…ce-am făcut astă-vară…


Mănânc o pară cu gust şi textură de smochină. Toamna asta lungă şi frumoasă mă îndeamnă la visare şi, visând, ajung din nou pe malul însorit al mării. Cum care mare?! Marea noastră dragă, mai albastră sau mai gri, depinde de unde o priveşti. Eu m-am obişnuit s-o abordez mai la sud, aşa că e puţin mai curată, mai limpede şi mai liniştită. Iar în jur sunt mulţi bulgari, v-aţi prins.

Vara asta nu m-a mai mulţumit litoralul pe jumătate sălbatic dintre Vama Veche şi Balcic şi nici cel intens popularizat din împrejurimile Varnei şi ale Burgasului. Căutând ceva altfel, am ajuns în sudul extrem al litoralului bulgăresc şi am găsit plaja perfectă.

Se ia orice drum către sud. Noi alesesem să ieşim pe la Giurgiu, aşa se face că ne-am ales şi cu o excursie prin teritoriul bulgăresc ne-litoral. Păduri, dealuri, sate răzleţe. Şosele pustii bunişoare. Lanuri galbene de floarea soarelui cât vezi cu ochii sau lanuri abstracte de mori de vînt. Oameni rari. Oraşe fantomă, drumuri în lucru. Şi apoi, strălucitor şi cochet, Burgasul. Marea îi unduia la poale, docilă iar soarele ardea atotstăpânitor deasupra. Pe faleză am luat însă o gură de aer plăcut, răcoritor. În zare sclipeau ambarcaţiuni cu pânze albe, briza bătea veselă, palmierii foşneau a vacanţă iar în jur, în dupăamiaza liniştită de vară, arar vedeai câte-un turist. Englez ori neamţ ori chiar bulgar. Şi-apoi am luat-o tot înspre sud, urmând linia ţărmului pe o şosea rapidă. Înainte de Primorsko, uscatul mai face un ieşind în apa mării, formând un cap zimţat, uşor gâtuit, la încheietura căruia se adăposteşte un golf liniştit. Şi se varsă spectaculos un râu cu tot cu delta lui. De la şosea şi până-n mare, pe porţiuni întinse de aici şi până hăt în sud, găsim dune şi vegetaţie specifică. Nisip, scaieţi, nisip, câteva flori firave şi uscate, tufişuri spinoase cu crengi întortocheate de vânt, trunchiuri şi buşteni aduse de mare şi albite de soare şi praf. Sălbatic, aspru şi frumos. Într-un astfel de cadru am găsit complexul Arkutino. La depărtare de 10-15km faţă de localităţile vecine (Sozopol în nord, Primorsko în sud), acest resort ne-a găzduit o săptămână şi ne-a dat prilej de încântare zi şi noapte. Camerele ne-au primit răcoroase şi simple, restaurantul ne-a îndestulat cu bine-cunoscuta gastronomie bulgărească, iar personalul nu ne-a stat în cale. Şi de fapt, cine stătea să caute noduri în papura gazdelor, cu rezervaţia naturală la doi paşi şi toată plaja numai a noastră?! Cu noaptea în cap, ieşeam să prindem răsăritul dintre dune. Bine, am reuşit doar de două ori, dar jur că în intenţie era zilnic! O luai din spatele complexului pe o cărare podită cu scânduri de lemn vopsite în alb care şerpuia până la ţărm. Dunele mai înalte ascundeau marea până în ultima clipă, cu doar câţiva paşi înainte începeai s-o auzi cum îşi foşneşte valurile. Nisipul fin cotropea pe alocuri podişca şi purta urmele discrete ale pescăruşilor, şopârlelor şi cine ştie căror alte vieţuitoare care îşi făceau de cap pe-acolo. Apoi, plaja se desfăşura nudă, dincolo de pâlcul discret de umbrele de stuf şi şezlonguri ale complexului. Nu puţini turişti se lipseau de facilităţile civilizaţiei şi preferau naturaleţea. Mergeai cât te ţineau picioarele şi te aşezai acolo unde locul îţi părea mai seducător, lăsând distanţe generoase şi confortabile până la cearşaful vecin. Unde-ţi mai poţi permite luxul acesta!? Şi dacă voiai şi mai multă intimitate, puteai închiria o bărcuţă să te ducă în capătul cel mai îndepărtat al golfului, pe o plajă izolată de stânci şi pădure, unde liniştea şi pacea erau absolute. La un capăt se găsea punctul magic în care apele râului Ropotamo se vărsau liniştite în mare. De acolo începea rezervaţia deltei şi patria păsărilor.

