Bosfor, otoyol şi şofran

În dimineaţa în care am părăsit Istanbulul era marţi. Pentru traficul din marele oraş asta nu are importanţă, aglomeraţia e la fel. Milioane de maşini se strecoară pe străduţe şi se scurg pe bulevarde fără încetare. Mulţi spun că e haos, mie mi s-a părut doar un trafic viu, elastic şi antrenant. Când spaţiul permite, foloseşti orice posibilitate ca să avansezi, chiar dacă asta unora le-ar părea indisciplină, mie mi s-a părut extrem de eficient. Oricum, dacă eşti mai lent, te feresc ceilalţi, evitându-te abil. Totuşi, când staţionam minute întregi în coloane pe cinci benzi, nimeni nu claxona şi nici nu folosea banda de siguranţă abuziv. În plus, m-am simţit ca acasă, înconjurată de Dacii, model 1970 (am înţeles că-s nişte Renaulturi antice) ori de Dustere lucioase şi Logan-uri dolofane. În astfel de alai, am apucat pe podul Boğaziçi Köprüsü, adică primul pod peste Bosfor, cel care te aruncă direct în autostrada de Ankara. Are un kilometru jumătate lungime, e fain frumos suspendat peste strâmtoare, dar s-o spun p-aia dreaptă, e hărtănit şi peticit pe alocuri.

Boğaziçi Köprüsü

 

înaainte

 

şi în sus

şi tot înainte

 

Şi uite-aşa, am trecut pâş-pâş pe continentul vecin. Din perspectiva autostrăzii, mare schimbare n-am sesizat. Ba chiar, am zărit cartiere întregi de zgârie-nori care păreau mai occidentale decât clădirile normale întâlnite pe partea europeană. Oraşul, lăbărţat mult şi continuat cu alte localităţi satelit s-a tot răsfirat şi pe stânga şi pe drapta, apoi mai mult pe dreapta, până când am început să zărim Marea Marmara. O splendoare albastră strălucind în soare, atâta cât am putut eu să fur cu coada ochiului, căci principala mea atenţie era îndreptată către şosea. Strângeam amarnic volanul în mâini, ori de câte ori TIR-urile imense ne depăşeau cu viteză şi zgomot şi, iarăşi, de câte ori trebuia, la rândul meu, să depăşesc pe alţii, cu viteza mea uimitoare de 99km/oră. Apoi, traficul s-a mai împuţinat şi am început să mă obişnuiesc şi să fiu mai relaxată. Autostrada este cea mai bună şi mai frumoasă pe care am circulat vreodată. După ce pătrunzi mai mult pe continent, lăsând marea în urmă, relieful se înalţă, practic, se circulă pe un platou muntos, cu înălţimi în jur de 1000 de metri. Viaducte, poduri peste văi, tunele şi asfalt întins pe sute de kilometri. În general, trei benzi pe sens. Marcaje, parcări, benzinării, magazine, totul ca la carte, mai mare dragul să rulezi şi să rulezi la nesfârşit.

o moschee, un zgârie-nori

otoyol

otoyol cât vezi cu ochii

viaducte şi pasaje

 

Totuşi, noi ne-am desprins din O-4 cu vreo 150km înainte de Ankara şi am luat-o spre nord. Mai aveam de parcurs cam 100km până la Safranbolu, următoarea destinaţie, dar şoseaua naţională care ducea până acolo, ce să vezi, era aidoma cu autostrada – tot două-trei benzi, scuar pe mijloc, asfalt impecabil, localităţi ocolite. Am început să înţeleg de ce principalul lor mijloc de transport e cel rutier.

Despre Safranbolu. Ce să spun mai întâi? Că e patrimoniu Unesco sună sec şi nu te duce cu gândul la nimic concret. Abia după ce-l vezi pricepi că e unic şi valoros. E un orăşel (vorbim de partea lui veche) conservat aproape în totalitate în forma lui originală de acum câteva sute de ani. Case otomane, străzi pietruite mai strâmte sau mai largi, piaţete cu moscheea la mijoc, cişmele, grădini, prăvălii, pisici, covrigi şi ceai. Negustori, vehicule prăfuite, babe cu şalvari, basma şi ilic, rahat, bijuterii, caravanserai, hamam, muezini chemând. Praf. Toate astea, aşezate minuţios pe nişte dealuri şi valea dintre ele, unde timpul trece încet şi frumos. Oraşul s-a dezvoltat la vremea lui din comerţul cu şofran şi produse pe bază de şofran. Am cumpărat rahat cu şofran şi parfum de şofran. Am mâncat musaka săţioasă şi burek dintr-o tipsie imensă, preparate şi servite într-o locantă.

pe străduţă, la vale se ajunge la hamam

 

balconul închis, mai mult un geamlâc, al casei otomane restaurate (cea albă din stânga) ascunde la interior un soi de laviţă sau divan, imediat sub ferestre, un loc de lenevit ideal

