Sabotul buclucaş. Poveste cu tâlc


Nu, nu vă încordaţi neuronii să vă amintiţi vreo poveste din copilărie care se numea aşa pentru că nu există. Povestea cu sabotul buclucaş e a mea şi s-a întâmplat recent.

Pe când soarele se ridicase de-o suliţă pe cerul învolburat de nori, se făcea că plecasem într-o excursie lejeră către nişte munţi înverziţi care ascund minuni şi oferă linişte şi încântare. Adică, la sud de Dunăre.

De Giurgiu am trecut cu bine. Dunărea curge implacabilă pe sub podul plin de hârtoape, zis „al Prieteniei”. Am găsit şi munţii, aşa cum îi visam, verzi până sus. Cascadele, la locul lor, înspumate şi dantelate mi-au amintit brize şi valuri din alt peisaj (uite-aşa, din idee în idee, te-apucă fandaxia şi ajungi să bântui de la munte pân-la mare, de nu ştii ce-i aia) şi mi-au pozat, cochete.

 

 

 

Se copsese amiaza, soarele ardea cu spor şi foamea se iţea prevestind ospăţ bogat cu specific bulgăresc. Înainte, voinici!

Luam o curbă la dreapta cu viteză potrivită, când maşina mi-a zvâcnit nebună cu un sunet ascuţit şi prelung de frână dramatică. Opresc. Cu urechile ţiuind şi inima în gât de spaimă, mă uit în spate. Şoseaua pustie. Pe asfalt strălucea şerpuit urma neagră lăsată de cauciucul roţii mele care se decisese să nu se mai învârtă. M-am tras mai la o parte, sub un dud, târşâind roata îndărătnică. Nu mai voia, pârdalnica, nici înainte, nici înapoi. După învârtitul inutil, de complezenţă, în jurul maşinii cu mâinile în cap, m-am suit la loc, la volan. Ce-i de făcut?! Mă uitam la prietenul din dreapta şi el la mine şi ne încurajam reciproc că măcar avem apă de băut şi o pungă de biscuiţi. Mai aveam şi telefoane. Şi am început lanţul slăbiciunilor. De la hotelul unde aveam rezervare am aflat că trebuie sunat la 112. La 112 ni s-a spus să sunăm la 146. La 146, o voce suavă spunea că am format un număr inexistent. S-a trecut la prietenii din ţară. Care pe la munci, care pe la botezuri, ne-au răspuns cu amabilitate „ce pot face pentru voi?” După multiple bâjbâieli s-a stabilit un soi de contact fragil cu asistenţa rutieră bulgărească, eu-prietena mea din Ro- un prieten al ei din Ruse – operatorul din Sofia, prin care am reuşit să comunicăm locaţia maşinii şi problema. Apoi, aşteptare. La marginea de sat unde se întâmplase pocinogul totul era încremenit. Arar, treceau maşini. Vreo două s-au şi oprit dar nu ne-au putut fi de folos. Mai târziu a venit un motan galben, pâş-pâş pe muchea unui zid aproape prăbuşit şi s-a uitat cu milă.

La un moment dat, a apărut şi salvarea sub forma unei Lada Niva ponosite. Trăgea după ea un fel de cărucior de butelii dublu. A coborât un domn masiv, jovial şi parfumat, cu pantofi sport roşii. Faţa zâmbitoare îi era proaspăt bărbierită. M-am gândit că l-am deranjat şi l-am deturnat din vreo activitate mondenă şi să vezi bombăneală şi jecmăneală. El continua totuşi să surâdă prietenos. Printr-o pantomimă minimală s-au comunicat ideile de bază „voi – problem, eu – service, ok”. Cu detaliile a fost mai greu. La telefonul mecanicului- minune a trebuit să vorbim pe rând, când noi, când el, cu un prieten al lui care traducea din bulgară în engleză şi invers. Concluzia a fost că mergem tractaţi la service unde trebuie schimbat sabotul de frână. Simplu. Dacă n-ar fi fost sâmbătă după-amiază…

Drumul de 25 de km, pe bancheta Nivei, cu un ochi la maşina tractată de-a-ndăratelea care sughiţa la fiece denivelare a fost aproape plăcut. Mai neplăcut era că din convorbirile telefonice ale mecanicului spicuiam cuvinte ca „nu se poate”, „ luni dimineaţa”. Am încercat să rămân optimistă.

