Oravița-Anina. Un pic de istorie, un pic de cultură și un prânz improvizat

My secret Romania continuă excursia

Oravița pe întuneric nu era mai prietenoasă decât Herculanele de cu-o seară înainte. Atâta doar că aici aveam un hotel cumsecade. Camere mari, calde, curate. Dar tot n-am stat mult să lenevim. Mesajele țârâiau ca greierii prin iarbă, astfel încât în scurtă vreme ne-am adunat din nou cu prosoapele sub braț și șlapii în traistă. Și, la numai 5-6 km, de data asta, ne aștepta o piscină adevărată, cu apă termală. Am înotat de-a binelea, s-au făcut și sărituri, spre disperarea unora. Ne-am și văzut, fie vorba-ntre noi, că la cădițe ce să vezi, era prea beznă și apa mică, vorba ceea, am mers pe burtă, la propriu. Pe când aici, se mai deslușea un braț, o talie, un turqoise, o gleznă fină. Totul până la coafură, care nu prea a rezistat sub valurile artificiale și jerbele cu direcție și intenție. Supărare mare și nexam masaje. Dar a trecut. Într-o oră eram iar prietenoși, în jurul mesei încărcate cu cele mai felurite feluri, unele mai tradiționale, altele mai simandicoase. Nimeni nu s-a plâns. Iar după o masă atât de copioasă, ce merge mai bine decât un somn bun? Zic unii că mai bine de atât ar fi mers un rând de votcă rusească, tare și uleioasă, presărată cu fulgi de aur. Ce? Nu există?! Pff, așa m-am gândit și eu, că-s doar povești…

Ei, dar a doua zi a fost ziua cea mare. Destinația principală a excursiei noastre era descoperirea Semmeringului bănățean. Ce e un semering, se pune întrebarea. E un fel de ceva rotund, o piesă prin măruntaiele unei mașini, dar de fapt acest sens nu ne interesează. Mai important este că în Alpii austrieci există un pas, o trecătoare montană peste care s-a construit o cale ferată care poartă acest nume. Care e diferența între Semmeringul Alpin și cel  Bănățean? În afară de cele câteva diferențe tehnice, 5-6 km în lungime, câțiva zeci de metri pe la înălțimi de viaducte și ceva lungimi de tunele, marea și cea mai hotărâtoare diferență este că al lor e monument UNESCO, iar al nostru … nu. Mda, din păcate, traseul nostru unic, vechi, original de tren montan este doar proprietatea, probabil împovărătoare, a CFR-ului. Din gloria lui apusă, după mai bine de 150 de ani, a mai rămas o cursă pe jumătate funcțională, pe jumătate turistică, un dus-întors pe zi între Oravița și Anina. Trenul e format din două vagoane și o locomotivă diesel, nu cu aburi, din păcate. Ca să compenseze, vagoanele sunt încălzite cu sobe cu lemne. În voiajul nostru n-a funcționat decât una dintre ele, însă. În vagonul de după locomotivă era cald și bine, în vagonul din spate, de unde se făceau pozele grozave, era frig ca-n mină. Asta-i viața. După ce-am inspectat tot trenul cu băncile lui de lemn și pozele cu viaducte,  înrămate pe pereți, ne-am postat bine înfofoliți și cu căciulile îndesate pe urechi, la ușa din spate. În urma noastră, șina șerpuia și peisajele se desfășurau dea-îndăratelea. Având în vedere că ni s-a recomandat insistent să nu scoatem nici măcar nasul pe ferestre căci riscăm să ni-l răzuim de pereții stâncoși, nu prea aveam altă șansă la fotografii decât acolo, în coada trenului. Și am profitat, rând pe rând sau la grămadă. Am surprins ba câte un sat dezolant de pustiu, ba o haltă anacronică, viaductele spectaculoase, tunele și străpungeri prin stâncă, culmile golașe ale munților și, în cele din urmă, zăpada așternută sus, la Anina. Dac-a fost frumos? Cum să zic, a fost așa cât să-ți dorești să mai vii o dată primăvara ca să vezi cum își croiește trenul tunel prin pădurea înfrunzită, încă o dată vara, pe jos, pe o cărare, ca să studiezi viaductele de sus, de jos și din profil și încă prin octombrie când or fi toată pădurea și munții o nebunie de foc și aur și rugină. Și, hai, poate și în toiul iernii ca să fie palpitant și aventuros. Cam atât.