 

prăvălii în care negustorii nu te hărţuiesc, ci te îmbie discret să alegi marfa. şi zâmbesc mult

 

tărtăcuţe

Am înnoptat la o pensiune mică, sau konak, pe o stradă liniştită, nu prea departe de centru, instalată într-o clădire originală, moştenire de familie otomană. Acum, familia mult mai puţin numeroasă ocupa doar parterul, iar la etaj erau pregătite camere de oaspeţi. La recepţie, înainte să urci scara de lemn către primul palier, te descălţai. De-acolo în sus, toţi oaspeţii mişunau în ciorapi pe podele şi covoare. Interiorul casei era învăluit în umbră şi miros plăcut de lemn. Camera, destul de austeră, mobilată rustic, minimal – un pat foarte înalt, cu saltea tare şi aşternuturi albe, aspre, o laviţă din lemn, o masă, un scaun, lămpi cu gaz, adaptate drept aplice – s-a dovedit foarte confortabilă. Am avut cel mai odihnitor somn din toată călătoria. E drept că venea după tratamentul special de la hamam!

de prin meniu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

tanti pregătea felurile de mâncare aproape în faţa noastră

cămăruţa otomană din konak

vedere de pe-un deal către alt deal

Turcia cu 99km/oră – partea I (Istanbul)

Da, am fost iarăşi în Turcia. Am făcut o călătorie grozavă, plănuită de multă vreme, aproape cu neîncredere. Pur şi simplu era prea frumos ca să se întâmple. Şi totuşi, în ziua de Paşti am plecat. Nici nu ajunsesem la Giurgiu, când mica mea maşină, zisă Buburuza, zisă Miţu, mi-a şoptit că din motive secrete ea nu poate să meargă mai repede de 100km pe oră (în traducere tehnică, mi s-au aprins nişte beculeţe în bord, ceva cu ABS, bla-bla). Ce era de făcut? Să renunţ, nici vorbă. Aşa stând lucrurile, iată, am parcurs 3300km în 10 zile pline, prin cuprinsul Anatoliei cu 99km/oră. Fix. Asta, în ciuda faptului că în Turcia există şosele (şi nu vorbesc de autostrăzi) pe care poţi rula întins cu viteze ameţitoare, practic, parcă ai zbura dintr-un loc în altul, atât sunt de bune şi de libere.

Dar să încep cu începutul. În prima zi am ajuns la Istanbul. Cu greu, după 13 ore, dar am ajuns. Poate e de mirare cum de am făcut atât de mult? Păi, o dată că am rătăcit drumul prin Bulgaria, astfel încât am trecut munţii exact pe acolo pe unde nu-mi propusesem, adică prin pasul Şipka, iar în al doilea rând datorită vămii bulgaro-turce care este de un haos desăvârşit. Între cele trei-patru ghişee succesive de control eşti întors şi sucit cu indicaţii neclare, până se plictisesc de tine şi catadicsesc să te lase în plata lui Alah. Aşa că am ajuns la Bosfor în fapt de seară. Obosită, înfometată, nerăbdătoare, poate am găsit formula ideală de-a mă insera pe nesimţite în traficul celebru al marelui oraş. Nici nu mi-am dat seama când, în caruselul de lumini şi culori, cot la cot cu ei, înjurând Dacii 1300 vechi şi camionete-nălucă, făceam slalom ori tâşneam la semafoare.

Hotelul? Un chiţibuş de clădire înaltă şi îngustă, pe-o străduţă mică şi întunecoasă, desprinsă din bulevardul Ataturk ce desparte Fatih de Sultanahmet. Parcare? După ce-am încurcat circulaţia preţ de minute bune, timp în care şoferii grăbiţi (fără să mă apostrofeze măcar unul), îşi găseau loc de trecere cu dibăcie, care pe trotuar, care ocolind, care trecând la fir de păr de mine, am urmat indicaţiile boy-ului de la hotel şi am parcat pe un maidan, un loc viran între două clădiri, în care încăpeau aliniate vreo 15-16 maşini şi care părea să fie folosit drept parcare de mai mulţi întreprinzători din zonă, după reguli numai de ei ştiute. Totul e să ai încredere că nimic rău nu se poate întâmpla. Am urcat calabalâcul în camera cât o debara, ocupată în proporţie de 95% de pat şi, ce credeţi, că am picat lată să mă odihnesc? Nicidecum. Am pornit într-o raită de recunoaştere.