La destinaţie ne aştepta translatorul din telefon şi rampa pregătită. Mecanicul cel vesel s-a schimbat cât ai clipi în salopetă şi s-a apucat de treabă. Se numea Evelin şi după cum arătau două rafturi pline de cupe şi trofee câştigase nenumărate raliuri, ca pilot. Wow!

trofeele lui Evelin Ioncev

trofeele lui Evelin Ioncev

Apoi am aflat crudul adevăr: nu aveam de unde să luăm un blestemat de sabot nou, peste tot e închis până luni. Excursia prelungită cu o zi nu suna atât de rău. Mai sumbră era perspectiva explicaţiilor pentru şefi şi calculul costurilor suplimentare. Ni s-a sugerat să găsim noi piesa, eventual în România. Omul nostru se oferea să ne facă o cursă (probabil memorabilă) rapidă, Loveci- Bucureşti- Loveci (500km), cu maşina lui, astfel încât până la lăsarea nopţii să fim înapoi cu piesa! Ce-ar mai fi fost!? N-a fost să fie, întrucât şi magazinele din ţară s-au solidarizat cu cele bulgăreşti – niciun sabot până luni. Sabotul sabotor!

În impas, cu glas mic am întrebat totuşi ceea ce un prieten îmi sugerase prin telefon: nu se poate merge şi aşa? Mă aşteptam la proteste vehemente şi explicaţii interminabile despre mecanică şi alte teorii. Când colo?

–          Aaa! Ba da! Dacă doriţi, se poate şi fără frână pe o roată.

–          Păi, de ce nu ziceţi aşa, nenişorilor? îmi venea să le zic. Dar am tăcut înţeleaptă şi am răsuflat cu uşurare.

Şi pilotul nostru s-a pus pe meşterit. Cu puţin staniol de la o ciocolată a înfundat un furtunel şi a explicat că astfel frâna pe roata respectivă e anulată. Apoi avea să-mi arate cum să conduc la înapoiere. Ei, nu, n-au fost drifturi şi manevre spectaculoase prin curtea service-ului, doar mi-a arătat că frâna ţine bine-merci şi nu se întâmplă nimic atâta timp cât nu conduc agresiv. Eu!?

Am achitat cca 400lei (180leva) şi ne-am strâns mâinile cu mulţumire. Apoi am fost escortaţi până în centru, în parcarea hotelului, în semn de curtoazie. E adevărat că între timp se făcuse seară, dar problema era rezolvată şi, ce e mai important, starea de spirit era din nou bună.

Unde-i tâlcul din această istorie? Ei, bine, toată povestea e despre prietenie. Unu’ la mână, aia română-bulgară, amintită de podul plin de hârtoape de la Giurgiu. Evelin, mecanicul, s-a dovedit mai de nădejde ca un frate. Fără mutre, fără comentarii pesimiste, fără văicăreli ne-constructive de tipul „aoleu ce problemă gravă, vai ce nenorocire, pfoai, să vedem dacă se poate rezolva…” şi altele din aceeaşi gamă, de natură să te deprime şi să te facă să te aştepţi la ce-i mai rău. Nu, domnule! El era optimist şi ne încuraja că se rezolvă. Apoi, e vorba de toţi prietenii mei, de oamenii care stau în jurul meu şi de care mă simt aproape. Mi-au întins o mână de ajutor aşa cum au putut, fără nicio reţinere. Un telefon ori mai multe, un sfat, o vorbă bună. Şi le mulţumesc. Sunt norocoasă că îi am, că pot împărţi cu ei momente frumoase. Şi uneori, probleme.

Ştiu că poate exista fericire şi fără bani sau fără pasiune sau fără realizări măreţe. Dar fără prieteni?

nazdrave, priateli!

O cascadă, două cascade


Când ai parte de o toamnă lungă şi frumoasă, cum ne-a fost dat anul ăsta, te-apucă aşa un dor de ducă şi-un chef de drumeţie de nu te-ai mai uita înapoi. Şi cum mi-era dor de o pădure, cu foşnet de frunze şi ciripit de păsărele, am ales un traseu inedit, plănuit de mult timp, la sud de Dunăre.

