jurnal de doamnă şi de toamnă (3)


25 sep 13

Se face tot mai frig. Dimineţile, mai ales, aerul e rece şi pătrunzător. După amiezele se mai încălzeşte, apoi apar norii – roşii, galbeni, vineţii, spre asfinţit dau spectacol de culoare. Probabil, septembrie e una dintre cele mai frumoase luni pe la noi.

Încerc să înnod poveştile de alte poveşti, mai vechi, de vreo idee, de ceva. Nu se leagă. Îmi petrec vremea răsfoind (în continuare) netul, aiurea, degeaba, fără măcar să găsesc ceva remarcabil. Mă apasă un sentiment de zădărnicie, mi-e lehamite de tot şi de toate. Apoi, am mici răbufniri de energie, de semi-entuziasm, ca să cad iar în starea blazată, la scurtă vreme. O fi astenia de toamnă.

Începusem cândva un fel de tablou, în care voiam să imortalizez toate figurile remarcabile pe care le-am întâlnit prin viaţă, transformate în personaje, desigur. Acum îmi pare numai bun de start pentru un roman. Cam aşa…

Greierii ţârâie de-abia ne auzim. E seară târziu şi miroase a praf şi-a pepeni galbeni. Se ridică dogoarea căldurii din pământ şi nimic nu trădează apropierea mării. Dar ea e acolo, calmă.

Eli se ridică dezlipindu-şi rochia subţire de corpul fierbinte şi asudat.

– Mă duc să mă plimb. Poate fac şi-o baie. Nu mai suport zăpuşeala asta! Cum puteţi să staţi?!

– Mergi pe plaja? Vin şi eu. Se trezeşte ca din transă Sana.

Ceilalţi rămân nemişcaţi, cu privirile pierdute prin paharele de bere, aşezaţi roată în jurul mesei de plastic de sub vie. Mă uit după fetele care se depărtează pe cărarea din fundul grădinii. Eli se vede bine, din cauza rochiei albe, aproape strălucitoare. Pe Sana mai mult o ghicesc, după părul blond zburlit de sare şi vânt. La masă atmosfera lâncezeşte. Îmi dau peste cap berea şi mă ridic. Carla se animă brusc, ca o păpuşă cu cheiţa răsucită şi-mi aruncă o privire languroasă. Nu contenesc să mă minunez cum poate trece de la o stare la alta atât de rapid, cum poate schimba măştile atât de uşor, fără să se încurce… Până acum câteva secunde era o păpuşă de cârpe, o prezenţă anonimă la masă, acum e femeia senzuală care flirtează cum respiră.

– Tu ce faci, Fil? mă întreabă moale, Radu. Ce căldura dracu’, frate, n-am niciun chef de nimic, nici să ies, nici să dorm, nici nimic… se vaietă tot el.

Nu-i răspund decât ridicând din umeri şi o iau spre poartă. O aud pe Carla declarând răspicat “ Eu mă duc să mă culc! Mâine la 7 sunt pe plajă!” şi apoi comentariile ironice ale celorlalţi care se pierd în urmă. O iau pe şosea pe sub pomi. Iar când pomii se termină, rămân sub cerul înstelat. Merg cu capul pe spate şi mi se pare că stelele mai mici pâlpâie sensibile la ţârâitul insistent al greierilor, de parcă le-ar atinge. De parc-ar fi în legătură. Alcor, firav, la îndoitura oiştii Carului Mare mai că se stinge când vreun sunet răsună mai prelung. Ameţesc. O iau la dreapta de-a dreptul peste camp, spre plajă. Îmi simt hainele jilave şi nesuferite. Vreau să ma scufund în mare, să înot departe, ca să privesc ţărmul presărat cu lumini pâlpâitoare. Îmi amintesc cum înotam în tinereţe, fără oprire, cate-o oră, două. Numai tipa cu ochi verzi, din Mangalia, înotătoarea, cum o chema oare? , îmi mai ţinea companie câteodată. Întotam întins până ne depărtam, apoi lejer, prin apa clară, până când malul nu se mai vedea. Ne orientam după epavă şi macaralele din şantier. Stăteam în plută şi visam. Ea nu ştiu la ce se gândea, rar vorbeam. Avea nările mari, ca de focă şi-un păr negru, lucios. De fapt, eu în sinea mea, chiar aşa îi ziceam, foca. Acum voi înota singur, nu aşa departe, sigur. E noapte şi nici eu nu mai am 20 de ani.

