O seară sârbească și Bigăr, acest pom lăudat


Cu scuzele cuvenite pentru întârziere (ocazionată de apariția unor căluți în viața mea), iată și ultimul episod al excursiei Semmeringul Bănățean.

Ultima seară în Oravița ne-a prins care încotro, împrăștiați. Unii ne întorceam de la vizita prin centru, alții ne trezeam din somnul de frumusețe, unii la cumpărături, alții la leneveală, alții, treaba lor. Pentru piscină nu s-au anunțat mulți doritori. Puțini și cam nehotărâți. Dar cheful a venit la fața locului când am descoperit bazinul aproape pustiu și o minge jerpelită într-un colț. S-a încins un fel de leapșa la dublu, numită pe scurt ”măgăruș”. În teorie, cineva trebuia să prindă mingea, în timp ce ceilalți o protejau și o pasau de la unii la alții, dar în fapt, era o zbenguială haotică asezonată cu multe guri de apă și scufundări involuntare. S-a râs cât pentru un sezon. S-a lăsat cu înghionteli, zgârieturi și alte faulturi. Sau poate erau îmbrățișări, deh. În orice caz, bălăceala și chiotele erau la cote maxime. Abia după vreo 2-3 ore, cu ochii roșii și pielea încrețită s-a decis în unanimitate că e destul.

În sala restaurantului ne aștepta surpriza serii: un taraf sârbesc. Nu, nu îl chemase Ioana special pentru noi. De fapt, eram intruși la petrecerea unui grup numeros care ocupa cam trei sferturi din mese. Stingheri, la masa noastră dintr-un colț, ne uitam năuci. Am fi emis păreri  și vorbe de duh dar nu ne auzeam nici propriile gânduri, darămite unii pe alții. După câteva momente de confuzie și indignare, a început să ne bufnească râsul și ne-am relaxat. Replicile, care mai de care mai spirituale, se împărtășeau prin intermediul telefoanelor. În sfârșit, bietele smartphone își făcea utilă prezența la o cină!

  • Daca vreti o melodie anume, acum e momentul! 50 lei dedicatia Traiasca!!!! Recital la saxofon. Nu ratati! Unic!
  • Opa! A iesit tineretul la hora, ne bagam?
  • Cred ca au pierdut un pariu..
  • Eu zic sa le dam 50 de lei si sa le propunem un moment de reculegere de 5 min. sa putem manca
  • Mie imi place cum intra saxofonul, rupe stilul, la propriu
  • Vali, ma scoti la un dans 😇? Ma duc sa-mi pun cizmele?
  • Juniorul dolofan cu camasa neagra se remarca
  • Fata cu pantaloni gri, m-a lecuit de pulpe de pui pentru urmatoarele 3 luni
  • La tehnica rupe tanarul de etnie minoritara, are ritmul in sange
  • Is this a battle dance? Cercul 1 contra cercul 2?
  • Cercul 2…Probabil sunt mai spre hip-hop
  • Eu sunt sigur ca fata in rosu si-a scrantit o bretea la sutien, chestiile alea nu se misca natural
  • Noi pt ce am fost la teatru cand aveam atat talent aici?
  • In urmatoarea excursie o sa va dau din partea casei dopuri de urechi
  • Daca cere careva bis il strangem de gat repede

Și tot așa și tot așa. Ce se întâmpla de fapt? Chiar era un ansamblu folcloric la dans, în timpul liber, dacă se poate spune așa. Mai mâncau, mai vorbeau, mai ieșeau la un dans sub forma unei mini hore cu pași complicați. N-ar fi fost complet neinteresant de privit, numai că taraful urla nejustificat de tare. Cu o punctualitate surprinzătoare, la 23.00 au încheiat însă hărmălaia. Ne-am terminat și noi masa cu urechile țiuind.