gara Oravița

viaductul Jitin

 

gara Anina

Despre picnicul feroviar ar mai fi de spus câteva cuvinte. E atunci când 13 oameni obosiți și înfrigurați, se cuibăresc într-un vagon de tren bine încălzit și, din provizii diverse, încropesc un prânz delicios. Pe genunchi. Și c-o sticlă de vin, poștită. Iar alături, nașul taie bilete înghițind în sec.

Back to Oravița, ca cei 13 războinici. Pe câțiva, e drept, i-a furat somnul în hâțânatul trenului. Pe alții, imediat ce am ajuns în camere. Vreo câțiva totuși, au fost curioși să vadă și să audă ce are Oravița drept mândrie. Și are așa: două la primărie, două la școala de fete, coane Fănică…ah, alea erau steagurile lui Pristanda. Ei, și aici cam tot așa, doar că mai altfel: teatrul unde a fost sufleor Eminescu, construit după Opera din Viena, două biserici, un muzeu, un liceu, un parc și cam atât. Și nu le-a numărat Pristanda, în dorul lelii, ci ni le-a prezentat un ghid, cu mustață și vervă. Teatrul fiind primul pe listă și cel mai vast, a fost vizitat mai amănunțit. E spectaculos, ce-i drept, pe dinăuntru, că pe-afară nu se deosebește de o clădire oarecare. Balcoanele, tavanul, lojele ornamentate bogat și aurit în stil baroc îți iau ochii. Sobele de fontă, scările din lemn masiv, culisele, cabinele actorilor ori sala-cazinou cu pian și fotolii prăfuite păstrează fiecare un pic din farmecul trecut. Păcat că, ieșind dai în noroi până la glezne pe strada desfundată, aflată într-un soi de renovare. În mijlocul străzii, la propriu, se poate admira prin niște gropi canalizarea seculară, din cărămidă care subtraversează tot orașul colectând apele unui râu și apele reziduale. Mai departe, spre o piațetă se profilează turnul bisericii catolice, frumos renovată. În timp ce ghidul ne spunea ceva povești legate de împărăteasa Sissi care călătorea în zonă mai mult sau mai puțin incognito, în jur se înnopta albastru. Așa încât a urmat cea mai inedită vizită de muzeu, ever: pe întuneric! Ajunși pe o stradă mărginită de case vechi negustorești de secol trecut, ni s-a descuiat lacătul unei uși și am fost poftiți să vizităm muzeul farmaciei Knoblauch. Cum clădirea era deconectată de la energia electrică iar pe pipăite nu era recomandat să ne aventurăm, căci majoritatea exponatelor erau din sticlă, nu ne-a rămas decât varianta ciudată de a ne ajuta de propriile telefoane mobile pentru a vedea diversele obiecte. În fapt, muzeul era o veche farmacie păstrată întocmai ca pe vremuri, cu tejgheaua din lemn masiv, cu rafturile din sticlă și lemn ca ale unei imense biblioteci, cu zecile de sertare etichetate caligrafic și, desigur, cu miile de borcănașe, cutiuțe și sticluțe care mai păstrau urmele și numele unor prafuri și remedii de mult uitate. În mijloc trona o superbă casă de marcat din argint care sclipea fascinant precum un diamant.

Ar mai fi avut domnul ghid să ne spună multe și interesante povești, poate ar mai fi fost de văzut câte ceva prin micul oraș Oravița, dar de ce să nu recunoaștem, avea și setea noastră de cunoaștere limitele ei, iar foamea, mult mai trivială, de hrană trupească, începuse să se simtă tot mai puternic. Am aflat plini de uimire că într-un oraș liniștit de provincie, taximetriștii se duc și ei seara la casele lor, nu pierd vremea pe străzi iar dacă ai nevoie trebuie să știi pe cineva cu relații. Ne-am descurcat.

prin centrul Oraviței

 

~ va urma~

 

Indi(Io)ana Jones și cei 12 în căutarea Semmeringului pierdut

…

Piața Victoriei, Springtime.

