Bosfor, otoyol şi şofran

În dimineaţa în care am părăsit Istanbulul era marţi. Pentru traficul din marele oraş asta nu are importanţă, aglomeraţia e la fel. Milioane de maşini se strecoară pe străduţe şi se scurg pe bulevarde fără încetare. Mulţi spun că e haos, mie mi s-a părut doar un trafic viu, elastic şi antrenant. Când spaţiul permite, foloseşti orice posibilitate ca să avansezi, chiar dacă asta unora le-ar părea indisciplină, mie mi s-a părut extrem de eficient. Oricum, dacă eşti mai lent, te feresc ceilalţi, evitându-te abil. Totuşi, când staţionam minute întregi în coloane pe cinci benzi, nimeni nu claxona şi nici nu folosea banda de siguranţă abuziv. În plus, m-am simţit ca acasă, înconjurată de Dacii, model 1970 (am înţeles că-s nişte Renaulturi antice) ori de Dustere lucioase şi Logan-uri dolofane. În astfel de alai, am apucat pe podul Boğaziçi Köprüsü, adică primul pod peste Bosfor, cel care te aruncă direct în autostrada de Ankara. Are un kilometru jumătate lungime, e fain frumos suspendat peste strâmtoare, dar s-o spun p-aia dreaptă, e hărtănit şi peticit pe alocuri.

Boğaziçi Köprüsü

 

înaainte

 

şi în sus

şi tot înainte

 

Şi uite-aşa, am trecut pâş-pâş pe continentul vecin. Din perspectiva autostrăzii, mare schimbare n-am sesizat. Ba chiar, am zărit cartiere întregi de zgârie-nori care păreau mai occidentale decât clădirile normale întâlnite pe partea europeană. Oraşul, lăbărţat mult şi continuat cu alte localităţi satelit s-a tot răsfirat şi pe stânga şi pe drapta, apoi mai mult pe dreapta, până când am început să zărim Marea Marmara. O splendoare albastră strălucind în soare, atâta cât am putut eu să fur cu coada ochiului, căci principala mea atenţie era îndreptată către şosea. Strângeam amarnic volanul în mâini, ori de câte ori TIR-urile imense ne depăşeau cu viteză şi zgomot şi, iarăşi, de câte ori trebuia, la rândul meu, să depăşesc pe alţii, cu viteza mea uimitoare de 99km/oră. Apoi, traficul s-a mai împuţinat şi am început să mă obişnuiesc şi să fiu mai relaxată. Autostrada este cea mai bună şi mai frumoasă pe care am circulat vreodată. După ce pătrunzi mai mult pe continent, lăsând marea în urmă, relieful se înalţă, practic, se circulă pe un platou muntos, cu înălţimi în jur de 1000 de metri. Viaducte, poduri peste văi, tunele şi asfalt întins pe sute de kilometri. În general, trei benzi pe sens. Marcaje, parcări, benzinării, magazine, totul ca la carte, mai mare dragul să rulezi şi să rulezi la nesfârşit.

o moschee, un zgârie-nori

otoyol

otoyol cât vezi cu ochii

viaducte şi pasaje

 

Totuşi, noi ne-am desprins din O-4 cu vreo 150km înainte de Ankara şi am luat-o spre nord. Mai aveam de parcurs cam 100km până la Safranbolu, următoarea destinaţie, dar şoseaua naţională care ducea până acolo, ce să vezi, era aidoma cu autostrada – tot două-trei benzi, scuar pe mijloc, asfalt impecabil, localităţi ocolite. Am început să înţeleg de ce principalul lor mijloc de transport e cel rutier.

Despre Safranbolu. Ce să spun mai întâi? Că e patrimoniu Unesco sună sec şi nu te duce cu gândul la nimic concret. Abia după ce-l vezi pricepi că e unic şi valoros. E un orăşel (vorbim de partea lui veche) conservat aproape în totalitate în forma lui originală de acum câteva sute de ani. Case otomane, străzi pietruite mai strâmte sau mai largi, piaţete cu moscheea la mijoc, cişmele, grădini, prăvălii, pisici, covrigi şi ceai. Negustori, vehicule prăfuite, babe cu şalvari, basma şi ilic, rahat, bijuterii, caravanserai, hamam, muezini chemând. Praf. Toate astea, aşezate minuţios pe nişte dealuri şi valea dintre ele, unde timpul trece încet şi frumos. Oraşul s-a dezvoltat la vremea lui din comerţul cu şofran şi produse pe bază de şofran. Am cumpărat rahat cu şofran şi parfum de şofran. Am mâncat musaka săţioasă şi burek dintr-o tipsie imensă, preparate şi servite într-o locantă.

pe străduţă, la vale se ajunge la hamam

 

balconul închis, mai mult un geamlâc, al casei otomane restaurate (cea albă din stânga) ascunde la interior un soi de laviţă sau divan, imediat sub ferestre, un loc de lenevit ideal

 

prăvălii în care negustorii nu te hărţuiesc, ci te îmbie discret să alegi marfa. şi zâmbesc mult

 

tărtăcuţe

Am înnoptat la o pensiune mică, sau konak, pe o stradă liniştită, nu prea departe de centru, instalată într-o clădire originală, moştenire de familie otomană. Acum, familia mult mai puţin numeroasă ocupa doar parterul, iar la etaj erau pregătite camere de oaspeţi. La recepţie, înainte să urci scara de lemn către primul palier, te descălţai. De-acolo în sus, toţi oaspeţii mişunau în ciorapi pe podele şi covoare. Interiorul casei era învăluit în umbră şi miros plăcut de lemn. Camera, destul de austeră, mobilată rustic, minimal – un pat foarte înalt, cu saltea tare şi aşternuturi albe, aspre, o laviţă din lemn, o masă, un scaun, lămpi cu gaz, adaptate drept aplice – s-a dovedit foarte confortabilă. Am avut cel mai odihnitor somn din toată călătoria. E drept că venea după tratamentul special de la hamam!

de prin meniu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

tanti pregătea felurile de mâncare aproape în faţa noastră

cămăruţa otomană din konak

vedere de pe-un deal către alt deal