Pe plajă e pustiu. Undeva în dreapta, spre cazemată străluceşte ceva alb, probabil Eli cu Sana stau pe nisip. Mă dezbrac din mers şi mă înfior la primul pas în apă. E răcoroasă. Intru încet, lăsând undele să mă cuprindă treptat. Marea foşneşte, fără urmă de val. Mă scufund şi ea mă înghite ca o smoală compactă. Bras, până când îmi amorţesc muşchii. Apoi plută, cu ochii pe cer. E fantastic! Toată bolta se uită cu milioane de ochi la mine şi-mi face semne misterioase. Rămân pironit. Vorba vine, curentul mă poartă de colo-colo, împingându-mă spre mal. Mă depărtez iar, înotând acum pe spate. Ţărmul nu e feeric cum aş fi vrut. Prea multe lumini înspre sat, prea multe culori şi clădiri. Ba chiar mai răzbat şi frânturi de muzici. Mă scufund şi mă înfior de liniştea şi bezna de sub apă. C-o sămânţă de spaimă în inimă o iau spre mal. Ies suflând greu şi fericit ca un naufragiat care-a atins pământul.

jurnal de doamnă şi de toamnă (2)


21 sep. 13

Aseară m-a prins miezul nopţii punând la cale cu blogerii ceva ieşire în Măcin. Degustarea de vinuri, included. Am râs, ne-am hlizit. S-ar putea să fie o idee frumoasă, o întâlnire de toamnă în Dobrogea. Nu are cum să iasă rău.

Adorm greu, din nou. Ba chiar am început să mă trezesc noaptea cu spaimele vechi. Încep să mă pregătesc, mai mult sufleteşte, pentru post. Fizic sunt pe calea cea bună, am lăsat carnea de vreo săptămână, la fel zahărul, băuturile. De mâine las şi cafeaua. Psihic, mai e de lucru. Încă am oroarea de durerile de cap inevitabile, încă mă tem de sfârşeală şi leşin. Cu toate astea, sunt hotărâtă să trec prin toate încercările.

23sep

Weekend greu şi plin. S-a dus ca un fum, totuşi. N-am făcut aproape nimic din ce mi-am propus, însă au apărut altele.

Surpriza plăcută, Les Elephants bizarres ascultaţi în centrul vechi în aer liber, într-o atmosferă absolut lejeră, m-a surprins şi pe mine tot atât de mult cât a încântat-o pe Marie. Apoi, seara, în bar ne-am simţit iarăşi bine ascultând pe Silviu Paşca şi banda lui.

Duminică dimineaţa, în loc de linişte şi tihnă, am avut parte de alergătură, în mare parte, fără folos. Măcar a fost o zi superbă, însorită şi caldă. După-amiaza cu prietenii, la L, în faţa unei mese bogate. Am avut revelaţia că nu putem ieşi din tiparele societăţii în care am crescut, din făgaşurile bătătorite ale mediului nostru. Ne-am văzut părinţii petrecând (în mod absurd, credeam noi, copii fiind) în faţa farfuriilor pline, în discuţii interminabile, redundante, am observat amuzaţi pe nenea X sau tanti Y etalându-şi ticurile verbale şi teoriile răs-cunoscute, am studiat efectul alcoolului în diverse cantităţi asupra diferitelor personaje hilare… Iar acum, nu facem decât să repetăm istoria. Eram şi noi, la rândul nostru, o adunare veselă, apreciind mâncarea bună şi bând, după tabieturi, fiecare băutura preferată şi vorbind, vorbind vrute şi nevrute, toţi un subiect, dar şi fiecare despre altceva, doi câte doi sau toţi deodată, în consens dar şi în contradictoriu, în antiteză sau în coaliţii. Iar după ce ne-am săturat de atâta dezbătut, ne-am retras satisfăcuţi. Halal distracţie! Se cheamă deci că nu mai suntem tineri, suntem… la vârsta a doua?!