Cine trebuie să mai vină? Doar ăștia suntem? Ăăăm. Nu. Mai sunt de venit. Mai așteptăm până la și un sfert, așa a rămas. Trebuie să ajungă Ioana cu BMW-ul. Și restul. Aham. Ok. Ce bine că nu plouă. Mdap. Ați văzut ce răsărit magnific? Eu am umbrela, oricum. N-o să avem nevoie, o să vedeți. O să fie per-fect. Uite că sună. Alo! Bună dimineața!… Da, în Spring…. Păi veniți și voi încoace, să ne cunoaștem… Și apoi plecăm cu toții. Ok? Plecăm? Da. Imediat. Dar stăm să terminăm cafele, ceaiuri, să vină și ceilalți. Suntem în program.

Am pornit la drum când se luminase bine, deși ne-am adunat, unii dintre noi, încă de când mai sclipeau stele pe cerul neașteptat de curat. O autostradă aglomerată ni se întindea înainte. Și câteva zile de aventuri. Nu prea ne știam între noi, abia reținusem numele partenerilor de mașini și, vag, ale celorlalți șoferi. Mai multe Ioana, vreo două Raluca, un băiat, parcă trebuiau să fie doi, Roz/Rose whatever, Iuliana sau Liliana, hmm și, și… lasă că vedem pe parcurs. Benzinărie. Pauză? Deja?! Ah, alimentăm. Și ne alimentăm.

Câmp, câmp. Sate urâte în ploaie. Muzică proastă la radio. Oare am închis lumina pe hol? Deci azi e sâmbătă și mâine, ba nu, poimâine e sf. Andrei. Deci, da. O să-mi simtă cineva lipsa? Sper că n-am uitat încărcătorul în celălalt rucsac, bine că mi-am luat trei cărți dar am lăsat șervețelele demachiante în baie. Hmm, ce-ar fi să ațipesc puțin, nu se supără nimeni…

Taca-taca-taca. Mamă, cât vorbesc fetele astea despre nimic. Mă ia somnul. Hai, curaj, că am fost și în situații mai grele. Dacă era numai una și vorbea numai cu mine? Dacă trebuia să răspund? Hai că poate adorm ele de la ploaia asta și o calc mai tare să ajungem odată. Dacă eram singur, eram la Slatina la ora asta, ba chiar aproape de Craiova, dacă plecam când a fost vorba și nu făceam atâtea manevre. Să vii la 7 ca să ajungi la prânz în Craiova! Jeez , în ce m-am băgat, fratee…

Yey! Craiovaaa! Hai că mi-e o foame de-aș mânca un oltean cu totul. Să vedem unde naiba parcăm că e cam înghesuială p-acolo prin centru. Na, că avurăm noroc. Hai, toată lumea jos! Uite pizzeria Trevi. Hmm, interesant, plăcută atmosfera, curățel localul. Au chiar și muzică italiană, ce drăguț. Pizza Marinara, Pirata, Porcina, Prosciutto e Rucola, Tartufona, Zucchinona și paste Quattro Formaggi, Salmone, Bolognese. Și salate. Și beri, capuccino și limonade. Bun, bun. Mamma mia! Puteam să facem excursia doar la Craiova.

Și afară plouă, plouă. O raită prin centrul pietonal e ca o ocheadă în culisele unui spectacol care încă n-a început: luminițele sunt puse dar nu sunt aprinse, oamenii trec dar în grabă, cu treburi, chioșcurile cu bunătăți nu sunt deschise, vinul încă nu e fiert. Facem poze la decorul încă inert ce va să fie viu și feeric. Poate, la întoarcere.

Craiova udă

Apucăm drumul Severinului. Mai avem? Mai avem. Abia aștept să ajungem și să mergem la băile alea. Da, da, alea sulfuroase și calde. Și dacă e întuneric, cu atât mai bine. Se întunecă în curând, oricum.