Apa mării era limpede, caldă şi puţin adâncă, lipsită de scoici sau pietre sau alge. Ca într-o piscină de lux, fără să împărţim totuşi spaţiul cu nimeni. Doar noi şi marea. Şi pescăruşii.

către mare

scaiete

valuri la mal

aşa se varsă un râu în mare

în zare, plaja izolată

o plajă numai pentru noi

şi pescăruşii

O operă a naturii mai puţin cunoscută


Iubirea mea pentru lumea peşterilor e veche. E drept că la fel de veche e ultima mea vizită în adâncuri, dar sâmburele de facinaţie a rămas. Între timp au trecut anii. Mulţi. Şi iată că apare ocazia să vizitez ceva unic în Europa, o peşteră superbă, uşor accesibilă şi aproape de casă. N-am stat pe gânduri, chiar dacă nu era vorba de speologie, ci doar de simplu turism.

Devetaşka e grandioasă. Nici n-ai zice, văzând dealurile împădurite, că ele pot ascunde cavităţi atât de mari şi încă, până nu vezi în lumina zilei bolta ca de catredală imensă, tot n-ai crede că e aievea. Da, ai privilegiul de-a observa o sală uriaşă ( înaltă de 60m, chiar mai mult) fără lanterne sau alte surse decât lumina soarelui, deoarece în tavanul peşterii se găsesc nu mai puţin de 7 borte, de diferite dimensiuni prin care lumina pătrunde nestingherită. De-a lungul timpului, fisurile şi eroziunea au făcut ca bucăţi de tavan să se prăbuşească în gol, aşa încât peştera a căpătat un aspect rar întâlnit. Pe movilele considerabile de pământ alunecat de sus, de pe deal odată cu prăbuşirea, au crescut plante, vegetaţie de un verde incredibil, creând o mini oază udată de pârâul care iese din adâncuri. Prin firidele pereţilor de stâncă îşi au cuibul zeci de păsări de zi şi de noapte care ciripesc şi foşnesc continuu. Apa pârâului oglindeşte tavanul cu ochiurile albastre de cer.

Şi totuşi se simte suflul rece al galeriilor întunecoase, respiraţia misterioasă a pământului. Galeria activă principală, continuă pe o distanţă de 2,5km, pe firul apei mai lin sau mai tumultos, iar pe o altă direcţie există şi o galerie mai mică, uscată, un adevărat paradis al liliecilor, protejati de altfel. Niciuna dintre galerii nu e electrificată şi nici vizitabilă oficial.

În sălile mari, de la intrare se găsesc câteva ziduri de întărire, borduri, amenajări circulare din beton. Nu au niciun scop, ele au rămas din vremea când peştera era folosită drept depozit startegic militar. Acum, singura destinaţie este cea turistică şi, din când în când, prin deschizătura principală din tavan se face bungee jumping.

un petec de cer

o lume pierdută

ferestre spre cer

lumea de sus oglindită în apa din subteran

intrarea în galeria uscată

vechi amenajări militare

Peştera Devetaşka e uşor de găsit. Din drumul spre Sofia, ne desprindem la un moment dat spre Levski, la stânga şi apoi ţinem spre Devetaki, în care nu ajungem să intrăm pentru că semnul spre peşteră ne va opri mai înainte cu vreo 5-6km. (Coordonate 43°14′0.32″N 24°53′14.73″E)

 

O cascadă, două cascade


Când ai parte de o toamnă lungă şi frumoasă, cum ne-a fost dat anul ăsta, te-apucă aşa un dor de ducă şi-un chef de drumeţie de nu te-ai mai uita înapoi. Şi cum mi-era dor de o pădure, cu foşnet de frunze şi ciripit de păsărele, am ales un traseu inedit, plănuit de mult timp, la sud de Dunăre.