 

Jurnal de doamnă şi de toamnă (1)


20 sep. 13

Aseară am fost la tango, la curs. Începători mulţi, atmosferă bună. La sfârşit m-am simţit totuşi „nedansată” suficient. Pe de altă parte, era mult prea târziu ca să mai merg la vreo milonga. Pur şi simplu picam de somn. Am fugit acasă, unde, de ce nu mă mir, am reuşit să mai pierd vremea până după miezul nopţii. Trebuie să scap cumva de năravul ăsta prost de-a frunzări fără rost internetul. Măcar cu gimnastica perseverez, sunt mulţumită că nu trişez şi deja spatele şi articulaţiile s-au mai dezmorţit. Cât de greu poate să fie să-mi intre asta în rutina zilnică?! Cred că nu e imposibil.

Răsare soarele peste un cer care a înflorit roz, luminos. Îmi aminteşte de dimineţile Vămii, acea Vamă timpurie, de prin iunie, când încă era linişte, plaja era golaşă iar vremea se încăpăţâna să fie răcoroasă. Îmi foşneau nişte plopi la fereastră şi ciripeau păsări. Odată, o zi întreagă am ascultat asta pe fundal, timp în care am citit şi-am mai scris, cu mare lene, câte un cuvânt. Târziu, când m-a răzbit foamea am tulit-o totuşi către Pescărie şi abia de sus, de pe faleză, am văzut marea, cu valurile rotunjite la margini ca nişte zâmbete multiplicate la infinit. Am râs şi-am fugit în jos spre plajă (mental, desigur).

E mult, mult prea frig pentru luna septembrie, abia câteva grade peste 10 şi-un vânt subţire aducător de nori. Asta nu e viaţă. Vreau vara înapoi!

Ce curioşi sunt oamenii, mă gândeam aseară. Ce elastice şi dinamice sunt raporturile dintre ei. Avem unii faţă de alţii câte o atitudine pentru fiecare context. Pe măsură ce timpul curge, se modifică inevitabil câte un parametru care schimbă situaţia şi ca urmare, ni se schimbă şi felul în care ne raportăm unii la alţii. Permanent. Nimic nu e fix când vine vorba de relaţiile dintre oameni. Acum admiri pe cineva, acu’ ţi-e antipatic, ori indiferent, ori te dezamăgeşte. Rar, rar de tot am întâlnit constanţă în raporturile dintre oameni. Şi asta pentru că sentimentele noastre, care ne determină şi comportamentul, sunt în permanentă evoluţie (ca să nu zic revoluţie) şi nelinişte. Excepţie fac cei care au găsit echilibrul. Dar câţi sunt aceia?!

Azi (iar) vorbind despre zodii, am realizat că oricât m-aş dezice de teoriile astrologice, de horoscoape şi de categorii şi etichete şi formule, cred (simt) câteva semne, fără greş. Ori sunt doar coincidenţe multiple? Cum ar fi cu peştii obsesivi din viaţa mea, cu prietenia fecioarelor şi incompatibilitatea cu scorpionii.

Pentru mâine am planuri, mii. Nu ştiu câte se vor realiza. M-aş trezi devreme, în primul rând. Mi-e drag de dimineţile libere. E o voluptate ca şi cum ai rupe dintr-o pâine caldă, abia scoasă din cuptor, deşi e a ta şi ştii că o vei mânca în întregime mai târziu. Aşa şi ziua, când o muşc de capătul ei crud, în zori, mă furnică plăcerea că am început deja să mă bucur de timpul liber, fără să pierd minute, ore preţioase dormind târziu. Aş face ordine, ordine şi puţină ordine. În casă, în gând. Aş schimba pământul florilor şi aş reorganiza ghivecele. Aş găti ceva bun cu legume şi brânză. Aş merge la mini-vânătoarea urbană din Amzei, sau măcar m-aş duce să apuc să o văd pe Ioana şi să mai vorbim. Aş hălădui cu aparatul foto prin oraş, prin centru, unde sigur se întâmplă ceva de ziua Bucureştiului, pe la festivalul Enescu, prin parcuri. Plus, să rezolv cu cadoul pentru L, cu întâlnirea la M ca să vedem de motor. Seara vreau să merg în Puzzle pentru muzica live şi (sper) dans. Cu sau fără ţigări. Cu sau fără Marie. Definitely, cu aplomb.

