Fragmente din vara care a rămas, of!, atât de departe…


8 fără 10. Soarele mai are două palme până să dispară după culmea dealului. Au plecat şi cehii, se pregătesc şi românii.Ruşii încă chiuie şi vorbesc tare, cu ecou pe toată plaja. La mijlocul ei, eu singură pe prosopul meu colorat.

Marea are culoarea albastru-metalic, fără valuri, ca o tipsie imensă lucioasă. Într-un capăt al golfului îi punctează luciul o ambarcaţiune mică ancorată aproape de mal, în extremitatea dinspre tavernă câţiva întârziaţi mai înoată sub ultimele raze de soare.

E plăcut, calm. Din direcţia vilei se apropie Iustin.

– Hei. Ai fost în sat?

– Da. Acum m-am întors.

– Ai pierdut ora magică pe plajă…

– Cum?!

– Nu ştii? La apusul soarelui, e o oră magică pe plajă. Vântul cade, nu mai suflă din nicio direcţie, marea are culori deosebite, e o lumină aparte. Se crează un fel de atmosferă magică…

– Atunci n-am pierdut-o încă. Soarele se mai vede.

– Da, ai dreptate. Acum începe. Stai jos, dacă vrei.

Iustin se aşează delicat pe colţul prosopului meu, potrivindu-şi tălpile pantofilor într-o adâncitură din nisip. Îşi ţine braţele în jurul genunchilor şi privirea aţintită către mare. Soarele scăpătând îi luminează profilul de copil serios. Stăm aşa, fără să vorbim, fiecare ascultând şi observând absent. Simt când întoarce faţa către mine şi mă întorc şi eu, crezând că vrea să-mi spună ceva. Iustin nu face altceva decât să-mi zâmbească senin. Atât. În ochii cafenii se reflectă fugar ultima săgeată solară, apoi în lumina limpede ca o apă curată rămâne chipul zâmbitor şi deschis.

– Ce e? întreb eu moale.

– Nimic, zice el încet. E frumos. E cum ai spus, magic.

Şi iar tăcem. Fericirea e simplă uneori. E un ceas albastru de înserare pe malul unei mări, când un băiat îţi zâmbeşte dezarmant de pe colţul prosopului.

 §

 În dimineaţa în care marea ne-a aşteptat cu valuri zglobii sparte cu zgomot pe plajă, am ştiut că sunt în vacanţă. Ca şi cum senzaţia de relaxare rămăsese blocată, agăţată într-un ciot de gânduri până atunci, în dimineaţa aia, am simţit cum s-a eliberat şi-a năvălit caldă, copleşindu-mi inima. Gândurile se risipiseră, stol zburătăcit. Am aruncat paporniţa şi prosopul şi-am dat fuga la mal. Cu toată zbenguiala valurilor, marea nu reuşea să tulbure nisipul, rămânând clară ca apa de izvor. Îmbia la joacă. Se retrăgea şi revenea, fără odihnă, stropea şi pleoscăia, foşnea ca şi cum ar fi chicotit şi respira prospeţime. I-am cedat, fără regret. Am plonjat, am înotat, ne-am legănat pe valuri. Ne-am lăsat tăvăliţi în nisip de valurile mai voinice. Am râs mult. Am înghiţit apă sărat-amăruie din cauza râsului. Am şi lăcrimat când mi-a intrat apă pe nas iar prietenii nu conteneau cu îmbrânceala şi joaca. Dar mi-a trecut. Am fost copii.

În aceeaşi zi, mai târziu, la plajă, m-am surprins împingând uşurel cartea în care citeam despre iubirea sufiţilor şi rămânând cu mintea goală. Priveam o furnică îndârjită care căra pe trei cărări o cochilie de melc de zece ori cât ea şi nu mă puteam gândi la nimic.

– Mai stai? Am auzit aproape vocea lui Iustin şi am tresărit ca din somn.

– Nu ştiu. E vremea să ne retragem la umbră?

– Cred că da. Nu simţi cum arde soarele?

– Simt dar mi-e bine.

Iustin îşi aşeza cu grijă cartea în rucsac. Apoi, cu tricoul despăturit pe genunchi, a spus:

– Eu mă îmbrac şi merg la umbră.

– Mergi deja la masă?

– Încă nu mi-e foame. Dar cred că am să beau o bere.

– Aia, da. Aş bea şi eu.

– E cald.

– Haidem.

Îmi potrivesc un şal în jurul trupului, drept rochie ad-hoc şi-mi tuflesc pălăria de soare pe cap. În timp ce arunc de-a valma cartea şi alte nimicuri în geanta de plajă, Iustin mă întreabă dacă aşa am de gând să merg la tavernă.

