câte ceva despre Roma


După amiaza, ultima zi din septembrie, în Roma.

E cald şi atmosfera e relaxată. Oameni mulţi, amestecaţi, însă nu văd români săraci, aşa cum mă temeam. Mixt cosmopolitan.

În piaţa del Popolo e furnicar de turişti. Aşa cum mă avertiza cineva, de aici încep cele mai multe trasee turistice şi aici e locul de întâlnire al tuturor. Deci, nu pierd vremea prea mult în soare. Un feeling îmi spune că piaţa merită studiată seara, după apus, intrăm să vedem un Caravagio în biserica Santa Maria dei Popoli şi-apoi o luăm la întâmplare pe Babuino. Caravagio, poziţionat strategic într-o firidă, pe un perete lateral al acesteia, este imposibil de fotografiat. Şi oricum nu e voie. Iar lumina e execrabilă. Îmi spun optimistă că e abia vârful icebergului, Roma e plină de comori. Babuino nu e genul meu. E o stradă mărginită de case vechi, mai bine sau mai prost păstrate, însă atât de înghesuite şi aglomerate încât cu greu le mai poţi admira şi observa.

Ca de altfel în toată Roma, abundă informaţia şi/despre relicvele istorice, subiectele culturale, estetice, etc. Te copleşesc. Babuino, ca şi Corso sau Ripetta, cele trei străzi care pleacă în evantai din Piaţa Popolo, adună un babel nesfârşit. De la biserici mai mici sau monumentale, în rând cu magazine banale sau de lux, de la cârciumi discrete la hoteluri scumpe cu portari galonaţi, de la magazine de artă, la dughene de suveniruri, băcănii pentru turişti, farmacii, bănci şi aşa mai departe. Înguste, cu trotuare minuscule, pavate în general cu piatră cubică, circulate haotic de maşini scumpe, maşini miniaturale sau scutere nervoase, cotropite de valuri de turişti şi împânzite de localnici gălăgioşi, aceste străzi care dau culoarea Romei mie mi-au părut destul de sufocante şi obositoare.

Aşadar, am urcat în Pincio. Pincio este o alveolă  a marelui parc Borghese la care se ajunge fie urcând pieptiş scările din piaţa Popolo, fie venind dinspre Trinita dei Monti, biserica din capul scărilor spaniole, pe strada D’Annunzio, un fel de stradă-belvedere cu parcul de-o parte şi panorama oraşului pe cealaltă.

În Pincio, linişte şi pace. Câţiva răzleţi se odihneau pe iarbă, între care un bărbat cu alură de mongol-tătar era de departe, cel mai pitoresc. Te uitai în jur să vezi unde şi-a lăsat calul. Tot aici, în urma unui sfat bun, am gustat prima dată apa din cişmelele Romei. Sunt la tot pasul, în cele mai diverse forme. Apa e de nota 20, n-am mai băut altceva cât am umblat prin oraş, ba chiar am luat şi pe drum, la plecare! Tot pe sub pinii uriaşi din Pincio am găsit piaţa Bucureşti, iar la câţiva paşi un hotel de lux sau cazino, nu-mi dau seama ce era că n-avea niciun însemn, însă avea în curtea elegantă un covor roşu întins de la poartă spre intrare, mărginit cu stâlpi pitici din fier forjat, cu lanţuri între ei, cu-n aer tare oficial aşa. Totul pustiu, nici ţipenie. Pe covorul roşu cădeau pieziş razele soarelui şi o adiere tristă rostogolea câteva frunze moarte. Hmm.

Mai departe, paşii (şi metroul) ne-au purtat spre Quirinal. O zonă extrem de solemnă şi impunătoare, un fel de White Hall al Romei mi s-a părut mie. Palatul, piaţa, grupurile statuare, priveliştea, parcă totul era sobru şi liniştit. Poate şi pentru că nu era puhoi de turişti. Coborând colina Quirinalului am intrat în piaţa Veneţia, descoperind brusc, printre două clădiri apropiate, ca un canion, columna străbunului Traian. Ce să zic, ne-a impresionat cum domina ea forul, semeaţă, în contre-jur, aruncându-şi umbra uriaşă peste noi… Dar ieşind de-a binelea la loc deschis am rămas cu ochii cât cepele în faţa monumentului lui Vittorio Emanuele II. Apăi i-au făcut ceva monument, nu glumă! Mi-a fost clar şi ce văzuse un prieten în Roma, când îmi povestise „am văzut palatul-mare-alb-cu-căruţe-şi-cai-pe-acoperiş”. N-am prea priceput ce căutau zecile de turişti pe trepte, buluc la poalele monumentului. Mult mai bine se putea contempla de vis-a-vis. Deşi, mare lucru de contemplat nu era. Personal, mi s-a părut ca nuca-n perete, un mastodont (prea) alb în contradicţie cu tot ce-l înconjoară.