Înşirai toate acţiunile astea aci, ca să văd, de fapt, câte şi cum se vor desfăşura. 🙂

Jurnal de tango VII


Afară, la câţiva metri distanţă, la o idee depărtare, la o aruncătură de gând e viaţa oraşului. E viaţa noastră de zi cu zi. Cu griji, cu preocupări, cu zgomote, cu imagini frânte şi amestecate, cu maşini, semafoare, magazine, îmbulzeală, praf, gunoaie şi câte altele. Aici, dincoace de pereţii sălii suntem noi despuiaţi. De fapt, noi încercând neîndemânatici să ne dezghiocăm din carapacele obişnuite şi să dansăm goi şi liberi ca mânjii. Spiritual, desigur. Altfel, suntem îmbrăcaţi care mai de care. Nu e party, nu e seară, nu e weekend. În general suntem sosiţi direct de la slujbe, deci ţinutele sunt banale. Numai pantofii speciali ne dau de gol. Sunt obosiţi, munciţi dar eleganţi în felul lor; radiază discret un farmec şi-o aură mai mult bănuite, aşa cum ar lumina o ramă bogată, aurită ce se zăreşte printr-un colţ jupuit al hârtiei de ambalaj ce înveleşte un tablou frumos. Şi ochii noştri care strălucesc de plăcere ne deosebesc de restul lumii. Aici, acum noi facem şi suntem Tango. Restul e departe şi nu contează.

Când ne strângem roată în jurul lor să urmărim explicaţiile, profesorii ne magnetizează privirile şi ne ţintuiesc nemişcaţi ca prin hipnoză. Privim fascinaţi mişcările lor, ascultăm cuvintele de parcă am vrea să le absorbim, să ne hrănim cu energia lor. Îi vedem perfecţi. Chiar şi-n imperfecţiuni!

Muzica ne pune în mişcare. „Băieţii să invite o parteneră!” Şi odată cu atingerea mâinilor, cu îmbrăţişarea, ne scufundăm şi plutim liber. Unii mai poticnit, alţii fluent. Unii mai siguri, alţii temători.

Azi avem o lecţie de răbdare. Testul de anduranţă. Fetele închid ochii. Şi partenerii le conduc „fără să le conducă”. Prin magia tango, adică. Învăţăm să ne simţim, să ne găsim, să ne acordăm cu partenrul. Reglaj fin. Şi energie canalizată precis. Energie pe care o preluăm din sol, o simţim cum urcă până în centru, undeva în plex şi, de-acolo, ghem de foc şi pară face punte cu energia partenerului. Şi asta ne ţine conectaţi şi-n armonie. Sau ar trebui. Sau aşa am înţeles eu. Din păcate încă nu toţi ştim să ne controlăm astfel energia.

Închid ochii şi deschid simţurile. Muzica domină în urechi. O las să mă pătrundă, încerc s-o înţeleg. În palma dreaptă simt mâna partenerului caldă şi fermă, stânga o sprijin pe-un braţ sigur. Percep respiraţia calmă şi o aromă de parfum şi mă ghidez astfel, ştiind că el e acolo, chiar în faţa mea. Caminar, caminar. Sub tălpi podeaua, ca o bandă rulantă, alunecă şi noi plutim. Calc pe clape de pian care vibrează în note grave.  „Schimbaţi partenera!” Alt reglaj. Altă abordare, îmbrăţişare diferită, dinamica e alta. Căutăm punctul comun, lungimea de undă potrivită pentru comunicarea dintre trupuri ca să obţinem armonia dansului. Câteodată iese surprinzător de bine. Şi bucuria ţâşneşte prin pori. Fără cuvinte, fără gesturi. Eşti fericit că ai găsit un pas, că ai avut o frântură de dans fluid şi transparent, aşa cum îl visăm toţi. Eşti acolo şi n-ai vrea să fii nicăieri altundeva. Timpul stă în loc şi-ţi oferă galant momentul. Şi încerci iar şi iar să-l mai ai o dată. Să reuşeşti, să deprinzi, să şlefuieşti. Muncă, efort, perseverenţă. Talent au doar cei aleşi.

Ieşim, gălăgioşi precum şcolarii, şi ne împrăştiem pe stradă care încotro. Caruselul cotidian porneşte mai departe, de unde se oprise. Doar inima bate altfel.

