Salutări şi tatonări de la Bruxelles

În prima dimineaţă bruxeleză, mi-am stabilit cartierul general într-o cafenea cochetă aşezată la o răspântie. De la măsuţa mea vedeam strada prin geamurile mari. În aceeaşi măsură, mă vedea şi strada pe mine, căci stăteam ca o păpuşă-n vitrină, în lumina piezişă, alburie a cerului zgârcit de iarnă. Studiam ghidul oraşului. La două, trei fraze citite, tot ridicam privirea ca şi cum aşteptam să apară ceva, acolo, afară.

Şi la un moment dat a apărut. Trecea strada, venind direct spre mine. Înalt, suplu, cu părul puţin în dezordine. Îmbrăcat prea subţire pentru vremea de afară, grăbit, dar cu privirea iscoditoare. Mi-a zâmbit prin geamul care ne despărţea. Sincer şi cald. Am rămas nehotărâtă, cu jumătate de zâmbet pe buze, dar cu ochii încălziţi pe de-a întregul ca de-o rază de soare primită în faţă. Şi cu ceaşca de ciocolată, în aer. Arăta a italian, mi-am spus. În orice caz, nu belgian, era prea brun şi hlizit. Şi n-apuc să mai răsfoiesc trei pagini din ghid, în căutarea unor obiective, când uşa cafenelei se deschide şi italianul meu intră sigur pe el, salută familiar şi cu accent (ah, am ştiut eu, am ştiut!) şi se îndreaptă fără ezitare spre masa mea. Bonjour. Permiteţi? Şi zâmbeşte cu toţi dinţii, ca la cinema. Rămân perplexă, dar indignarea nu-mi reuşeşte. Mă bufneşte râsul. Un râs sincer şi sănătos. Îl poftesc să şadă, conversaţia se leagă. Aleg engleza, numai aşa, de-a naibii, dar el n-are treabă, turuie relaxat, cu accentul şi naturaleţea inconfundabile ale italienilor. A-ttra-ver-sia-mo, îmi vine în minte fugitiv.  Nici măcar nu poţi să te superi. Nu e tupeu, e francheţe, e parcă mai cinstit să fie aşa, decât ipocrit. Oricum toţi vor/vrem acelaşi lucru. De ce preferăm să ne minţim că n-ar fi aşa?

Vorbim despre vremea rece şi umedă de-afară, despre ciocolata şi berile locale, despre civilizaţie. Vorbim. Iar din ochi ne scanăm reciproc încântaţi. Din priviri ne transmitem cu totul şi cu totul alte mesaje. E o joacă şi-o veselie şi-un cântec între noi, imperceptibile pentru ceilalţi. Jack, aşa-l cheamă, că nu e chiar italian-italian, se ridică şi zice la un moment dat „Andiamo, signora!” Mă înfofolesc grijulie şi ieşim. Lui nu i-e frig? Nu i-e, s-a obişnuit. Şi mergem vorbind tare (el) – Guarda qui, guarda la… se opreşte în loc de câte ori vrea să-mi arate o clădire care-i place. E inginer şi ştie destule despre arhitectură cât să-mi devină şi mai simpatic. Şi mergem, şi luăm şi-un pic metroul ca să scurtăm. Apoi, iară pe străzi. Îmi arată piticania de statuie, devenită nu prea se ştie cum, vedetă şi simbol al oraşului. E un bronz amărât, înalt de-o şchioapă, suit pe-un postament la colţul unei străzi şi îngrădit de ditamai gardul din fier forjat. Există şi o variantă feminină, ascunsă printre cârciumi şi cafenele, într-o firidă, cu grilaj zdravăn, de asemenea. Nici ea nu mă impresionează, astfel încât declin invitaţia de-a vedea şi varianta canină. Mai există şi alte variaţiuni? Nu. Ok, e deja suficient.

Jeanneken piss

La catedrale, biserici nu zic pas. Năvălesc cu entuziasm în tot ce-mi iese în cale. Unu la mână, că e mai adăpost şi mai cald decât în burniţa de-afară. Doi, pentru că întotdeauna m-au atras prin atmosfera interioară. Mereu sunt curioasă să aflu dacă va fi una calmă, serenă, înălţătoare ori una misterioasă, cu jocuri de lumini şi umbre înşelătoare şi figuri de sfinţi care-ţi dau fiori. Am întâlnit şi, şi. Jack era caraghios cum îşi lua când intra o mutră serioasă şi întindea peste piept nişte cruci largi cu degetele întinse, înmuiate simbolic în apa sfinţită. Pe parcurs îşi mai uita evlavia, când începea să şuşotească din ce în ce mai tare despre statui, ornamente ori alte comentarii. N-a ştiut să-mi spună cine e Sfânta Gudule, a cărei statuie am admirat-o îndelung. O să cercetez. Din Sf. Nicolas, mai că nu ne-au dat afară din cauza crizei de râs care ne apucase. Pur şi simplu nu ne-am mai putut abţine după ce ne-am auzit tălpile ude scârţâind pe podeaua netedă, la unison, în liniştea monumentală. Am ieşit scuturându-ne de râs.

Notre Dame du Sablon

catedrala St Michael&St Gudule

Grand Place. Ploaie şi vânt. Coafura nu rezistă şi nici nervii nu ştiu cât mă mai ţin. Încerc să fotografiez clădirile celebre care-şi etalează opulent stilurile arhitectonice şi decoraţiunile. Prin burniţă, iese o imagine aburită şi tristă. Jack ridică neputincios din umeri. Apoi mă ia împăciuitor de după umeri şi mă poartă mai departe.

în Grande Place încă trona bradul de Crăciun, despodobit

Am mers în lungul Rue Neuve, cea mai lungă stradă pietonală, străjuită de toate magazinele ştiute şi neştiute de haine, cosmetice, accesorii, suveniruri şi câte şi mai câte. Lume pestriţă, tineri, turişti. Babel. Am mâncat gaufre parfumate, cărora nu le puteai rezista. Am rătăcit pe străzi cu nume complicate, care ar fi putut fi totuşi mai simple dacă edilii s-ar fi hotărât la o singură limbă. Cum însă, oficiale sunt două, chiar trei limbi, denumirile sunt, pe măsură, multi-lingve şi năucitoare.

rue Neuve

N-am avut noroc la Muzeul Ciocolatei. Era închis temporar.

Şi Gare Centrale. Credeam că o vizităm doar, dar mă trezesc târâtă la un ghişeu de unde obţinem două bilete. Şi, hai fuga, că avem noroc. Unde, noroc înseamnă cinci minute până la plecarea trenului. Mergem să vizităm Bruges pentru că e atât de frumos încât e uşor de suportat chiar dacă vremea e urâtă, după spusele lui Jack.

Trenul aleargă lin peste câmp şi o ploaie măruntă zornăie pe geamuri. Noi vorbim, vorbim…