Hai, că se poate!


Buna! Ce faci? e un film proaspăt şi reconfortant ca o gură de bere rece, vara, pe arşiţă. E drept, că şi superficial ca un spumant de baie, neverosimil ca un balon de săpun, demonstrativ-simpatic ca o reclamă la detergent. De fapt, asta şi e: un lung clip publicitar, făcând reclamă vieţii trăite corect. Poate datorită tonului declamativ, auto-suficient al puştiului ce-şi ţine jurnalul, cu emfază înregistrat pe reportofon, poate din cauza poveştii puerile, cu introducere, intrigă şi morale previzibile, dar bine ilustrate. Poate pentru că actorii sunt frumoşi, expresivi, cadrele luminoase şi clare, prim-planurile abundente şi zâmbetele artistice.

Buna! Ce faci! e replica standard pentru abordarea inocent-îndrăzneaţă a unui necunoscut pe chat. E startul în dezlegarea enigmei de la celălalt capăt al firului. Adică a celeilalte persoane. Iar în opoziţie, aflăm la mijlocul filmului şi reversul, secretul cunoaşterii absolute a unei persoane, în replica memorabilă „ Eu ştiu, şi când taci, despre ce taci!”, atunci când cei doi şi-au tot dezlegat enigmele 20 de ani la rând.

Personal, m-a emoţionat redarea momentelor stângace de iniţiere în lumea virtuală a chatului, pe care o anumită generaţie le-a trăit exact aşa, la maturitate, le-a depăşit dar le-a păstrat locul într-un colţişor de suflet. Mi-au mai plăcut la nebunie imaginile unui Bucureşti(?) curat şi pustiu, aproape ireal (surprinse probabil dimineaţa foarte devreme ?!). Şi tot cu plus aş nota umorul fin, discret, care nu caută cu tot dinadinsul să smulgă hohote, ci doar să provoace bună-dispoziţie. Din păcate, un public zgomotos şi supărător de extrovertit a ţinut să puncteze cu râsete, aplauze şi diverse comentarii, mai mult sau mai puţin spirituale, momentele efervescente ale poveştii.

Sunt şi minusuri ale filmului, dar n-aş vrea să le subliniez. Cred că merită trecute cu vederea.

Copiii, dar mai ales mamele sunt ok!


Film la cinema clasic. Fără miros de pop-corn, fără fojgăiala de ambalaje şi sorbituri sonore de cola. Tovărăşie agreabilă. „The kids are all right”, fără să fie o capodoperă, m-a surprins plăcut, exact cum nu mă aşteptam. Da, e un film american care se termină cu bine şi ne serveşte clişeu, după clişeu moralizator. Dar. Actriţele sunt dezarmant de bune, n-ai ce să le reproşezi, iar tema homosexualitaţii este surprinzător de frumos prezentată. Înca din primele 5 minute ale filmului cele două femei care alcătuiesc un cuplu şi de fapt o familie, împreună cu copiii lor, se sărută şi asta nu te face să te simţi nici prost, nici straniu. E declaraţia de statut. Pe parcursul filmului ajungi să aştepţi cu simpatie gesturile lor de tandreţe. Cuplul e la fel de înduioşător ca şi unul hetero, în perfecţiunea lui utopică: copii mari şi frumoşi, înţelegere şi voie bună, casă superbă, viaţă liniştită, cine in familie. Annette Bening şi Julianne Moore sunt atât de naturale şi convingătoare încât dau credibilitate şi farmec poveştii.  Foarte plăcut surprinzătoare este naturaleţea celor două actriţe, trecute bine de prima tinereţe. Fără artificii, fără cosmetizări inutile, ele îşi arată vârsta, dar o arată frumos. Şi reuşesc să ne convingă, chiar şi în ipostaze sexy. Donatorul de spermă de-acum 18 ani apare şi încurcă iţele, ce-i drept. Dar ele se descurcă până la final, reuşind să ne emoţioneze pe parcurs, fără exagerări. În fapt, filmul n-are neapărat un subiect anume. E despre viaţă, aşa cum ar putea ea să fie, într-o familie cu două mame, dar la fel de bine şi într-una normală. Crize apar la toată lumea, motivele aproape că nici nu mai contează. Cineva greşeşte şi răneşte pe cei din jur, cineva înţelege, cineva iartă. Viaţa merge mai departe.