– Să nu te arzi pe umeri, se îngrijorează el.

– Păi nu stăm la soare, ne aşezăm la cea mai umbrită masă.

– Dar până acolo?

– Până acolo…

– Vrei să-ţi dau tricoul meu?

– De ce să-mi dai tricoul tău? Îl am pe al meu dacă vreau, dar nu am chef să mă îmbrac. Pur şi simplu, mă simt bine aşa. E vreo problemă? Ţi se pare nepotrivit sau ceva?

– A, nu. Mă gândeam doar la tine. Să nu te arzi…

Câteodată mă irită, alteori mă amuză cu felul lui de-a fi corect şi foarte îndatoritor. Am senzaţia că e şi ceva ironie şi condescendenţă pe-acolo. N-are cum să fie atât de naiv şi bineintenţionat. Nu e omenesc să fie aşa.

Terasa tavernei e umbrită de fel de fel de copaci şi oferă o atmosferă plăcută, respirabilă, deşi la numai doi paşi, nisipul fierbinte te face să te simţi ca în cuptor. Savurăm berea din paharele reci. La vreo 20-30 de metri, la limita dintre plajă şi adăpostul copacilor, e un  beach bar. Grecul ce serveşte băuturi şi îngheţată n-are decât o clientă, o puştoaică blondă. Îşi face de lucru înapoia barului, zâmbind necontenit şi încordând umerii bronzaţi. Fata flutură din plete şi soarbe din pai o băutură colorată. E ca o scenă de film.

– Frumos, mă trezesc murmurând.

– Cum? Da… Îl aud pe Iustin. A roşit violent, dar vocea şi gesturile îi rămân calme, controlate. Privea intens, pierdut la silueta unei femei de pe plajă care se răcorea la duşul cu apă dulce, amplasat în apropierea umbrarului. Apa se scurgea în şuvoi din părul bogat şi negru, pielea bronzată scânteia în soare iar din chipul ei nu se distingeau decât buzele mari şi roşii. Imaginea era aproape ca un tablou suprarealist. Iustin înghite în sec dar rosteşte senin:

– Despre ce vorbim?!

Iar privirea lui de copil pus pe şotii mă face să izbucnesc în râs. E atât de simpatic. Hotărâtă să-l pun în încurcătură, continui neaşteptat:

– Vezi tu, nu prea ne potrivim la gusturi…

– La ce anume? Vrea el să ştie, mai exact.

– Păi, mie-mi plac grecul cu blonda, ţie, bruneta cu sânii mari…

– Ah… Şi lasă ochii în jos.

Când eram mai convinsă că s-a fâstâcit, a ridicat totuşi o privire atât de pătrunzătoare şi de directă, încât m-a făcut pe mine să roşesc şi să schimb vorba.

 §

 Într-una din seri, cea mai caldă şi mai parfumată, pe când ne întorceam de la tavernă, s-a decis unanim să facem baie în mare la lumina stelelor. Ne-am precipitat cu toţii spre camere să ne luăm prosoape, să ne schimbăm. Apoi, pe plajă, cineva a strigat „skinny dip!”. N-am stat pe gânduri. Mi-era dor de senzaţia înotului liber în apa mării. Am aruncat rapid hainele şi m-am avântat. A ieşit hărmălaie şi veselie. Apa neagră ca o smoală era caldă şi primitoare dar cumva plină de mistere. Te atrăgea şi în acelaşi timp te înfricoşa. Ne depărtam unii de alţii ca să ne bucurăm de libertate şi fiorul plutirii primordiale, apoi ne adunam mânaţi de frici şi senzaţii neclare. Ne strigam, glumeam şi râdeam.

L-am văzut pe Iustin depărtându-se în larg. M-am luat după el, vag. Nu ţineam să-l ajung, dar mă intriga mişcarea.

– Hei, nu ştiam că înoţi aşa de bine, i-am strigat la un moment dat.

– Nu înot bine. Aşa, cât de cât.

– Atunci cum de te lansezi aşa? Şi încă pe întuneric!

– Păi… am vrut să văd cum e să înoţi singur, în întuneric. Gol.

– Atunci, te las.

– Poţi să rămâi. Am văzut cum e.

– Şi? Cum e?

Ne depărtasem binişor de ceilalţi. Am început să călcăm apa ori să ne rotim în cerc, pe loc.

– Destul de scary… N-am mai făcut asta niciodată. Tu?

– Eu am mai înotat noaptea în mare.

– Goală?

– Ce importanţă are?

– Are.

– Da, goală. Îmi place cum se simte. E foarte diferit de ceea ce simţi când porţi costum de baie deşi pare că nu e mare lucru.

– O, da. E foarte diferit!

– Deci îţi place?

– Da.

