O seară sârbească și Bigăr, acest pom lăudat
15 decembrie 2015 2 comentarii
Cu scuzele cuvenite pentru întârziere (ocazionată de apariția unor căluți în viața mea), iată și ultimul episod al excursiei Semmeringul Bănățean.
Ultima seară în Oravița ne-a prins care încotro, împrăștiați. Unii ne întorceam de la vizita prin centru, alții ne trezeam din somnul de frumusețe, unii la cumpărături, alții la leneveală, alții, treaba lor. Pentru piscină nu s-au anunțat mulți doritori. Puțini și cam nehotărâți. Dar cheful a venit la fața locului când am descoperit bazinul aproape pustiu și o minge jerpelită într-un colț. S-a încins un fel de leapșa la dublu, numită pe scurt ”măgăruș”. În teorie, cineva trebuia să prindă mingea, în timp ce ceilalți o protejau și o pasau de la unii la alții, dar în fapt, era o zbenguială haotică asezonată cu multe guri de apă și scufundări involuntare. S-a râs cât pentru un sezon. S-a lăsat cu înghionteli, zgârieturi și alte faulturi. Sau poate erau îmbrățișări, deh. În orice caz, bălăceala și chiotele erau la cote maxime. Abia după vreo 2-3 ore, cu ochii roșii și pielea încrețită s-a decis în unanimitate că e destul.
În sala restaurantului ne aștepta surpriza serii: un taraf sârbesc. Nu, nu îl chemase Ioana special pentru noi. De fapt, eram intruși la petrecerea unui grup numeros care ocupa cam trei sferturi din mese. Stingheri, la masa noastră dintr-un colț, ne uitam năuci. Am fi emis păreri și vorbe de duh dar nu ne auzeam nici propriile gânduri, darămite unii pe alții. După câteva momente de confuzie și indignare, a început să ne bufnească râsul și ne-am relaxat. Replicile, care mai de care mai spirituale, se împărtășeau prin intermediul telefoanelor. În sfârșit, bietele smartphone își făcea utilă prezența la o cină!
- Daca vreti o melodie anume, acum e momentul! 50 lei dedicatia Traiasca!!!! Recital la saxofon. Nu ratati! Unic!
- Opa! A iesit tineretul la hora, ne bagam?
- Cred ca au pierdut un pariu..
- Eu zic sa le dam 50 de lei si sa le propunem un moment de reculegere de 5 min. sa putem manca
- Mie imi place cum intra saxofonul, rupe stilul, la propriu
- Vali, ma scoti la un dans 😇? Ma duc sa-mi pun cizmele?
- Juniorul dolofan cu camasa neagra se remarca
- Fata cu pantaloni gri, m-a lecuit de pulpe de pui pentru urmatoarele 3 luni
- La tehnica rupe tanarul de etnie minoritara, are ritmul in sange
- Is this a battle dance? Cercul 1 contra cercul 2?
- Cercul 2…Probabil sunt mai spre hip-hop
- Eu sunt sigur ca fata in rosu si-a scrantit o bretea la sutien, chestiile alea nu se misca natural
- Noi pt ce am fost la teatru cand aveam atat talent aici?
- In urmatoarea excursie o sa va dau din partea casei dopuri de urechi
- Daca cere careva bis il strangem de gat repede
Și tot așa și tot așa. Ce se întâmpla de fapt? Chiar era un ansamblu folcloric la dans, în timpul liber, dacă se poate spune așa. Mai mâncau, mai vorbeau, mai ieșeau la un dans sub forma unei mini hore cu pași complicați. N-ar fi fost complet neinteresant de privit, numai că taraful urla nejustificat de tare. Cu o punctualitate surprinzătoare, la 23.00 au încheiat însă hărmălaia. Ne-am terminat și noi masa cu urechile țiuind.