De aici am luat-o la pas, pe aceleaşi străduţe aglomerate, să vedem Fontana di Trevi pe înserat. Deşi ştiam că va fi ceva lume, ceea ce am văzut m-a descumpănit complet. Era ca şi cum aşteptam dimineaţa metroul la Unirii! Om lângă om, lângă om, lângă om, într-un vacarm de nedescris. Cei care apucaseră să coboare aproape de ghizdurile fântânii nici că se mai dădeau duşi. Probabil lăsau locurile prin testament urmaşilor. Mai sus, alt rând de statornici, pe balustrade şi parapeţi. Pe trepte, familii împământenite. Restul, dezrădăcinaţi, care bântuiau de colo-colo prin locurile rămase libere. Îţi făceai loc cu coatele. Fântâna însă, impasibilă la toată nebunia din jur, foşnea egal şi poza cochetă în ultimele raze ale soarelui. Roz.

Del Popolo la orele 7-8 seara avea într-adevăr farmec. Pe câţi turişti fojgăiau prin piaţă, tot pe-atâţia tineri italieni îşi dădeau întâlnire şi pierdeau vremea în zonă. Amalgamul era echilibrat. Vânzatorii ambulanţi de şaluri indiene sau genţi false schimbaseră marfa în flori şi jucării fosforescente zburătoare. Cu florile îmbiau orice femeie, cu jucăriile ispiteau pe cei mici şi mari deopotrivă. De-o parte şi de alta a obeliscului cu cei patru lei ai săi, se produceau doi artişti locali de stradă. Unul era un bătrânel simpatic, cu plete albe ca zăpada şi glas subţirel. Cânta şlagăre italiene ajutându-se de-un soi de flaşnetă, să-i zic aşa şi de sfaturile soţiei. Celălalt era un tânar energic cu chitară electrică, încercând tot soiul de cover-uri celebre. Lumea, opta pentru unul sau celălalt, aşezâdu-se pe treptele obeliscului central şi consumând eventual o bere, o răcoritoare sau o gustare. Şi ţigări. Multe ţigări!

Va urma.

Baza stelară Turda


Şi m-am suit în dealul Clujului! Ta-na na-na! uite-aşa cântam pe la şase dimineaţa în faţa gării din Cluj Napoca. Ce să faci când ajungi la o aşa oră imposibilă într-un oraş? Bun-înţeles, bei o cafea. Cafeaua de la OMV rulz! Într-o paranteză fie spus, parcă nici asta nu mai e ce era odată. Pesemne românii, de la management până la vânzători, au reuşit să dea un iz naţional-strămoşesc oricărui produs sau serviciu, cât ar fi el de franşizat de la austrieci sau de aiurea. Deci, cafelim, ce cafelim şi hai să facem turism, că doar d-aia am venitără!