Herculane, by night. Cam pustiu, cam sinistru. Pensiunea Ambasador nu e vreo vedetă de primă mână între stabilimentele înșirate de-a lungul Cernei. Ba, nici de-a doua, ar putea zice unele guri răuvoitoare. Dar să fim optimiști. E lumină. Miroase a sulf. În fundal se ridică silueta neagră și masivă a munților. Ne cazăm, doi câte doi, cam cum am ajuns. Două fete, pat dublu. Doi băieți, un pat dublu. Serios?! No way. Ok, twin. Încă două, încă o dublă. Altele patru, un apartament. Și tot așa. Toată lumea, mulțumită. Cina o luăm visavis la un local modest. Ocupăm trei sferturi din sală și începe un haos de comenzi și preferințe. Gazda ne tot propune o tigaie bănățeană cu niște cartofi aurii. Și murături. Și supă cu găluști de rață. Unii reușesc să eschiveze și să obțină altceva, variațiuni cam tot pe aceeași temă. Rămâne să bem la întoarcerea de la ”cădițe”. Cădițele sunt niște băi termale în aer liber. Sau un ștrand. Sau așa ceva.

– Cât e intrarea?

– E gratis

– Ne schimbăm acolo? Sunt vestiare?

– Acolo, în mașini

– Ne luăm prosoape, nu?

– Ne trebuie și schimburi uscate

– Dar e departe? Nu putem merge pe jos?

– Luăm mașinile, sunt 5km

Și plecăm în cele din urmă, 10 inși înghesuiți în doar două mașini. Pe drumul îngust și destul de prost în amonte de Herculane, dar tot pe malul Cernei ne oprim la o margine de șanț. Aici e. Aici?! Aham. E frig, umezeală și întuneric. În afară de susurul râului care curge undeva, mai jos, se aud voci și chicoteli. Și se simte un miros de fripturi. Ne adunăm pâlc și începem coborârea malului destul de abrupt, pe niște scări mai mult sau mai puțin amenajate. La o primă cotitură depistăm sursa mirosului de friptură: niște cetățeni pregătesc un grătar la lumina lanternelor. Îî lăsăm cu ale lor și continuăm spre un soi de foișor deschis. Are pereți din lemn pe trei laturi, băncuțe, cuie și niște paravane improvizate. Pe jos e un pământ clisos amestecat vag  cu pietriș și frunze. În acest cadru îmbietor începem dezechiparea. Foarte aproape de noi, mai mult intuim decât vedem niște bazine din piatră în care gâlgâie și fumegă apa termală și socializează alți turiști. Ne agățăm lucrurile care cum putem printre cele ale altora pe care le găsisem deja acolo și, țup-țup către bulboane. În bezna generală mai pâlpâie ici-colo câte o lanternă, câte un mobil. Ioana noastră are o frontală. Chiar și așa, e greu să ne dibuim între noi, mai ales că abia ne știm. Întrebăm în neștire, pipăind la întâmplare ”tu ești?” sau ”ești de-a nostru?” deși, în jur toți necunoscuții se întreabă același lucru. Haosul e deplin. În fine, în clipocituri prietenoase și chiote, apa fierbinte ne primește și ne învăluie rând pe rând. Ne mirăm, ne destindem, ne lăfăim. Mișunăm la întâmplare pe fundul bazinului nu mai înalt de-o șchioapă, adică ne târâm ca șopârlele ori țopăim cu mersul piticului. Oricum ai lua-o e caraghios până la limita absurdului. Replici și glume sar, aruncate de la unii la alții, ca niște broaște. De văzut nu ne vedem decât aproapele imediat și, întretăiat, stroboscopic aproape, imagini de pe margini – câte un trup gol, câte un prosop fâlfâind, o fojgăială în zona foișorului. Cineva întreabă despre istoricul locului, altcineva se îngrijorează pentru hainele lăsate în voia sorții, altul îi căinează pe cei rămași la hotel. Cineva spune despre o șampanie, că s-ar cam potrivi. Altcineva vine cu ideea unui duș scoțian în apa rece a Cernei. Ies curajoșii și coboară în albia râului dar se întorc degrabă. Rămânem aproape numai noi între noi. Apa fierbinte și aburii care ne învăluie nu ne lasă să simțim răcoarea nopții. Se propun masaje ad-hoc și se trece chiar la fapte. Se mai îngână povești ori pur și simplu se tace la adăpostul întunericului. Să zaci în apă caldă și să nu (mai) știi ce e în jurul tău e atât de aproape de starea ideală, de pacea din burta mamei încât te copleșește. Cu greu ne desprindem totuși târziu în noapte și ieșim.