 

Până la Galata, numai bine, ne-am obişnuit cu agitaţia străzii, cu prăvăliile expunându-şi marfa viu colorată sau bine mirositoare, cu oamenii gălăgioşi şi grăbiţi care treceau printre maşini de colo, colo. Am privit furnicarul de pe poduri şi de sub ele, luminile reflectate de apele unduitoare. Apoi, cu fiecare moschee luminată colorat şi semeţită pe cerul indigo, cu fiecare fântână şi fiecare rond de flori parfumate, admirate în treacăt, ne-am lăsat transpuşi în atmosfera orientală, de basm. Dar basmul a devenit puţin halucinant când, la o idee spontană să apucăm dreapta-stânga-stânga-dreapta, foarte firesc ne-am găsit în mijlocul bazarului. Doar că la acea oră, numai noi şi câteva pisici fantomatice bântuiam prin labirintul de străzi identice şi mute. Obloanele trase ale prăvăliilor, trotuarele spălate, câteva vitrine luminate şi câte un banner fluturând indiferent. Ca într-un film absurd, alergam de colo-colo cu paşi şi voci răsunând straniu în pustietatea răspântiilor. „pe aici am mai fost, pe dincoace am urcat mai devreme, să o luăm pe aici..” Când şi când, o dubă a poliţiei trecea încet la două străzi depărtare, apoi dispărea. Se făcea, cred miezul nopţii deja. Iar noi nu reuşeam decât să nimerim în fundături, în faţa câte unei porţi mari închise cu lacăte a Grand Bazar-ului. Pasămite, ziua, treceai prin el, bine-merci, croindu-ţi drum în diagonală prin labirintul centrului vechi, însă acum, fiind închis, ne tot căzneam să-i dăm ocol. Într-un final, am întrezărit luminiţa de la capătul tunelului: se vedea şi auzea un tramvai. Apucând într-acolo, am ieşit la liman.

 

Odată, acest episod depăşit, l-am trecut sub tăcere, ca şi cum rămânea ca un fel de test preliminar, un pact cu oraşul. A doua zi, ca turiştii obişnuiţi, am luat un tramvai până la Moscheea Albastră, pe care am şi vizitat-o în ciorapi. Aya Sofia, corpolentă şi impunătoare nu se vizita fiind zi de luni, aşa că i-am dat ocol şi am intrat în parcul Gulhane care înconjoară palatul Topkapî. Şi rău nu ne-a părut. Toată luna aprilie, la Istanbul e declarat Festivalul Lalelelor, aşa încât, dacă pe străzi, prin rigole strălucesc minunatele flori ale sultanilor, în parc, lalelele sunt în delir. Pâlcuri, şiruri, covoare, desene, ronduri de lalele de toate culorile, combinate între ele sau cu alte flori. Gazon şi copaci îngrijiţi, bănci şi alei cochete, copii la joacă ori tineri citind. Ciripit. Soare. Miros îmbătător de zambile. Apoi, Bosforul albastru, de sus din ceainăria cu mese din lemn, de sub zidurile palatului. Am stat mai bine de-o oră, căscând gura la furnicarul dintre cele două continente şi bând ceai turcesc, servit în ceainice de aramă fierbinţi. Ne-a bătut soarele în cap şi briza în urechi. Numai foamea a reuşit totuşi să ne mâne în jos, spre Galata. Am mâncat pe lângă gara Sirkeci, la o locantă în care „ademenitorul de muşterii” (cred cu toată convingerea că există această funcţie în nomenclatorul de meserii, la ei) s-a bucurat să ne poată adresa formula românească „Ce faci, frate” şi desigur, să-l menţioneze pe Hagi. Apoi, încercând să rezolvăm cu plata timbrului de autostradă, HGS (un fel de vignetă reîncărcabilă din care ţi se trag taxele de autostrăzi prin citire automată) am găsit chiar Buyuk Postane, adică poşta mare, unde cu numere de ordine la mai multe ghişee, se rezolvau diverse probleme ale cetăţenilor, probabil taxe, facturi, cam ca la noi, doar că oleacă mai eficient. Am sfârşit după-amiaza, în Taksîm, la o cofetărie, după ce am trecut podul Galata cu piciorul iar dealul l-am urcat cu funicularul, luând apoi tot Istiklalul la pas în căutarea unui atelier de pantofi (ce s-a dovedit o dugheană neinteresantă, până la urmă).

Aya Sofia

Moscheea Albastră e gri

şi de ce îi zice albastră? de la mozaicul din interior

în zona nevizitabilă, aveau acces doar musulmanii care doreau să se roage. sigur că făceau şi poze înainte

dacă vă întrebaţi de la ce venea numele de Înalta Poartă, asociat curţii Imperiului Otoman…

parc Gulhame

vedere către Bosfor

…din ceainăria de lângă Topkapî

Poşta Mare

un poliţist păzea o intrare… (în realitate era şi mai simpatic decât se vede în poză)

Eminonu

Seara ne aştepta experienţa dansului la o milonga găzduită de turci, iar a doua zi urma să ne luăm la revedere de la continentul european.