Dintr-un pas şi-o săritură, la autogară-n bătătură. Aicea, democraţie, nene! O singură autogară şi enşpe companii de transport, fiecare cu ghişeuţul ei, cu maşinile, cursele şi programul ei. Un Babel. Ne învârtim, ne sucim şi găsim microbuzul care să ne ducă la Turda. Pleacă la 8 şi 27 de minute! N-am înţeles după ce formule secrete s-a calculat această oră. Important era că ne-am găsit locuri în el. Şi-am plecat. Şi-am coborât dealul Clujului. Şi şerpuind pe şoseaua liberă, printre dealuri şi sate iacă, am adormit somn lin şi dulce de dimineaţă crăpată prea devreme. Eu cu tâmpla pe umărul lui, el cu tâmpla pe creştetul meu, ca doi porumbei. Şi-odată ne trezim speriaţi, la o frână mai tare, rostogolindu-ne ochii dup-o fătucă ce ştiam noi că-şi luase bilet pân’la Turda, ca şi noi, nu cumva să se fi dat jos. Ah, fata era acolo. Ne vin inimile la loc, că ne şi vedeam la mama-naibii, pe la Luduş, încolo. Cum o vedem că începe să se foiască a coborâre, cum ne precipităm şi noi. Şi ne dăm jos toţi trei pe marginea şoselei, într-un sens giratoriu cu lebede/gâşte de piatră în mijloc. Fata o ia la pas, noi după ea. Ca să n-o băgăm la bănuieli o abordăm sincer şi franc – cum ajungem la salină? Ea, ne cântăreşte dintr-o privire şi ne invită s-o urmăm. Şi dă-i stânga, dreapta pe străduţe, printre case frumoase cu grădini şi curţi din care se auzeau cocoşii cântând. Am ajuns, zice ea. Adică în centrul Turdei. De-aci ne descurcăm singuri să găsim piaţa şi în spatele ei, staţia de autobuz pentru salină.  Zis şi făcut. Lăsăm în urmă centrul frumos şi liniştit şi nimerim printre tarabe cu flori şi cireşe. Multe. Iată-mă cu zâmbet larg, cum strâng la piept punga cu juma’ de kil de cireşe mari, cu gând să le ciugulesc ca pe bomboane pe drum. În spatele pieţei, însă, ne întâmpină imagini familiare şi deloc optimiste: ca la noi, la capitală, strada e scormonită, cu asfaltul jupuit, cu gropi şi şanţuri urâte în care, evident, nu lucrează nimeni momentan. Dar nici nu circulă vreun autobus prin zonă. O luăm la inspiraţie în stânga. Ne ciorovăim un pic asupra deciziei şi ne întoarcem. Găsim o tanti, încasatoare de taxe de parcare( culmea, nu?) şi o întrebăm. Ea vrea să ştie dacă nu suntem din Turda. După vorbă, după port ar trebui să-şi dea seama că suntem turişti, dar poate vrea doar să ne încerce. Răspundem silitori. Când să ne zică unde e salina şi autobuzul care duce la ea… ţrrrr telefonul. Al ei. Răspunde cerându-şi scuze şi o auzim cum spune în telefon că nu poate vorbi momentan, că are treabă, o problemă cu nişte domni… noi, adică, na. În fine, aflăm că traseul maşinii este deviat şi că e atât de complicat să ne explice pe unde, încât mai bine o luăm spre salină per pedes. 3km, o nimica toată. Haidem, deci. Dar ai naibii kilometri tot la deal, pieptiş! Şi de unde la început mergeam pe străzi, printre case, vile, la un moment dat drumul s-a transformat în şosea în toată regula, printre dealuri cu păşune. Ne mai depăşea câte-o căruţă. Soarele, de-o suliţă pe cer, începuse să ardă. Îmi venea să dau cu cireşele de-a azvârlita când în sfârşit, după o cotitură a apărut în zare ceva ce semăna a poartă stelară, dacă înţelegeţi ce vreau să spun!

O construcţie de sticlă şi metal, înfiptă în coasta unui deal, înconjurată de-o mlaştină sărăturoasă, aridă. Domn’e, da’ înăuntru! SF! Parcă eram pe Enterprise: aer condiţionat, recepţie modernă numa’ sticlă şi butoane şi chestii metalice. O luăm pe-un culoar presărat cu luminiţe, podit şi mărginit cu metal, care ne duce adânc în burta dealului. Şi-acolo, hău. Eram pe marginea de sus a unei găuri imense, săpate în sare. Jos, departe, forme geometrice conturate cu luminiţe, precum OZN-urile sau alte utilaje inter-galactice se desluşeau vag. La o observare mai atentă, aveam să identific: o roată mare cu leagăne, ca-n Herăstrău, piste de bowling, un amfiteatru cu scenă şi ecran, un teren de minigolf, diferite foişoare cu bănci de lemn, utilaje de minerit, toate împodobite cu beculeţe, mai ceva ca bradul de crăciun. Ah, şi ceva mai jos (da, se putea şi mai adânc de-atât) era un lăcuşor, cu ponton şi bărci de închiriat şi multe alte luminiţe. Şi dă-i şi coboară! Am coborât uşurel, etaj cu etaj, pe nişte scări de lemn zdravăn până-n fundul galeriei. Probabil, fix dedesubt era Talpa Iadului, n-am întrebat. O bilă neagră pentru administraţie dau pentru că liftul panoramic ( evident, tot sticlă, metal şi luminiţe SF) era defect. Altfel, nota zece! Chiar şi WC-urile erau curate şi dotate cu hârtie igienică! Ne plimbăm noi, ce ne plimbăm, facem poze, ne tragem sufletul pe câte-o bancă şi hai să ieşim. Şi unde nu începem a urca, vericule, cele enşpe etaje de scări! Şi dă-i şi luptă! Şi urcă! Ce crezi, pe la jumătatea urcuşului două bătrânele, una mai prăpădită decât alta! Dacă n-or mai fi urcând şi-acum, bietele de ele, că tare greu îşi târâiau bătrâneţile… cine le-o fi pus sa coboare la ocna?!

TanGO TO Istanbul (I)


Turkiş Airlines aterizează incredibil de bine. Istanbulul, după ce s-a lăsat admirat, cochet de deasupra Bosforului, în rotocolul larg către aeroportul situat la sud, ni se arată acum, vrăjmaş, cu vânt tăios şi schimbător, fără măcar o rază de soare prieten. Dar, nu ne întristăm dintr-atâta. Grupul e prea vesel şi prea entuziast ca să mai ia seama la amănunte ca acesta. Atacăm primul şofer de autobuz şi confirmarea că ne poate duce spre oraş ni se pare deja prima victorie pe pământ turcesc. Urcăm calabalâcul şi plecăm să dăm noi bătălii. Şosele, periferii, cartiere nesfârşite, reclame, lumini, culori. Oameni. Magazine, reprezentanţe, show-room-uri, birouri, blocuri, maşini. Oameni, maşini. Vânzători, tarabe, pisici. Semafoare inutile, autobuze, autoturisme, biciclete, motoare, taxiuri, oameni. Taksîm. Am ajuns. Hostel. Se aleg paturile şi se coboară în living pentru consfătuire şi prima masă comună.