Seara s-a încheiat cu un păhărel de afinată ori rachiu și câte o cană, două de vin fiert. N-am prea vorbit cine știe ce, dar ne-am privit mai pe îndelete ca să ne dumirim care, cine e și ce fel zice sau face. Altfel se au tovarășii de drum după ce-au închinat un pahar și au împărțit o baie (fie ea și termală). Amin.

A doua zi, dimineața s-a prezentat mohorâtă și palidă ca o mironosiță. Nici noi nu eram mai vioi. Singură, cu coafura impecabilă și zâmbetul la purtător, Florina așteaptă deja cu o cafea aromată în mână în salonul pensiunii. Rând pe rând, apar fețe somnoroase. Mneața, neața, bună dimi, bună – care cum poate. O vorbă bună, o glumă, o brioșă, o cafea se găsește pentru fiecare. Facem planu’ ca țiganu‘: că mergem la micul dejun degrabă, că vizităm cu ghid partea veche a stațiunii, că înainte de prânz ne urnim către Eșelnița unde ne așteaptă alte surprize. Aham. Exact așa, doar că timpul n-a fost deloc galant, ne-a păcălit și a fugit. Trecuse de 12 și noi încă bântuiam răsfirați pe ambele maluri ale Cernei. Am admirat băile și centrele de tratament sau ce-a mai rămas din ele, am căscat gura în fața hotelurilor opulente, decăzute azi la grad de ruine, ne-am baladat pe sub porticurile elegante construite ca să facă o legătură continua, la adăpost, între punctele de interes ale stațiunii, fie ele hoteluri sau baze de tratament, izvoare ori cafenele și la mijloc chiar un cazinou. Am admirat impresionantul Sequoia din parcul central. L-am fotografiat pe robustul Hercule din toate părțile și ne-am hlizit descoperind unghiurile indecente. Am cotrobăit prin micuța și eleganta biserică catolică și am surprins munții din fundal și trandafirii din prim plan. Am citit toate panourile explicative ale clădirilor-monument. Am descoperit mascaroni și statui pe cornișe, am admirat Cerna, mai ceva ca pe o Senă. Am lălăit-o, ok. Apoi, ne-am îmbarcat cu cățel și purcel și-am oprit un pic și la gară. Că merită. O gară-castel, în stil baroc, construită înainte de 1900 după modelul unei case de vânătoare imperiale și păstrată până azi nu vezi altundeva în toată România.

…

fost hotel Traian

Enter a caption

Enter a caption

Enter a caption

hotel Decebal, fost Franz Iosef

coridorul continuă și peste podul de piatră peste Cerna

piața Hercules

La Eșelnița oamenii ne așteptau încălzind supa din jumătate în jumătate de oră. Niște doamne inimoase, ba, parcă și un domn, ne-au poftit la masă și-n același timp ne-au prezentat realizările fundației comunitare și pe tanti Ana. Doi în unu. Noi băgam pe sub nas lingurile, ei ne vorbeau. Printre farfurii mai ciocneam și cănile de vin fiert și aromat. La sarmale s-a creat un pic de învălmășeală. Tanti Ana povestea la mijloc, cui o asculta, pe laterale se însăilau alte discuții despre fonduri, despre copii, despre turtele de mălai. S-au așezat și gazdele la masă, alături de noi, deși erau cu un fel în urmă. A venit și friptura cu orez sârbesc. Plus murăturile. Tanti Ana a început să cânte. Era despre strămutarea satelor de pe lângă Dunăre atunci când apele au crescut, odată cu construirea barajului, o baladă compusă pe o veche melodie ostășească. A mai cântat și o doină, a mai povestit cum era pe insula Ada Kaleh. Veneau platourile cu prăjituri când ne-am dat seama că trebuie să mai și plecăm, oricât de plăcut ar fi. Fotografii, mulțumiri, strângeri de mâini.

