Consideraţii matinale despre comunicare


Ieri am stat de vorbă cu un, era să zic prieten, dar nu e, cu un om, da’ nici om nu ştiam, ci doar bănuiam că e, am vorbit deci, cu un bărbat. Am stat la taclale, pe îndelete câteva ore bune, prin intermediul internetului. Că, na, are şi părţile lui bune, internetul ăsta, îţi dă voie să faci discuţii, la o ceaşcă de cafea, fără să ieşi din pijamale şi fără să părăseşti propria canapea, ba chiar în timp ce mai faci şi alte lecturi sau audiţii interesante. Am râs, am comentat, am şi plâns (pe cuvânt) când subiectul a atins coarde sensibile, am schimbat impresii similare sau contrare, am mai aflat câte ceva.

Dar, mai important decât toate, am ajuns din nou la o idee mai veche. Cum naiba se face că vorbim lucruri cu adevărat ţinute pe suflet cu oameni pe care abia îi cunoaştem? Cum se întâmplă că ne regăsim liniştea sau echilibrul ascultând povestea unui străin, în timp ce discuţiile cu cei apropiaţi sunt ca lupta cu morile de vânt, inutile şi halucinante. Cum? Care e secretul comunicării?

Vorbim, vorbim şi nu spunem nimic. Nu transmitem şi nu înţelegem adevăratele sensuri ale cuvintelor de parc-am vorbi limbi diferite. Iar alteori, de te miri unde, primeşti idei întregi, filoane preţioase, teorii explicate mură-n gură. Şi te bălăceşti în cuvinte, exprimând de-a valma gânduri pe care le simţi cum ajung la destinaţie cu sensul intact. Şi faci tumbe de bucurie cu mintea, zbârnâind de atâta satisfacţie.

Nu există, domnule, fericire mai mare pe lumea asta decât înţelegerea între oameni. Simplu, nu?

Mulţumesc, ţie omule, care-ai putea fi prieten, dar eşti încă, doar un bărbat!