O furnică într-un furnicar, aşa te simţi în Istanbul. Ieşind pe străzi, amestecându-ne cu lumea, la ceas de seară, am simţit freamăt şi ritmuri amestecate, occident şi orient, vechi şi nou, contemplare şi carusel ameţitor. Paşii ne-au dus singuri către Galata. Pescăruşi, briză sărată şi miros de peşte înseamnă Podul Galatei. Ambarcaţiuni de toate mărimile brăzdează cu viteze uimitoare apele întunecate ale Bosforului. Oameni, puhoi, urcă şi coboară. Turişti cască gura. Responsabili de restaurante te invită la masă în toate limbile posibile. Vânzători ambulanţi te îmbie la castane coapte, covrigi, plăcinte, peşte prăjit, suc proaspăt de fructe. Iar moscheile majestuoase din Cornul de Aur îşi înalţă turlele în înserarea albastră. Pozăm în grup sau doi câte doi şi facem planuri de vizitare pentru zilele următoare. Dar până atunci se apropie noaptea. Şi cu ea, prima milonga.

Aveam să ajung, emoţionată şi nerăbdătoare, câteva ore mai târziu, în sala elegantă şi încăpătoare care găzduia party-ul, căutând să aflu care-i atmosfera de festival. O mare de oameni, în primul rând! Am rămas impresionată de numărul mare de iubitori de tango care se strâng în astfel de ocazii, reîntâlnindu-se mereu şi mereu, ajungând să se cunoască şi recunoască, fie de la alte festivaluri, fie din propriile pagini de FB, unde s-au „împrietenit” pe criteriul pasiunii comune. Organizatorii, eficienţi sau mai aiuriţi încearcă să se facă utili, dând indicaţii şi informaţii. Sau încasând sumele piperate, stabilite drept taxe de intrare. Nu primeşti nimic altceva în schimbul lor, decât dreptul de-a intra, întărit de-o ştampilă pe încheietură. Băutură, gustări, tigări îţi cumperi contra-cost de la bufetul amenajat şi asezonat cu preţuri considerabile. Dar, o dată-i festival!

În egală măsură, femei şi bărbaţi etalează ţinute şi pantofi de tango cu mândrie şi bucurie de copii şi se extaziază la fel de copilăroşi la expoziţiile cu vânzare de accesorii, prezente prin foaierele sălilor-gazdă. Aici preţurile compensează afrontul bufetului; se pot cumpăra încălţări de dans mult sub preţul celor comandate online, se pot găsi rochiţe drăguţe special concepute pentru dans, eşarfe, bandane, diverse suveniruri. Şi lumea cumpără încântată, mai ales în prima seară.

Pe ring, se dansează, dansează, dansează. Recunoşti profesori, maeştri, personaje celebre şi te simţi important şi exaltat să te unduieşti printre ei, să-ţi freci umărul de vreo personalitate, să te găseşti spate în spate cu vreun vip. Mi-am descoperit o parteneră de … privit. Cum altfel?! Şi iată-ne scanând atent şi observând: rusoaicele sunt ale naibii de înalte, blonde şi frumoase; turcoaicele cam mici, dar dansatoare sensibile; un nordic exotic în fustă-pantalon ţinându-şi partenera ciudat, cu o mâna bleagă, bălăngănind pe şale; o celebritate locală, înalt, slab cu privire aprigă şi par vâlvoi, purtându-şi partenerele ca hipnotizate; o asiatică delicată; un francez cu bască moale, pe-o sprânceană, conducând ca şi cum ar fredona marseilleza; un turc tânăr, suplu cu ochi adânci catifelaţi cu o postură seducătoare; o mulatră superbă alături de o blondă nurlie, chicotind în spatele paharelor cu vin… ah, astea eram noi! În fine, ringul oferea un tablou captivant, o nesfârşită sursă de studiu şi delectare. Abia târziu spre dimineaţă ne-am desprins. Şi deja eram cu gândul la următoarea milonga.

Ei, bine, următoarea milonga s-a desfăşurat pe-un vaporaş ce dădea alene ocol prin Bosfor. După sufletele noastre, am avut şi soare strălucitor. Europa şi Asia, deopotrivă ne zâmbeau cu ochi şăgalnici de pe-un mal şi de pe altul. Iar noi dansam pe valuri.

va urma