Salbatica, mondenii si Printul Persiei


 

 

M-a invitat Hotcity la film. Uimire, neincredere, bucurie, emotii, exaltare. Hai, zic, sa mai ies din grota, sa privesc lumea mai de-aproape, nu numai prin ocheanul inselator al internetului. Si ma duc, agale (asa cerea traficul, deh) catre AFI Cotroceni, direct de la birou. Sana, draguta imi daduse indicatii precise: intri pe langa un biloi mare, urci, treci podisca, te uiti in stanga, etc. Da’ socoteala de-acasa, respectiv indicatiile din mail nu se potrivesc cu realitatea de la fata locului. Ajung, nimeresc brusc in parcarea subterana, ochesc un locsor langa o intrare luminoasa si… iata-ma-s in stabiliment. Lumini, culori, oameni… ma simt ca un copil la balci! Cum timpul era de partea mea, bantui fara tinta prin magazine. O rochita, o bluzita, un pantofior. Cand sa ma adun spre destinatia de baza, mai orienteaza-te daca poti! Din greseala, pana la urma dau peste aleasa adunare. Ei, s-acum cauta cireasa in marea de corcoduse! Grupuri si grupsoare de fete sporovaiau in jur. Ma insinuez si-ncep sa iscodesc. Dau cu privirea de doua cocostarce brunetele, parca le stiu de undeva, ah sunt columbeanca si cu sora-sa…. Ma mai invart o tura, hop dau nas in nas cu Radu Valcan, mmmm… bronzat, tot un zambet si-o veselie…Pardon, merci, au revoir! Bine, bine, da’ io n-am gasit-o pe aceea care m-a … chemat. Si-o iau de la capat. Pun ochii pe-o doamna ce sedea distinsa de-o parte: blonda, bust generos, privire inteligenta. Ma duc senina si rostesc: Buna seara. Cireasa? Doamna ma priveste condescendent si face un gest din cap si mana… fara comentarii. Eu, rosie-cireasa, ma retrag in dezordine. Ei si cand ma simteam mai caraghioasa o zaresc si pe EA. Of, ca dupa ce ca-i mica, mai era si inconjurata-ciorchine de-o droaie de fete cucuiete, de-aia n-o vedeam! Imi vine inima la loc. Cireasa ma pupa pe obraji, ma bate pe umar si-mi spune c-am nimerit unde trebuie. Rasuflu usurata, dau sa ma duc sa servesc o maslina si cand ma-ntorc pe calcaie, zbang! s-o pun la pamant pe blonda Iulia Vantur si mai multe nu! In plan indepartat, Bote zambea fotogenic si se apropia in mers dansat. Doamne, unde-am nimerit?! Ma simt ca Tarzan, coborat de pe liana de 5 minute. Personaje mai mult si mai putin cunoscute, investmantate trendy-flendy, sporovaiesc in jur si ma inghiontesc prietenos. Blitzurile palpaie. Recunosc chipuri stiute de pe blogurile familiare… uite-o pe inconfundabila Lia, pe delicata Sabbra, pe evident-insarcinata Dana de la Hotcity. Hmm, deci ele exista si-n realitate!

Intram la film stand la o coada sub forma de gramada eleganta. In spatele meu, Andreea Raicu zice ca parca ar mai fuma o tigara. Sau poate mi s-a parut. Cabral se inghesuie simpatic. In fine, ne asezam, ne potolim din fojgaiala si se face intuneric. Sala Imax – wow! E ca si cum ma uit la un acvariu cu nasul lipit de geamul lui. Asta a fost inventat de barbatii care adora tv cu diagonale cat mai mari, e clar. Primele 10min am tendinta sa intorc capul stanga-dreapta ca sa „vad” detalii in extremele imaginii. Pe urma, m-am adaptat scufundandu-ma maxim in fotoliul generos. Venisem sa experimentez iesirea in lume, sa vad despre ce-I vorba, cu gandul ca nu-I de mine filmul usurel (cotat slab pe IMDB) facut pentru pustani. Gandeam sa ma retrag tiptil cand m-o imbranci plictiseala. Ce sa vezi?! M-a prins povestea, domnule! M-au fermecat scenele de lupta, barbatii aprigi, atmosfera exotica. Am tot asteptat, ca un copil, „s-o pupe”… Mi-am tot upload-at imagini hot cu piepturi bronzate si muschi in miscare. Am fost curioasa cum se mai salveaza o data lumea. Una peste alta, asta e minunat pentru sanatatea mea psihica, avand valoarea unei terapii zdravene.

Seara s-a incheiat hazliu, cu mine bajbaind de colo colo prin mall, in cautarea intrarii pe care n-o mai nimeream si care m-ar fi dus inapoi, in parcare, la doi pasi de masina. Usor panicata, m-am aruncat peste o familie cumsecade, intr-un lift, de-aci descind intr-adevar in parcare, dar of, nu recunosc imprejurimea… Din aproape in aproape, piu-piu, cu lacrimi in ochi – regasirea cu draga mea masina…!

Si-ncalecai pe-o sea…