţită, până m-au dezmeticit nişte lătrături îndârjite. M-am crispat dar am continuat, bravă. Am ezitat dacă să apuc pe Vulturilor, dar până la urmă am ales Maximilian Popper. Dacă nu pentru altceva, măcar pentru rezonanţă. Iarăşi cabluri leşinate, atârnânde, rahaţi şi gunoaie. Am ieşit în Traian şi-am zărit deja bulevardul Unirii cu tot fasonul lui. După încă 10 minute eram acasă.
Bilanţ: 8 km la pas, am ajuns cu o oră mai târziu acasă, am luat pulsul străzii la ora de vârf a serii în două, trei zone ale oraşului, am reperat vreo două magazine interesante şi câteva locuri care se cer cercetate mai amănunţit. M-am ales cu două băşici în călcâiele neobişnuite cu atâta umblet şi mi-am traumatizat o articulaţie a şoldului care mă va sâcâi o vreme.
Concluzia? Mai vreau. Negreşit!

Poveşti cu coana mare


Olimpia are 66 de ani, înălţime potrivită şi un trup voinic. Părul aproape alb, dintr-o coamă cândva castanie şi bogată, stă claie, nesupus, în tunsoarea scurtă. Un leu nins, cu ochi vii, bărbie voluntară şi mustăcioară rebelă de menopauză ingrată. Poartă o rochie de casă, practică şi urâtă, veşnicul capod-halat al femeilor lipsite de cochetărie. În picioare, papuci obosiţi de vreme şi greutate, deformaţi de monturi.

În sufrageria încărcată cu mobilier, pe masa solidă din centru stă aşternut un pled neted, împăturit şi deasupra lui, un cearşaf din bumbac alb, uşor îngălbenit şi cu urme vagi de triunghiuri bronzate. La margine, şade fierul de călcat încins. Pe fotoliul alăturat, maldăr de rufe adunate de pe sârmă. Coana-mare calcă, suferind din greu căldura unui iunie uscat. Broboane de sudoare îi umezesc fruntea şi tâmplele, aşa că, din timp în timp, se opreşte să se tamponeze cu un prosopel purtat de după gât.

– Căldură mare, domnule…. se indignează ea, cu voce tare.

Într-un puseu de înfierbântare, lasă maşina de călcat şi face ochii roată în căutarea unei salvări. Şi, iată-o! Din mormanul de rufărie, înşfacă o pereche de chiloţi tetra. Ai nepoatei, cu răţuşcă galbenă pe tur. Şi-o trage pe cap, în chip de tichie, precum doctorii chirurgi la operaţie. Scufia improvizată îi ţine părul în orânduială şi nici nu mai lasă transpiraţia să-i picure pe frunte.

– Ei, da. Aşa da! exclamă fericită. Aşa se mai poate sta! Şi continuă cu îndârjire, treaba. Masa geme sub apăsările viguroase, iar fierul de călcat scârţâie şi el la fiecare manevră. Lucru făcut cu simţ de răspundere, nu jucărie.

Ţârrrr! Ţâr-ţâr-ţâârrrr! La uşă.

– Da, vă rog. Da, da! strigă Olimpia cu vocea-i de bas, luând drumul antreului, după ce mai netezeşte un pic o rufă. Viu acu’! precizează.

Deschide. Pe palier, poştaşul cu tolba plină e deja la uşa vecinilor, împărţind plicuri şi amabilităţi.

– Poşta, tanti. A venit pensia, strigă el peste umăr.

– Da, băiatu’ mamii, ştiu, ştiu. Te aşteptam. Ştiam eu că tre’ să pici.

– Păi cum să nu vin, tanti, doar suntem în 15.

– Bună ziua, madam Stanciu, către vecină.  Da’, ei lasă, că rându’ trecut nu mi-ai venit în cinşpe…

– Luna trecută a fost independent de mine, tanti Olimpia. Au venit întârziate, nu v-am spus…? zice tânărul îndatoritor şi se apropie, scotocind în geantă. Scoate victorios hârtiile şi ridică ochii spre destinatara mandatului poştal. Olimpia, în prag, îşi potrivea preocupată, ochelarii pe nas. De coafură n-avea grijă, era prinsă original… în chiloţii cu răţuşcă.

– Hmm, hmm, tuşeşte poştaşul amuzat, în barbă. Poftiţi, vă rog, banii şi talonul.

– Da, băiatu’ mamii. Iscălesc aci? şi cu privirea concentrată îşi caligrafiază numele întreg.

– Mulţumesc, tanti Olimpia.

– Să trăieşti, să fii sănătos! Ne vedem luna viitoare, conchide Olimpia, mulţumită. Şi închide uşa. În hol, îşi zăreşte chipul în mica oglindă a cuierului.

– Îîîîuuu! Ptiu, arză-i-ar focu’ de chiloţi… şi smulge cu obidă tichia improvizată de pe cap. Ce-o fi zis bietu’ băiat… Şi iute deschide uşa din nou şi strigă tunător după el pe scară:

– Mi-era cald, maică! Mi-era cald, d-aia stăteam aşa… aranjantă! Apoi închide, mulţumită că a apucat să dea o explicaţie.