În defileul Dunării ne așteptau un asfințit fotogenic și  înserarea albastră, care ne-au luat mințile ori ne-au furat inimile. Fiecare, ce avea la el.

defileul Dunării

~Va urma~

 

• o excursie My secret Romania

Despre băi şi îmbăiere. Hungarian style

Dacă în alte rânduri n-am avut fie timp, fie suficiente informaţii, de data asta eram hotărâtă să nu mai ratez băile termale budapestane. Sunt multe, mai mari şi mai mici, care mai de care mai atrăgătoare. Şi, deşi gazdele ne-au oferit referinţe despre băile Rudas, nişte băi turceşti, mai vechi pe care le frecventau, noi am ales Szechenyi, un complex relativ recent renovat, mai popular, despre care ne informasem dinainte. În ciuda pregătirii, aveam să constatăm, nicio socoteală nu se potriveşte însă cu realitatea de la faţa locului.

Am vrut să năvălim în bazinele cu ape termale la prima oră, a deschiderii, adică, 6. Hai, 7, că aveam de parcurs naveta cu trenul, cale de 30-40km. Dar nu ne-a ieşit figura, căci sâmbătă dimineaţa, Octavian şi Anna au pregătit un adevărat festin – mic dejun bogat, chiar opulent, închinat gospodăreşte cu palincă handmade şi asezonat cu taclale şi cafele. Bătea de 9 şi încă eram la masă. Cu chiu cu vai, ne-am urnit. Tranca-zdranca, pe tren, vreme de 50 minute şi apoi cu tramvai şi metrou ( altele decât în prima zi) eram ajunşi în parcul Városliget.

sursa foto trekearth.com

Trebuie să fac o paranteză şi să spun că am folosit tronsonul de metrou M1, cel mai vechi din oraş şi din europa continentală. Această linie este un muzeu, practic. Trenul şi staţiile sunt de dimensiuni mult mai mici decât celelalte, totul străluceşte de curăţenie şi este perfect întreţinut şi supravegheat. Vagoanele sunt în mare parte confecţionate din lemn, la fel şi finisajele staţiilor, dând impresia că ai pătruns într-o lume a jucăriilor.

Revenind, la subiect, am părăsit frumosul metrouaş şi am ieşit la suprafaţă chiar lângă clădirea impunătoare a băilor Szechenyi, ea însăşi un monument arhitectural şi istoric. A trebuit să-i dăm ocol până să nimerim intrarea potrivită pentru accesul la zona vestiarelor individuale. Ei le spun cabine. Şi nici nu-i rău, căci dacă vestiar te duce cu gândul la un loc degajat, destinat schimbării hainelor, în schimb cabina te face să te gândeşti la o incintă mititică, un spaţiu zgârcit, la limita claustrofobiei. Şi exact aşa e. Ca o cabină telefonică de pe vremuri, un closet economicos sau o debara meschină. Am primit una singură. Iniţial, ne-am bucurat, că ce simpatică a fost casiera şi ne-a înlesnit economisirea câtorva HUFi, dar mai apoi am ajuns să credem că şi-a râs de noi şi a profitat de graba şi entuziasmul nostru. Inutil să mai încerc să explic de ce nu ne-am schimbat pe rând. A fost un exerciţiu amuzant de contorsionism combinat cu înghionteli pe înfundate.

Mai trebuie spus că în afara cabinei private sau a dulapului în vestiarul comun nu primeşti absolut nimic în preţul biletului de intrare. Asta se poate intui încă din holul recepţiei unde tronează o tarabă cu prosoape de vânzare. Se mai comercializează costume de baie, şampon, săpun şi alte accesorii. Deci nimic din toate astea nu vei găsi în vestiare, la duşuri ori toalete. Practic, condiţiile sunt asemănătoare cu acelea de la ştrand: fiecare pe cont propriu.