Alungaţi din restaurant de angajaţii răvăşiţi de seara muzicală, goniţi din holul recepţiei de recepţionista urâcioasă, am ajuns purtând pe holuri tava cu pahare cu picior…în camera băieţilor. Destul de ordonaţi, băieţii noştri sau, în orice caz foarte expeditivi – în 20 de secunde au dispărut orice bagaje şi lucruri personale şi camera a devenit salon de primire confortabil. S-a turnat vin în pahare, ne-am pus la taclale. Ioana spune bancuri pe teme la alegere. Cineva propune să vorbim despre noi, să ne prezentăm dar nimeni nu începe. Se povestesc întâmplări din alte excursii. Vorbim despre pisici. Şi despre Mura, câinele Ioanei. Se râde mult. Se varsă vin într-un pat nepătat. Se fac planuri pentru alte excursii sau aventuri. Aflăm povestea unei tinere care a fugit cu ginecologul dar şi cum se bea crema de whiskey în loc de mic dejun, în cazuri cu totul excepţionale. Când orele nu mai sunt târzii, ci deja începe să fie foarte devreme, ne prelingem către camerele noastre ca umbrele.
Dimineața, ultima noastră dimineață e mohorâtă. Ce să mai, plouă de-a binelea. Ne urnim cu greu, dar o facem cu gândul la frumoasa cascadă Bigăr pe care urmează s-o vedem. Și spre care apucăm drumul cotit, peste munți. Serpentine, ploaie și pădure. Și dă-i și luptă! Pasagerii încep devină tăcuți, moi și palizi. Șoferii tac și strâng din dinți, le e milă dar nici să se grăbească nu-i chip căci mai tare i-ar zgâlțâna, nici să se lălăie nu e bine că nu mai ajung în veci. Când aproape cu toții ne pierduserăm speranța, vedem panoul indicator pentru cascadă. La marginea drumului, pe mâna dreaptă, pe firul apei nici prea mari, nici prea mici care însoțește șoseaua, se varsă printr-o cascadă un alt pârâiaș. O recunoaștem ușor, că doar toată lumea a văzut fotografiile intens mediatizate cu cea mai frumoasă cascadă din țară, după crinolina verde de mușchi și dantela albă ușor învolburată de la poale. Așa i-au zis. Dar mai degrabă i s-ar potrivi ”cea mai fotogenică”. Cascada propriu-zis e dezamăgitor de mică și destul de greu accesibilă dintr-un unghi avantajos. Cel puțin pe ploaie, nu e deloc la îndemână să cobori niște poteci alunecoase de pe sub un pod ca să poți vedea cascada de jos în sus sau măcar de la același nivel. Așa că o admirăm ca la teatru, de la galerie, de sus. În plus, de cum am oprit mașinile, ne-au înconjurat o mulțime de câini ai nimănui, obișnuiți să cerșească de mâncare. Dezolant decor.

cascada Bigar
Dar nici n-am plecat bine și am început să regretăm că am tratat cu atâta ușurință biata cascadă. Era ultimul obiectiv al excursiei, totuși. Ne-am mai oprit în treacăt la Herculane, cât să vedem crestele munților bordate cu pini ca-n stampele japoneze și să simțim un vânt năpraznic.
Apoi, încolonați, mai mult sau mai puțin, am plecat spre casă, cu oprirea de rigoare pentru a mai încerca o pizza sau o pastă la Trevi. A, și cu o raită prin centrul luminat și animat al Craiovei unde deși nu cânta Hrușcă, era plin de ler și lin și alte crăciunisme.
Luminile Bucureștiului le-am văzut la final, în drum spre casele noastre. Care va să zică, eram așteptați festiv din călătoria bănățeană. Și, deși am ratat o despărțire oficială și generală în aceeași piață a Victoriei de unde pornisem, ne-am despărțit romantic, cu mesaje frumoase de mulțumire, pe care fiecare le lăsa pe grupul de chat care ne slujise drept suport de comunicare, ghidare și veselire, de cum ajungea acasă.
Mulțumim Ioana, mulțumim My secret Romania! Mai vreeeem!