Jurnal de Tango XII


imbratisareAm avut noroc de profesori de dans carismatici şi aleşi, oameni frumoşi pe-afară şi pe dinăuntru de la care am învăţat mai mult decât tango. De fapt, după mai bine de doi ani de când am intrat în lumea asta, nu pot spune că sunt o tanguera, încă învăţ, încă mă minunez. Dar mă simt schimbată în bine, iar asta face să perseverez, să mulţumesc şi să dăruiesc în continuare. Îmi dă echilibrul.

Zilele trecute, într-o după-amiază plină de lumină şi culoare (că aşa facem noi cursurile, exact la ora apusului urban, care câteodată îţi taie răsuflarea cu spectacolul lui, de nici nu ştii dacă să priveşti pe geam, ori să intri în dans), deci într-o atmosferă specială de lumini piezişe prin ferestre şi umbre tremurătoare, cu muzica aleasă cu grijă, cât mai caldă cu putinţă, ni s-a propus lecţia despre îmbrăţişare. Exact aşa. Să învăţăm, să înţelegem şi să acceptăm îmbrăţişarea. La prima vedere, pare pueril. Ce-i mare lucru? E un gest, social sau intim, des folosit şi întâlnit în varii circumstanţe. Şi totuşi, sunt mulţi oameni care o evită, şi-o refuză. Nu o acceptă. Iar în dans asta se vede, se simte şi, în tot cazul, nu ajută. Deci să învăţăm să ne îmbrăţişăm, să descoperim bucuria simplă a unei apropieri umane, dincolo de piedicile false sau închipuite care ne ţin de la ea. Greu?

Ne uitam unii la alţii, de parcă abia atunci ne vedeam, brusc evaluându-ne din priviri. Ca şi cum trebuia să ne măsurăm puterile. Dar de fapt era mai mult de-atât, trebuia să ne măsurăm puterea de-a dărui şi de-a primi, ceea ce e cu totul altă poveste, nu? Dintr-o dată păream stingheri şi neîndemânatici.

Am luat-o cu începutul. De ce ne îmbrăţişăm? Ca să ne unim energiile, să ne conectăm şi să dansăm. Bun. De ce e grea îmbrăţişarea? Pentru că presupune deschidere, încredere şi cooperare, exact stările pe care suntem cel mai greu dispuşi să ni le însuşim. Dar la tango asta învăţăm. Exerciţiul îmbrăţişării cu ochii închişi a fost surprinzător. Au dispărut prejudecăţile, au căzut etichetele, ne-am debarasat de reţineri. Întâi băieţii, apoi fetele, am aşteptat cu ochii închişi, îmbrăţişări de la colegii de curs. Oameni îmbrăţişând alţi oameni. Şi ne-am surprins zâmbind toţi la final, cu cele mai luminoase şi mai sincere zâmbete posibile. Erau îmbrăţişări care ne înduioşau, care ne încălzeau, ne transportau sau ne solicitau. Au fost minute de  libertate pe care nici n-o ştiam. După sute de ani de civilizaţie, recunoaştem că omul, această fiinţă nevolnică, îşi aminteşte când şi când instinctul primar, de animal care miroase şi atinge alt animal ce vine în preajma lui. Iar asta ne face să ne simţim bine, primordial bine. Ca o mâncărime scărpinată, ca o sete potolită. Instinctiv şi satisfăcător. Rămânem aceste animale sociale, cu nevoi de comunicare, apropiere, întovărăşire, de netăgăduit. Ba, uneori, devenim dependenţi.

Apoi am dansat în perechi, înghesuiţi într-un colţ al sălii, un sfert din suprafaţa totală. Spaţiul restrâns ne-a obligat la mişcări foarte puţin ample, miniaturalizate, la gesturi mici, la paşi mărunţi şi impovizaţii pe muzică, la grijă pentru ceilalţi, la atenţie mărită către partener. Util pentru milongas, interesant pentru conexiunea între parteneri. Deşi păream, la început o cutie cu pui de găină de-o zi, care se mişcă haotic şi piuie neajutoraţi, iar mai apoi o comunitate de pinguini care încearcă să se ordoneze într-o grămadă strategică, în fapt, noi chiar încercam să gestionăm dansul, să ne sincronizăm unii cu alţii, să nu ne sperie aglomerarea de perechi. Poate chiar am reuşit.