Alungaţi din restaurant de angajaţii răvăşiţi de seara muzicală, goniţi din holul recepţiei de recepţionista urâcioasă, am ajuns purtând pe holuri tava cu pahare cu picior…în camera băieţilor. Destul de ordonaţi, băieţii noştri sau, în orice caz foarte expeditivi – în 20 de secunde au dispărut orice bagaje şi lucruri personale şi camera a devenit salon de primire confortabil. S-a turnat vin în pahare, ne-am pus la taclale. Ioana spune bancuri pe teme la alegere. Cineva propune să vorbim despre noi, să ne prezentăm dar nimeni nu începe. Se povestesc întâmplări din alte excursii. Vorbim despre pisici. Şi despre Mura, câinele Ioanei. Se râde mult. Se varsă vin într-un pat nepătat. Se fac planuri pentru alte excursii sau aventuri. Aflăm povestea unei tinere care a fugit cu ginecologul dar şi cum se bea crema de whiskey în loc de mic dejun, în cazuri cu totul excepţionale. Când orele nu mai sunt târzii, ci deja începe să fie foarte devreme, ne prelingem către camerele noastre ca umbrele.

Dimineața, ultima noastră dimineață e mohorâtă. Ce să mai, plouă de-a binelea. Ne urnim cu greu, dar o facem cu gândul la frumoasa cascadă Bigăr pe care urmează s-o vedem. Și spre care apucăm drumul cotit, peste munți. Serpentine, ploaie și pădure. Și dă-i și luptă! Pasagerii încep devină tăcuți, moi și palizi. Șoferii tac și strâng din dinți, le e milă dar nici să se grăbească nu-i chip căci mai tare i-ar zgâlțâna, nici să se lălăie nu e bine că nu mai ajung în veci. Când aproape cu toții ne pierduserăm speranța, vedem panoul indicator pentru cascadă. La marginea drumului, pe mâna dreaptă, pe firul apei nici prea mari, nici prea mici care însoțește șoseaua, se varsă printr-o cascadă un alt pârâiaș. O recunoaștem ușor, că doar toată lumea a văzut fotografiile intens mediatizate cu cea mai frumoasă cascadă din țară, după crinolina verde de mușchi și dantela albă ușor învolburată de la poale. Așa i-au zis. Dar mai degrabă i s-ar potrivi ”cea mai fotogenică”. Cascada propriu-zis e dezamăgitor de mică și destul de greu accesibilă dintr-un unghi avantajos. Cel puțin pe ploaie, nu e deloc la îndemână să cobori niște poteci alunecoase de pe sub un pod ca să poți vedea cascada de jos în sus sau măcar de la același nivel. Așa că o admirăm ca la teatru, de la galerie, de sus. În plus, de cum am oprit mașinile, ne-au înconjurat o mulțime de câini ai nimănui, obișnuiți să cerșească de mâncare. Dezolant decor.

cascada Bigar

cascada Bigar

Dar nici n-am plecat bine și am început să regretăm că am tratat cu atâta ușurință biata cascadă. Era ultimul obiectiv al excursiei, totuși. Ne-am mai oprit în treacăt la Herculane, cât să vedem crestele munților bordate cu pini ca-n stampele japoneze și să simțim un vânt năpraznic.

Apoi, încolonați, mai mult sau mai puțin, am plecat spre casă, cu oprirea de rigoare pentru a mai încerca o pizza sau o pastă la Trevi. A, și cu o raită prin centrul luminat și animat al Craiovei unde deși nu cânta Hrușcă, era plin de ler și lin și alte crăciunisme.

Luminile Bucureștiului le-am văzut la final, în drum spre casele noastre. Care va să zică, eram așteptați festiv din călătoria bănățeană. Și, deși am ratat o despărțire oficială și generală în aceeași piață a Victoriei de unde pornisem, ne-am despărțit romantic, cu mesaje frumoase de mulțumire, pe care fiecare le lăsa pe grupul de chat care ne slujise drept suport de comunicare, ghidare și veselire, de cum ajungea acasă.

Mulțumim Ioana, mulțumim  My secret Romania! Mai vreeeem!

O cascadă, două cascade


Când ai parte de o toamnă lungă şi frumoasă, cum ne-a fost dat anul ăsta, te-apucă aşa un dor de ducă şi-un chef de drumeţie de nu te-ai mai uita înapoi. Şi cum mi-era dor de o pădure, cu foşnet de frunze şi ciripit de păsărele, am ales un traseu inedit, plănuit de mult timp, la sud de Dunăre.