În costum de înot, papuci de plastic şi cu prosoapele personale pe umăr am ieşit curioşi în curtea interioară care zvonea de glasuri şi clipocit de apă. Aici am găsit cele trei bazine cu apă termală care, prin calităţile lor uimitoare, fac să pălească orice alte neajunsuri. Într-un capăt se află un prim bazin circular cu apă caldă, la 30-32 de grade şi felurite dispozitive dinamice. Apa bolboroseşte în anumite zone, în altele ţâşneşte în jeturi concentrate sub-acvatic, ori curge în perdea numai bună pentru masajul cervical iar la mijloc se învolburează într-o curgere spiralată, astfel încât te poţi lăsa în voia undelor care te poartă în cerc, iute-iute, ca şi cum ai fi o rufă într-o maşină de spălat gigantică. Lumea se veseleşte în vâltoare, ori se bucură de masajul susţinut al diferitelor jeturi. Apa caldă nu te lasă să simţi frigul de afară. Cumva, inexplicabil, nici când ieşi din bazin nu simţi răcoarea decât ca pe-o briză. În continuare se află un bazin mare, dreptunghiular, cu culoare de înot. Apa este ceva mai răcoroasă dar, dacă nu eşti pregătit nu ai şansa să o încerci. Într-o gheretă, pe margine, pândeşte un băiat vigilent şi te fluieră de nu te vezi când dai să bagi degeţelele în apă. De ce?! Păi după pantomima lui şi strigătele edificatoare ale altor vizitatori „şapca, şapca!” ne-am dat seama că nu aveam căşti de înot. Măcar de ni s-ar fi spus la intrare, am fi putut cumpăra, cu siguranţă, de la taraba garnisită cu de toate. Dar aşa, ce să te mai întorci, gata înmuiat?! Am zis pas şi am trecut mai departe. În celălalt capăt al curţii mai e un bazin rotund şi acoperit de vălătuci groşi de abur. Aici apa are 38-39 de grade. Adică, intri sfârâind de plăcere, precum în cada de-acasă. Şi te moleşeşti ca o cârpă. Se stă pe margine, de jur împrejur, pe trepte de piatră poziţionate la mică adâncime sub apă sau se pluteşte în derivă printre aburi. I-am recunoscut şi pe bătrâneii pomeniţi de toată lumea care joacă şah într-un colţ, fie vară, fie iarnă. Apa e adâncă până la piept, la o adică poţi să şi înoţi dar căldura te împresoară şi te zăpăceşte aşa încât mai bine stai pur şi simplu. Se recomandă maxim 20 minute. Am ieşit şi-am luat-o de la capăt cu bălăceala în primul bazin. Şi tot aşa, până ne-am săturat de apă caldă şi ne-a ajuns foamea.

curtea interioară, bazinele

recepţia

taraba cu de toate

Per total, băile Szechenyi ne-au satisfăcut, nefiind prea mofturoşi din fire şi pentru că am apreciat resursa naturală incredibilă şi ştiinţa de-a o folosi şi exploata de sute de ani. Detaliile, deşi importante şi sâcâitoare, rămân neglijabile în ansamblu pentru că pot fi rezolvate cu o informare corectă. Concret: prosoape sau halat de acasă, cască de înot (se acceptă chiar şi scufia de plastic pentru duş, de la hoteluri), şampon, săpun la purtător sau contra-cost la pliculeţe, pungi de plastic pentru lucrurile ude, tot de acasă. Există 3-4 cabine de duş, mixt, cam ca la camping şi wc-uri separate, curate şi aerisite. Pe hol, cam în drum, sunt şi două dispozitive cu aer cald, gen foen. Există bar şi bufet interior, cabinete de masaj, de cosmetică şi alte terapii. Există şi un număr mare de bazine mai mici, interioare, pe care însă nu le-am reperat, fiind probabil în altă aripă a clădirii imense, circulare.

E frumos şi din cauza atmosferei civilizate pe care nu prea o găsim pe la noi. Dintre vizitatori, poate jumătate erau turişti, restul budapestani, însă toţi aveau acel bun simţ admirabil de-a păstra curăţenia, de-a folosi utilităţile şi de a respecta regulile în mod firesc şi elegant. Mi-a părut rău să-mi amintesc de recent vizitatul complex spa de la Odorhei, unde, deşi dotările erau mult superioare, turiştii se comportau mai puţin civilizat, cumva la-limita-cuviinţei şi creau o atmosferă provincială, fără ştaif, o jmechereală cu pretenţii de lux.

călare pe situaţie