La 200km depărtare de Bucureşti am vizitat unul dintre cele mai surprinzătoare obiective turistice – cascadele din Kruşuna. Într-un sătuc modest, pe versanţii calcaroşi ai unor dealuri mai răsărite (în fapt, chiar sub-Balcanii), ascunse în păduri foşnitoare şi eficient marcate se găsesc cele mai frumoase cascade din Bulgaria. Am citit despre ele la Dia (ca despre multe alte lucruri interesante din ţara vecină) şi cred că am tras lozul câştigător mergând pe urmele ei. Drumul e simplu – de la Ruse spre Byala, apoi drumul de Sofia către Pleven, drum pe care-l părăsim făcând stânga spre Levski şi mai departe Kruşuna. La ieşirea din acest sat ne găsim deja în faţa panourilor explicative ale zonei amenajate (prin fonduri europene, deh). La dreapta Green Rock Waterfalls, înainte Kruşuna Waterfalls. Eu le-am zis cascada verde şi cascada albastră.

Cea verde e mai ascunsa, se lasă mai greu descoperită. Urmezi o cărare mărginită de tufe de măceşi, salcâmi şi nuci, având în dreapta un mic canion prin care curge un râu, apoi te strecori prin vegetaţie, treci de gura unei peşteri din care iese sprinten un fir de apă pe care îl urmezi, ba îl mai pierzi, iar îl găseşti, până când constaţi că el se prăvăleşte impetuos printre stânci formând cascada căutată. Nu mai trebuie decât să cobori cu grijă, pe treptele amenajate şi s-o priveşti de jos în sus, în toată splendoarea.

pe cărare

pe urma firului de apă

Rar am întâlnit locuri care să degaje atâta armonie. Poate susurul apei, care nu cade năvalnic, ci se prelinge pe stâncile îmbrăcate complet în muşchi verde, gros, poate semi-umbra menţinută de copaci, cu funigei de aur şi fire de argint strecurate de soarele generos, poate vreo energie bună a locului, ori toate astea la un loc fac să te umpli de linişte şi pace interioară în timp ce admiri opera naturii. La poalele cascadei, apa strânsă în ochiuri incredibil de limpezi, oglindeşte jocul de lumini şi umbre al coroanelor încă înfrunzite. M-aş întoarce s-o mai văd în toate anotimpurile. E o magie acolo.

verde, verde

pic, pic, pic

scenă din filmul Stăpânul Inelelor

magie verde

Cascada albastră e mai mare, mai amenajată şi mai vizitată. Te apropii de ea frontal şi de jos în sus. Încă de departe, se zăresc întâi şi-întâi bazinele de travertin, asemănătoare celor de la Pamukkale, ce colectează apa din cascadă şi apoi o lasă să se scurgă alene la vale. Roca deschisă la culoare şi limpezimea apei dau o nuanţă bleu- fumurie extrem de elegantă. Pe marginea acestor lăcuşoare te apropii de peretele de stâncă şi poţi urca pe scările zdravene amenajate din lemn şi metal până la diferite nivele ale cascadei. Podeţele sunt ingenios amplasate, astfel încât îţi ofera nenumărate puncte de belvedere asupra căderii de apă. O poţi vedea din toate unghiurile, ba chiar pe un fir lateral poţi să te răcoreşti sub apa cristalină. Se poate urca până sus-sus la punctul în care începe căderea de apă sau se poate coti pe-o cărare adiacentă pentru vizitarea unei mici peşteri (sau mănăstiri, n-am înţeles prea bine. Sau poate e un schit într-o grotă). N-am ales nici una, nici alta, ci am făcut calea întoarsă, către bază. Marele neajuns este aglomeraţia de vizitatori, stânjenitoare pe scările şi pasajele înguste şi obositoare din cauza gălăgiei şi forfotei. N-ai liniştea şi tihna să admiri în voie, decât poate dacă alegi o oră foarte matinală. Altfel, tineri, bătrâni, femei cu copii în braţe se vânzolesc şi se miră în gura mare. Pe bulgăreşte. N-am întâlnit picior de străin!

spre cascada mare

bazinele terasate de travertin

aur şi turcoaz

tot mai sus

ca o piscină privată

vedere de sus în jos

cascada albastră

În parcul de la intrarea în zona cascadelor există un loc de agrement, gen Parc-Aventura, un restaurant tradiţional, locuri pentru picnic, chioşcuri de unde se cumpără mâncare, tarabe cu ceva suveniruri, miere, porumb copt. Şi-un gospodin care colectează taxa de intrare (simbolică) de 1leva.