– Atunci de ce spui că e scary?

– Mă refeream la întuneric. E ciudat să înoţi în mare aşa, pe întuneric.

Mă întinsesem pe spate, în plută. Şi pluteam în derivă, vag legănată de mare. Nu prea mai auzeam ce spunea Iustin. M-am trezit cu el apucându-mă de mână, precipitat.

– Hei, eşti ok?!

M-am speriat şi din sperietură m-am scufundat. Am ieşit apoi pufnind apa şi vociferând.

– Ce naiba faci! M-ai speriat…

– Îmi pare rău, tu m-ai speriat pe mine. Nu mai ziceai nimic. De fapt nici nu te mai vedeam.

– Ce credeai, că m-am înecat subit?! am comentat îmbufnată.

– Scuză-mă. Da, mi-a fost teamă că ai păţit ceva…

– Of, eşti exagerat!

– Crezi? Pentru că-mi pasă de tine?

– Pentru că, pentru că… pentru că eşti aşa de atent şi grijuliu. Pentru că nimeni nu e aşa.

– Cum aşa?

Nu era deloc momentul potrivit să-i spun ce credeam eu despre corectitudinea şi politeţea lui. Şi mai ales nu era locul. Ne găseam în largul mării, totuşi. Singuri. Între timp ceilalţi se cam retrăseseră pe mal. Probabil credeau că vrem să fim singuri. Pur şi simplu ne-au lăsat acolo.

– Iustin, cred că ar trebui să ieşim şi noi.

– Ţi-e teamă? Hai că nu suntem aşa de departe.

– Nu suntem departe, dar e târziu şi se face frig. Minţeam. Nu era trecut de miezul nopţii şi oricum asta chiar nu avea importanţă, iar frig nu era deloc. Mă simţeam stânjenită dintr-odată. Aş fi vrut să fiu oriunde în altă parte. Am început să înot spre mal. Iustin m-a ajuns din urmă şi mi-a strigat să rămân în apă.

– Poftim?! Cum să rămân în apă?

– Adică stai aici, la mal, dar în apă. Mă duc eu să îţi aduc prosopul ca să te acoperi cât mai repede.

– Eşti nebun… am mai strigat după el. Dar n-avea niciun sens să mă lupt cu apucăturile lui cavalereşti. Am rămas în apă, precum mi-a cerut. În definitiv, obţinusem câteva clipe de exclusivitate cu marea de catran. Doar eu şi ea. Am plutit numărând stelele până când m-am auzit strigată ca prin vis.

– Gata! Poţi ieşi acum.

Am lipăit desculţă pe nisipul ud, cât am putut de graţios şi diafan. Iustin, deja îmbrăcat, îmi ţinea prosopul întins şi îşi ferea privirea, ca din întâmplare. Am zâmbit, amuzată dar am tăcut. M-am înfăşurat şi am rostit un „Brr!” de probă.

– Ţi-e frig. Ce să-ţi dau? Prosopul meu e ud, dar pot să-ţi dau hanoracul…

– Nu-mi da nimic. Nu mi-e frig.

Bună dimineaţa, soare!


O variantă interesantă


Acum câteva sute de ani, un turc bătrân şi bolnav, pe nume Tekir, se spune că plecase să-şi caute alinare şi povaţă la hoge. Se urcase cu greu în horoaba lui veche la care înhămase catârul, pe Belghir, şi străbătea încet drumurile prăfuite ale Dobrogei. Hogea l-a primit şi i-a citit pasaje întregi din Coran, însă niciunul nu-i arăta bietului Tekir calea ce-ar trebui să urmeze. Într-un târziu a plecat amărât, la fel cum venise, beteag de picioare şi, cu vederea slăbită, s-a lăsat în voia lui Belghir, catârul matusalemic. Cum noaptea s-a lăsat pe nesimţite, cei doi, turc şi catâr, s-au rătăcit prin stufărişul unui lac. Din ce încercau să iasă mai cu foc, se afundau mai tare în smârc, împotmolindu-se cu totul în nămolul urât mirositor. Acolo i-a găsit dimineaţa. Şi nu mică i-a fost mirarea turcului, când au reuşit să dibuiască drumul , să afle că picioarele nu-l mai dureau, vederea i se luminase, iar catârul părea întinerit şi plin de vlagă. De-atunci lumea merge să se tămăduiască la ghiolul lui Tekir. La Techirghiol.

