Consideraţii matinale despre comunicare


Ieri am stat de vorbă cu un, era să zic prieten, dar nu e, cu un om, da’ nici om nu ştiam, ci doar bănuiam că e, am vorbit deci, cu un bărbat. Am stat la taclale, pe îndelete câteva ore bune, prin intermediul internetului. Că, na, are şi părţile lui bune, internetul ăsta, îţi dă voie să faci discuţii, la o ceaşcă de cafea, fără să ieşi din pijamale şi fără să părăseşti propria canapea, ba chiar în timp ce mai faci şi alte lecturi sau audiţii interesante. Am râs, am comentat, am şi plâns (pe cuvânt) când subiectul a atins coarde sensibile, am schimbat impresii similare sau contrare, am mai aflat câte ceva.

Dar, mai important decât toate, am ajuns din nou la o idee mai veche. Cum naiba se face că vorbim lucruri cu adevărat ţinute pe suflet cu oameni pe care abia îi cunoaştem? Cum se întâmplă că ne regăsim liniştea sau echilibrul ascultând povestea unui străin, în timp ce discuţiile cu cei apropiaţi sunt ca lupta cu morile de vânt, inutile şi halucinante. Cum? Care e secretul comunicării?

Vorbim, vorbim şi nu spunem nimic. Nu transmitem şi nu înţelegem adevăratele sensuri ale cuvintelor de parc-am vorbi limbi diferite. Iar alteori, de te miri unde, primeşti idei întregi, filoane preţioase, teorii explicate mură-n gură. Şi te bălăceşti în cuvinte, exprimând de-a valma gânduri pe care le simţi cum ajung la destinaţie cu sensul intact. Şi faci tumbe de bucurie cu mintea, zbârnâind de atâta satisfacţie.

Nu există, domnule, fericire mai mare pe lumea asta decât înţelegerea între oameni. Simplu, nu?

Mulţumesc, ţie omule, care-ai putea fi prieten, dar eşti încă, doar un bărbat!

Jurnal de Tango XII


imbratisareAm avut noroc de profesori de dans carismatici şi aleşi, oameni frumoşi pe-afară şi pe dinăuntru de la care am învăţat mai mult decât tango. De fapt, după mai bine de doi ani de când am intrat în lumea asta, nu pot spune că sunt o tanguera, încă învăţ, încă mă minunez. Dar mă simt schimbată în bine, iar asta face să perseverez, să mulţumesc şi să dăruiesc în continuare. Îmi dă echilibrul.

Zilele trecute, într-o după-amiază plină de lumină şi culoare (că aşa facem noi cursurile, exact la ora apusului urban, care câteodată îţi taie răsuflarea cu spectacolul lui, de nici nu ştii dacă să priveşti pe geam, ori să intri în dans), deci într-o atmosferă specială de lumini piezişe prin ferestre şi umbre tremurătoare, cu muzica aleasă cu grijă, cât mai caldă cu putinţă, ni s-a propus lecţia despre îmbrăţişare. Exact aşa. Să învăţăm, să înţelegem şi să acceptăm îmbrăţişarea. La prima vedere, pare pueril. Ce-i mare lucru? E un gest, social sau intim, des folosit şi întâlnit în varii circumstanţe. Şi totuşi, sunt mulţi oameni care o evită, şi-o refuză. Nu o acceptă. Iar în dans asta se vede, se simte şi, în tot cazul, nu ajută. Deci să învăţăm să ne îmbrăţişăm, să descoperim bucuria simplă a unei apropieri umane, dincolo de piedicile false sau închipuite care ne ţin de la ea. Greu?

Ne uitam unii la alţii, de parcă abia atunci ne vedeam, brusc evaluându-ne din priviri. Ca şi cum trebuia să ne măsurăm puterile. Dar de fapt era mai mult de-atât, trebuia să ne măsurăm puterea de-a dărui şi de-a primi, ceea ce e cu totul altă poveste, nu? Dintr-o dată păream stingheri şi neîndemânatici.

Am luat-o cu începutul. De ce ne îmbrăţişăm? Ca să ne unim energiile, să ne conectăm şi să dansăm. Bun. De ce e grea îmbrăţişarea? Pentru că presupune deschidere, încredere şi cooperare, exact stările pe care suntem cel mai greu dispuşi să ni le însuşim. Dar la tango asta învăţăm. Exerciţiul îmbrăţişării cu ochii închişi a fost surprinzător. Au dispărut prejudecăţile, au căzut etichetele, ne-am debarasat de reţineri. Întâi băieţii, apoi fetele, am aşteptat cu ochii închişi, îmbrăţişări de la colegii de curs. Oameni îmbrăţişând alţi oameni. Şi ne-am surprins zâmbind toţi la final, cu cele mai luminoase şi mai sincere zâmbete posibile. Erau îmbrăţişări care ne înduioşau, care ne încălzeau, ne transportau sau ne solicitau. Au fost minute de  libertate pe care nici n-o ştiam. După sute de ani de civilizaţie, recunoaştem că omul, această fiinţă nevolnică, îşi aminteşte când şi când instinctul primar, de animal care miroase şi atinge alt animal ce vine în preajma lui. Iar asta ne face să ne simţim bine, primordial bine. Ca o mâncărime scărpinată, ca o sete potolită. Instinctiv şi satisfăcător. Rămânem aceste animale sociale, cu nevoi de comunicare, apropiere, întovărăşire, de netăgăduit. Ba, uneori, devenim dependenţi.

Apoi am dansat în perechi, înghesuiţi într-un colţ al sălii, un sfert din suprafaţa totală. Spaţiul restrâns ne-a obligat la mişcări foarte puţin ample, miniaturalizate, la gesturi mici, la paşi mărunţi şi impovizaţii pe muzică, la grijă pentru ceilalţi, la atenţie mărită către partener. Util pentru milongas, interesant pentru conexiunea între parteneri. Deşi păream, la început o cutie cu pui de găină de-o zi, care se mişcă haotic şi piuie neajutoraţi, iar mai apoi o comunitate de pinguini care încearcă să se ordoneze într-o grămadă strategică, în fapt, noi chiar încercam să gestionăm dansul, să ne sincronizăm unii cu alţii, să nu ne sperie aglomerarea de perechi. Poate chiar am reuşit.

Dacă suntem suma trăirilor noastre, în seara aceea ne-am îmbogăţit cu toţii. Am experimentat o stare nouă şi frumoasă: emoţia dansului în  îmbrăţişare apropiată. Iar prin ea, am mai deschis o uşă, am mai aruncat un pod de comunicare omului din noi.

oameni, în Cluj


Sunt şi români printre ei…

poze de la mare


un domn serios, cu palarie, ochelari si geanta de voiaj, purtandu-si demn, in mana … chilotii. la malul marii.

perspectiva neclara, prin pahare de frappe…

perspectiva interesanta … in negru

copil cu barca

nud langa umbrele pravalite

concentrare