Veliko, iar şi iar


Ce să mai faci la Veliko Târnovo după ce l-ai văzut şi vara şi iarna?! Nimic. Şi totuşi am mers. Are un farmec aparte şi multă linişte. Şi bun simţ.

După un drum greu, printr-o ninsoare ce era să ne întoarcă acasă, am răzbit. Ne-am strecurat printre satele rare bulgăreşti, pe drumurile lor demodate, prin păduri, peste câmpuri lucrate şi dealuri cu livezi. Am ajuns spre prânz, în oraşul-târguşor care se lăsa supus de-o ninsoare cu fulgi mari apoşi. Curat. Simplu. Provincial. Unde să te duci, când vii de pe drum şi ţi-e poftă de mâncare? La cârciumă, desigur. Ne-am dus să ne dezmorţim şi să mai povestim dinaintea unei mese pline, aşa cum şade bine unor turişti români. Restaurantul Şastliveţa ne-a primit cu braţele deschise. Pentru cine nu ştie, acest Şastliveţa este un loc renumit unde se mănâncă excelent, într-o ambianţă plăcută, la preţuri decente. S-ar zice, cel mai bun loc din Veliko, dar eu mă feresc de superlative absolute. N-am prins loc la o masă din aripa cu vedere spre râul Iantra şi panorama oraşului, însă chiar şi la măsuţa de la geamul către stradă a fost frumos. Odată pentru că era mai linişte şi în al doilea rând pentru că vedeam trecătorii, spectacolul străzii. Sâmbăta la prânz treceau rare maşini, grupuri de femei înfofolite în blănuri venind de la şoping încărcate cu pungi mari, bunici cu copii, bunici fără copii cu ziarul sub braţ, tineri dichisiţi care făceau slalom printre băltoace, perechi ţinându-se de mână. Şi fulgii imenşi căzând pieziş, fără contenire şi transformându-se în apă pe caldarâm. Şastliveţ înseamnă norocos. Norocoşi cred că suntem noi, turiştii care alegem bulgaria, oricare colţ al ei, pentru turism. Ei, mai degrabă, sunt sortiţi să servească, trateze, cinstească pe toţi cei care le trec pragul, fie că merită ori nu. Aşadar, masă îmbelşugată am avut, servire amabilă, ambianţă tihnită. Şi bere Kameniţa!

Apoi, pe străzi. Magazine cu mărgele colorate din sticlă, lemn, pietre. Magazine cu produse pe bază de trandafiri naţionali – săpun, parfum, creme, şampon, etc. Magazine cu suveniruri, cu artă populară, cu vechituri. Cofetării, cafenele. O prăvălie în care pe o tipsie uriaşă încinsă se preparau firele de cataif. Pisici. Maşini vechi dar şi limuzine scumpe. Oameni. Un restaurant elegant, cu pianină în hol. Case vechi, cu etaj şi balcoane din fier sau lemn. Pavaje vechi din piatră de râu. Curţi minuscule, în pantă. Scări tocite. Şi ningea în linişte. Undeva dincolo de cotul râului, coborând pe străduţele întortocheate am găsit cea mai veche stradă din Veliko, rămasă neschimbată din evul mediu. Strada Gurko. Înserarea nu ne-a lăsat să vedem mare lucru din ea, însă ne-a mânat în bodega din spatele panoului informativ. O surpriză plăcută! Un local în care timpul părea să fi stat în loc ultimii 20-30 de ani şi care ne-a dat o senzaţie stranie de familiaritate, de confort şi căldură. N-am reţinut numele, o să-i spun bodega cu drăcuşori. Pe un perete întreg, la interior, erau desenate în manieră simplistă scene sugestive despre cum te îndeamnă necuratul la păcate: să bei, să furi, să preacurveşti, să fii lacom, însoţite de câteva cuvinte moralizatoare (am presupus noi). În cârciumă se bea, se fuma şi se auzea pink floyd. Efectul era simpatic. Barmanul-proprietar sau ce-o fi fost el, e un nene cu aspect de rocker bătrân, datorat părului lăieţ, hainelor neglijente şi figurii blazat-atotştiutoare. În fapt, o fi ştiut el multe, dar nu şi engleză. De română, nici poveste! Aşa încât i-am explicat cum ne-am priceput că vrem vin fiert. Curios, dar bulgarii nu obişnuiesc să bea vinul în forma asta, aşa că a durat ceva până l-am convins. Apoi ne-am împotmolit la scorţişoară. Nu ştiam s-o mimăm. Dar tot gospodin ne-a scos din impas, găsindu-şi interpreţi la o masă de tineri de alături. Ei i-au tradus amabili toate dorinţele noastre. Şi de-aici, relaţia a mers strună. Noi am băut, el ne-a servit.