La 200km depărtare de Bucureşti am vizitat unul dintre cele mai surprinzătoare obiective turistice – cascadele din Kruşuna. Într-un sătuc modest, pe versanţii calcaroşi ai unor dealuri mai răsărite (în fapt, chiar sub-Balcanii), ascunse în păduri foşnitoare şi eficient marcate se găsesc cele mai frumoase cascade din Bulgaria. Am citit despre ele la Dia (ca despre multe alte lucruri interesante din ţara vecină) şi cred că am tras lozul câştigător mergând pe urmele ei. Drumul e simplu – de la Ruse spre Byala, apoi drumul de Sofia către Pleven, drum pe care-l părăsim făcând stânga spre Levski şi mai departe Kruşuna. La ieşirea din acest sat ne găsim deja în faţa panourilor explicative ale zonei amenajate (prin fonduri europene, deh). La dreapta Green Rock Waterfalls, înainte Kruşuna Waterfalls. Eu le-am zis cascada verde şi cascada albastră.

Cea verde e mai ascunsa, se lasă mai greu descoperită. Urmezi o cărare mărginită de tufe de măceşi, salcâmi şi nuci, având în dreapta un mic canion prin care curge un râu, apoi te strecori prin vegetaţie, treci de gura unei peşteri din care iese sprinten un fir de apă pe care îl urmezi, ba îl mai pierzi, iar îl găseşti, până când constaţi că el se prăvăleşte impetuos printre stânci formând cascada căutată. Nu mai trebuie decât să cobori cu grijă, pe treptele amenajate şi s-o priveşti de jos în sus, în toată splendoarea.

pe cărare

pe urma firului de apă

Rar am întâlnit locuri care să degaje atâta armonie. Poate susurul apei, care nu cade năvalnic, ci se prelinge pe stâncile îmbrăcate complet în muşchi verde, gros, poate semi-umbra menţinută de copaci, cu funigei de aur şi fire de argint strecurate de soarele generos, poate vreo energie bună a locului, ori toate astea la un loc fac să te umpli de linişte şi pace interioară în timp ce admiri opera naturii. La poalele cascadei, apa strânsă în ochiuri incredibil de limpezi, oglindeşte jocul de lumini şi umbre al coroanelor încă înfrunzite. M-aş întoarce s-o mai văd în toate anotimpurile. E o magie acolo.

verde, verde

pic, pic, pic

scenă din filmul Stăpânul Inelelor

magie verde

Cascada albastră e mai mare, mai amenajată şi mai vizitată. Te apropii de ea frontal şi de jos în sus. Încă de departe, se zăresc întâi şi-întâi bazinele de travertin, asemănătoare celor de la Pamukkale, ce colectează apa din cascadă şi apoi o lasă să se scurgă alene la vale. Roca deschisă la culoare şi limpezimea apei dau o nuanţă bleu- fumurie extrem de elegantă. Pe marginea acestor lăcuşoare te apropii de peretele de stâncă şi poţi urca pe scările zdravene amenajate din lemn şi metal până la diferite nivele ale cascadei. Podeţele sunt ingenios amplasate, astfel încât îţi ofera nenumărate puncte de belvedere asupra căderii de apă. O poţi vedea din toate unghiurile, ba chiar pe un fir lateral poţi să te răcoreşti sub apa cristalină. Se poate urca până sus-sus la punctul în care începe căderea de apă sau se poate coti pe-o cărare adiacentă pentru vizitarea unei mici peşteri (sau mănăstiri, n-am înţeles prea bine. Sau poate e un schit într-o grotă). N-am ales nici una, nici alta, ci am făcut calea întoarsă, către bază. Marele neajuns este aglomeraţia de vizitatori, stânjenitoare pe scările şi pasajele înguste şi obositoare din cauza gălăgiei şi forfotei. N-ai liniştea şi tihna să admiri în voie, decât poate dacă alegi o oră foarte matinală. Altfel, tineri, bătrâni, femei cu copii în braţe se vânzolesc şi se miră în gura mare. Pe bulgăreşte. N-am întâlnit picior de străin!

spre cascada mare

bazinele terasate de travertin

aur şi turcoaz

tot mai sus

ca o piscină privată

vedere de sus în jos

cascada albastră

În parcul de la intrarea în zona cascadelor există un loc de agrement, gen Parc-Aventura, un restaurant tradiţional, locuri pentru picnic, chioşcuri de unde se cumpără mâncare, tarabe cu ceva suveniruri, miere, porumb copt. Şi-un gospodin care colectează taxa de intrare (simbolică) de 1leva.