La 200km depărtare de Bucureşti am vizitat unul dintre cele mai surprinzătoare obiective turistice – cascadele din Kruşuna. Într-un sătuc modest, pe versanţii calcaroşi ai unor dealuri mai răsărite (în fapt, chiar sub-Balcanii), ascunse în păduri foşnitoare şi eficient marcate se găsesc cele mai frumoase cascade din Bulgaria. Am citit despre ele la Dia (ca despre multe alte lucruri interesante din ţara vecină) şi cred că am tras lozul câştigător mergând pe urmele ei. Drumul e simplu – de la Ruse spre Byala, apoi drumul de Sofia către Pleven, drum pe care-l părăsim făcând stânga spre Levski şi mai departe Kruşuna. La ieşirea din acest sat ne găsim deja în faţa panourilor explicative ale zonei amenajate (prin fonduri europene, deh). La dreapta Green Rock Waterfalls, înainte Kruşuna Waterfalls. Eu le-am zis cascada verde şi cascada albastră.

Cea verde e mai ascunsa, se lasă mai greu descoperită. Urmezi o cărare mărginită de tufe de măceşi, salcâmi şi nuci, având în dreapta un mic canion prin care curge un râu, apoi te strecori prin vegetaţie, treci de gura unei peşteri din care iese sprinten un fir de apă pe care îl urmezi, ba îl mai pierzi, iar îl găseşti, până când constaţi că el se prăvăleşte impetuos printre stânci formând cascada căutată. Nu mai trebuie decât să cobori cu grijă, pe treptele amenajate şi s-o priveşti de jos în sus, în toată splendoarea.

pe cărare

pe urma firului de apă

Rar am întâlnit locuri care să degaje atâta armonie. Poate susurul apei, care nu cade năvalnic, ci se prelinge pe stâncile îmbrăcate complet în muşchi verde, gros, poate semi-umbra menţinută de copaci, cu funigei de aur şi fire de argint strecurate de soarele generos, poate vreo energie bună a locului, ori toate astea la un loc fac să te umpli de linişte şi pace interioară în timp ce admiri opera naturii. La poalele cascadei, apa strânsă în ochiuri incredibil de limpezi, oglindeşte jocul de lumini şi umbre al coroanelor încă înfrunzite. M-aş întoarce s-o mai văd în toate anotimpurile. E o magie acolo.

verde, verde

pic, pic, pic

scenă din filmul Stăpânul Inelelor

magie verde

Cascada albastră e mai mare, mai amenajată şi mai vizitată. Te apropii de ea frontal şi de jos în sus. Încă de departe, se zăresc întâi şi-întâi bazinele de travertin, asemănătoare celor de la Pamukkale, ce colectează apa din cascadă şi apoi o lasă să se scurgă alene la vale. Roca deschisă la culoare şi limpezimea apei dau o nuanţă bleu- fumurie extrem de elegantă. Pe marginea acestor lăcuşoare te apropii de peretele de stâncă şi poţi urca pe scările zdravene amenajate din lemn şi metal până la diferite nivele ale cascadei. Podeţele sunt ingenios amplasate, astfel încât îţi ofera nenumărate puncte de belvedere asupra căderii de apă. O poţi vedea din toate unghiurile, ba chiar pe un fir lateral poţi să te răcoreşti sub apa cristalină. Se poate urca până sus-sus la punctul în care începe căderea de apă sau se poate coti pe-o cărare adiacentă pentru vizitarea unei mici peşteri (sau mănăstiri, n-am înţeles prea bine. Sau poate e un schit într-o grotă). N-am ales nici una, nici alta, ci am făcut calea întoarsă, către bază. Marele neajuns este aglomeraţia de vizitatori, stânjenitoare pe scările şi pasajele înguste şi obositoare din cauza gălăgiei şi forfotei. N-ai liniştea şi tihna să admiri în voie, decât poate dacă alegi o oră foarte matinală. Altfel, tineri, bătrâni, femei cu copii în braţe se vânzolesc şi se miră în gura mare. Pe bulgăreşte. N-am întâlnit picior de străin!

spre cascada mare

bazinele terasate de travertin

aur şi turcoaz

tot mai sus

ca o piscină privată

vedere de sus în jos

cascada albastră

În parcul de la intrarea în zona cascadelor există un loc de agrement, gen Parc-Aventura, un restaurant tradiţional, locuri pentru picnic, chioşcuri de unde se cumpără mâncare, tarabe cu ceva suveniruri, miere, porumb copt. Şi-un gospodin care colectează taxa de intrare (simbolică) de 1leva.