Dacă suntem suma trăirilor noastre, în seara aceea ne-am îmbogăţit cu toţii. Am experimentat o stare nouă şi frumoasă: emoţia dansului în  îmbrăţişare apropiată. Iar prin ea, am mai deschis o uşă, am mai aruncat un pod de comunicare omului din noi.

Vis


Cand va veni seara cea mare voi sti si voi fi facut toate pregatirile necesare. Parul imi va sta perfect, in bucle unduite misterios in coafura retro. Rochia speciala imi va cuprinde diafan trupul, lasand libertate de miscare si totusi suficient mister. Pantofii, oh, pantofii, vor fi la mare inaltime, usori, comozi dar plini de eleganta si stil, ridicandu-ma pe tocurile lor indraznete exact atat cat am nevoie ca sa-mi iau avantul zborului si-al imbratisarii. Si ochii, da, ochii-mi vor sclipi luciosi si mari de emotie si teama. Cu inima batand nebuneste voi astepta in sala tapetata cu oglinzi, luminata cald cu lumanari parfumate asezate in candelabre elegante, impodobita cu flori si catifea rosie. Dintre zecile de oameni prezenti se va desprinde EL si va veni spre mine. Inalt, suplu, frumos, emanand forta si siguranta. Imi va lua mana inmanusata in dantela si, cu privirea patrunzatoare infipta adanc in ochi-mi aprinsi de surpriza, va sopti grav eterna intrebare „Dansati, doamna?”. Muzica ne va lua in stapanire si ne va purta pe tot ringul, pana ce toti dansatorii se vor da deoparte. Dansul se va naste singur, manuindu-ne ca pe marionete supuse muzicii si numai ei. Voi raspunde fiecarei miscari cu miscarea pereche, intr-o armonie neasemuita, vom descrie toate frazele muzicale in gesturi si alunecari gemene. Se va naste intre noi un pact mut, o comuniune ideala si totala. Atunci si acolo vom dansa impreuna ca si cum nimic n-ar mai exista. Voi avea tangoul perfect! Si cand muzica va tacea ne vom opri intr-o imbratisare muta, neclintita, atemporala, in timp ce aplauze si ovatii frenetice se vor ridica in jurul nostru…

fragment dintr-o noapte


E trecut bine de miezul noptii. Aerul e cald si dens. Zumzetul vocilor e scazut. Muzica domina, se raspandeste lacoma in toate ungherele si unduie cu voluptate printre noi, prin noi. Perechile de pe ring plutesc ca-n transa. Nimeni nu priveste la nimeni. Ochii sunt concentrati, adanci in orbite, fixati in puncte ce exista numai pentru ei, dincolo de palpabil. Imbratisarile sunt dramatice, pasii plini de personalitate. Se rotesc in carusel, perechi purtate de acelasi ritm in infinite variante. Tample fierbinti, frunti incruntate a concentrare, buze arse, gaturi si decolteuri asudate, camasi ude lipite de umeri si piepturi, talii stranse cu brat hotarat, solduri in balans, gambe incordate si glezne iuti, pantofi alunecand la unison pe podeaua neteda. Cand muzica se opreste, perechile raman statui vii, in poza zeci de secunde, poate minute, ca si cum timpul n-ar exista, ca si cum muzica ar fi mai presus de timp. Intre doua melodii – un zambet, poate un cuvant. Si-apoi iar imbratisarea. Si alunecarea perfecta. Palpaie inselator si se mai stinge cate-o lumanare parca invinsa de-un acord sfasietor de vioara. Afara, vara isi adie ultimele rasuflari fierbinti. Fosnesc inalt plopii. De la ferestre razbat luminile calde si notele grave ale pianului.