Jurnal de tango VI


Prima petrecere. Milonga. Freamat de emotie si de nerabdare in drum spre sala gazduitoare, in timp se strang la piept pantofii de dans. Vorba vine, ca-i strang la piept! De fapt, ii pipai din cand in cand prin husa lor, cum stau asezati cuminti pe scaunul din dreapta… Ajung. Oamenii frumosi pe care-i stiu si altii pe care nu i-am mai vazut, dar care au in privire aceleasi luminite aprinse prin magie de ritmul fascinant, misuna veseli, se saluta, se imbratiseaza, ciocnesc pahare. Si desigur, pe ring, déjà cateva perechi aluneca armonios. Papucii-mi zboara instant sub un scaun si ma precipit sa-mi incalt odorurile. Doroty, in pantofii ei rosii fermecati nu cred sa se fi simtit mai bine decat mine in incaltarile de dans! Muzica imi trece prin piele, ma umple si ma transpune in universul paralel, de care am devenit dependenta, Universul Tango. De-acum, nimic nu mai conteaza!

Spre norocul meu, primul dans nu se lasa asteptat. Asa cat ma pricep, ma tin dupa partener si reusesc sa nu-l calc. Ma trec toate apele. La al doilea e mai bine. Al treilea tango din tanda se termina insa inainte sa imi dau seama. Uff, seara a inceput! Ringul s-a imbogatit cu perechi iscusite. A doua invitatie e un dezastru. Partenerul e un dansator veteran, ceea ce imi inhiba toata spontaneitatea si imi anuleaza curajul. Ma opintesc la fiecare pas si nu reusesc sa simt nimic din ce-mi transmite. Cu cat vreau sa fiu mai relaxata si mai prezenta, cu atat ma simt mai imbatosata, rigida, impiedicata. In loc sa aplic formula magica “ochii inchisi si urechile la muzica”, nu contenesc cu scuzele si replicile stupide… Noroc ca omul are rabdare si bun simt. Ma retrag la final spasita, rosie de ciuda si rusine. In mod normal as fugi departe si-as uita situatia jenanta, dar n-o fac. In viata mea de “dupa tango”, am inceput sa reactionez contrar apucaturilor mele din viata “inainte de tango”. Asadar, inghit galusca amara, ma dau mai de-o parte si astept cuminte o alta sansa. Undeva, candva se va intampla si tango-ul meu perfect.

Observ atenta si cu jind perechile. Toate fetele sunt extrem de feminine si stralucitoare. Nu, n-au sclipici pe rochii, au o lumina in ochi, pe care, oh, o inteleg atat de bine. Majoritatea barbatilor o reprezinta dansatorii buni. Remarc foarte putini incepatori. In schimb exista o categorie a celor foarte buni. Din pacate unii sunt “atat de buni” incat, hmm… sunt neintelesi. Nicio partenera nu pare sa le fie pe masura. Apai, eu intelesesem ca partenerul cu cat e mai iscusit va sti sa danseze orice femeie, orice nivel de cunostinte ar avea ea in ale tango-ului. Deh, poate-s mai dornici de performanta si nerabdatori sa-si etaleze talentele… Ca si ei  sunt oameni. Oameni si oameni. Asa, si mai e o categorie: Traian. El reprezinta un fel irepetabil de-a intelege si reda tango. Atata energie si dinamica n-am mai vazut de la recreatiile mari, in scoala primara! Si totusi, pune si pasiune, puncteaza cu pauze expresive, care si ele debordeaza cumva de energie. Efectiv, ii simti din coltul celalalt al ringului febrilitatea si nervul. Poate ar trebui sa faca in paralel vreun sport, mare consumator de energie, zic si eu… Nu ca n-am privit admirativ, m-ar bate Dumnezeu! Dar si cu spaima si compasiune pentru partenera fragila, care desi-i facea fata cu pricepere si spontaneitate, pana la urma a sfarsit luata pe sus, pentru mai multa dinamica, mai multa actiune…

Si inca un tango, inca o tanda. Apoi Chacarera! O nebunie si-o veselie generala!

Timpul trece fara sa-l simt. Dansez, privesc, ascult. Dansez. Plutesc. Absorb imagini, sunete, senzatii. Inteleg sau incep sa inteleg. Mi se deschide dinainte ca o fereastra, lumea, asa cum ar putea fi daca ne lasam sufletele sa simta si sa se exprime liber.