Târziu, în noapte am plecat spre micul nostru hotel din centru. Camerele ne aşteptau calde, primitoare, cochete. Deşi destul de veche, clădirea arăta în regulă, adusă la zi în ce privesc utilităţile şi confortul. Încălzirea era asigurată atât central, prin calorifere mari, cât şi suplimentar prin aparatele de aer condiţionat. Deci, răsfăţ. Apa era caldă, baia spaţioasă. Patul şi lenjeria, impecabile. Altfel, un aer uşor retro indus de mobilier şi tapetul floral de pe pereţi. Micul dejun, din lipsă de spaţiu urma să fie servit pe tăvi cu picioruşe, chiar în vârful patului, ceea ce mi s-a părut chiar drăguţ. Un minus totuşi pentru frugalitate. Aşteptările erau mari, obişnuiţi fiind cu porţiile de mâncare generose de mai peste tot. Aici, gustos, dar puţin. Pe de altă parte, am avut astfel pretext să mai intrăm pentru o gustare într-o cafenea tradiţională din centrul vechi. Gustarea, ca gustarea, dar cafeaua la nisip a fost genială! Tanti vânzătoarea-ospătăriţă a preparat sub privirile noastre ibricele minuscule de cafea, în tava cu nisip fierbinte. Alături, pe tejgheaua masivă de lemn ne făceau cu ochiul rânduri-rânduri de bezele simple şi cu nucă, de acadele în formă de cocoşi roşii sau de alte zaharicale. Apoi am atacat pieptiş cetatea Ţareveţ. Machu Pichu de Bulgaria i-aş zice eu, căci aşa îmi par ruinele zidurilor de pe versant văzute de departe, un labirint de fortificaţii tocite, năpădite de petice de iarbă. Sus, în biserca patriarhală, cunoscuta atmosferă stranie, dată deopotrivă de picturile murale moderne, cu tente acpocaliptice şi de muzica gotică ce se aude nonstop în difuzoare. Şi pustiu. Când am văzut-o prima dată ştiu că am fost de-a dreptul şocată. Apoi am căutat şi am citit undeva despre pictorul care a realizat decorarea interiorului. Era vorba parcă şi de-un scandal referitor la scena de deasupra intrării, cu un Iisus atletic, înfăţişat cu picioarele în sus şi fără cap, însă n-am mai găsit sursa şi nu mai bag mâna în foc că nu confund cu altă poveste… În orice caz, pictura e diferită de tot ce-am mai văzut vreodată într-o biserică ortodoxă, dar nu neapărat şi neplăcută.

În fine, într-un târziu, frigul ne-a alungat înapoi în centru. Şi foamea se iţea, aşa că ne-am îndreptat spre restaurantul cu pian şi ferestre mari. Hanul Hagi Nikoli ar fi cumva comparabil cu Hanul lui Manuc de la noi. Comparabil, dar superior, desigur. Datând de pe la 1850 hanul aparţinuse unui negustor bogat şi fusese construit de un arhitect faimos al timpului. Azi, renovat recent, găzduieşte restaurantul, o galerie de artă, muzeul, magazinul de vinuri şi terasa de vară. Faptul că interiorul este decorat şi mobilat cu mult gust ( mobilă din lemn masiv, ferestre originale din lemn, dublate doar pe exterior cu termopan discret, fotografii de început de secol ale oraşului, candelabre de fier forjat, canapele comode din piele), faptul că serivrea este elegantă şi discretă (chelneriţa vorbitoare de engleză ne-a servit amabilă, ne-a schimbat tacâmurile la fiecare fel de mâncare – salată, fel principal, desert- cu mănuşi albe), iar mâncarea este de calitate nu înseamnă că preţurile o iau razna. Sunt absolut decente. Am plecat nostalgici, impregnaţi de atmosfera localului.

Drept rămas bun, soarele a ieşit şi a strălucit puternic tot drumul spre casă, oferindu-ne un spectacol de lumini şi culoare pe cerul asortat cu nori străvezii.