O altă glorie apusă a turismului românesc, lacul Techirghiol zace învechit în uitare azi. Imediat în dreapta, cum ieşi din gara Eforie Nord, dai de un drum prăfuit, mărginit de tufe de pelin şi cicoare care duce la „Băile reci de nămol”, un ştrand amenajat pe malul lacului Techirghiol. Intrarea se face pe sub arcadele unei clădiri cândva impunătoare şi frumoase, azi doar supravieţuitoare. După încercari de-a amenaja un ştrand nou, alături, se pare că autorităţile au revenit la acest stabiliment vechi, uşor spoit. Deci, intrăm, plătim 10lei de adult, 5 lei de copil şi ajungem în curtea interioară care seamănă cu un patio roman – 4 laturi din corpuri de clădire joase, de piatră , cu porticuri adânci umbroase care cuprind la mijloc pătratul neacoperit al curţii cu un bazin şi fântână arteziană. În stânga şi-n dreapta se merge către separeurile pentru bărbaţi, respectiv femei. Înainte sunt mixt-textiliştii. Fiecare separeu are vestiare, toaletă, duşuri cu apă dulce – în încăperile clădirii şi duşuri cu apă sărată din lac – în aer liber. În mijlocul fiecărei mini-plaje cu nisip tronează căldările cu nămol proaspăt scos de pe fundul lacului. Lumea vine frumuşel şi, mai schimbând o vorbă, mai cu elan, mai cu silă se serveşte ad labam. Bagi mâna şi aplici, ca şi cum te-ai da cu o cremă pe tot corpul. Nămolul are textură fină şi culoare strălucitoare de smoală, transformându-te pe dată în catwoman în al ei costum mulat de lac; numai mirosul este cam neplăcut. Apoi urmează baia de soare. Se stă în poziţie răşchirată, bipedă până când nămolul negru, lucios ca pielea de focă  se usucă şi devine gri prăfos şi începe a crăpa. Durează maxim 1 oră, timp berechet să studiezi vecinii şi să fii studiat pe îndelete. Altceva nu prea ai ce să faci. Aşadar, dacă te ungi de la gât în jos, cu mâinile şi faţa albe, arăţi a scafandru; dacă te dai şi pe faţă oarecum semeni a Winetou; dacă efectiv te mânjeşti temeinic pe chip lăsând doar albul ochilor eşti un veritabil ninja. Ba, un domn respectabil altfel, care şi-a uns zdravăn chelia şi faţa, arăta de-a dreptul a bau-bau. O altă doamnă nămolită pe cap, cu tot cu părul aferent obţinuse o interesantă coafură afro. Copiii unşi strategic numai pe la încheieturi, gât, piept arătau a viţei sau mânji bălţaţi. Şi tot aşa. Distractiv. Apoi vine partea genială – bălăceala în apa sărată a lacului. Intri de pe pontonul de lemn dotat cu scăriţe în apa care, la fund, cel puţin la mal, are nisip plăcut atingerii. Apoi, după câţiva paşi, când apa trece de piept, cu greu îţi mai poţi ţine picioarele în jos şi poziţia verticală. Pur şi simplu, apa te scoate la suprafaţă ca pe-o bucată de lemn uscat. Pluteşti în orice poziţie. Înotul propriu-zis constă în a-ţi imprima oarece deplasare, ceea ce nu-i deloc uşor. Nici chiar ca-n vid, precum cosmonauţii-n spaţiu, dar cam aşa ceva. Poţi să traversezi înotând, tot lacul, de altfel. Când oboseşti, te opreşti pur şi simplu. Ca nişte raţe veritabile, pe lac plutesc şi pescăruşi leneşi şi grăsani. Oricât te-ai strădui însă, nu-i poţi prinde. În orice caz, indiferent ce manevre faci prin apă, e de dorit să nu te stropeşti în ochi. Ustură ca naiba! Pentru divertisment ai privelişte panoramică spre toate cele 3 plaje – femei, mixt, bărbaţi. Poţi să-ţi reperezi prietenii, rudele sau să studiezi pur şi simplu personajele.

Spre exemplu: la mixt apare la un moment dat o pereche bizară, ruşi. El – înalt, zvelt, blond, un zeu viking imberb, ea – o smochină fără forme, cu picioare subţiri şi piele arămie de la vârstă nu de la soare, cu un păr ireal vişiniu, tăiat în formă de castron. Se dezbracă tacticoşi la nudul gol şi ţuşti în apă. Şoc şi groază! Vreo 2 perechi de pensionari încep să vocifereze şi să se înfoaie precum curcanii, pe mal. Îi beşteleau de mama focului. Mânjiţi cum erau, păreau fioroşi ca nişte draci adevăraţi. Ruşii au fost alungaţi.

La femei, socializarea era în floare. Stăteau în pâlcuri de minim 3-4 şi discutau cu spor, unele chiar în apă până la genunchi, altele pe ponton sau pe plajă. Majoritatea aveau turbane sau băsmăluţe colorate pentru protejarea părului, încît de departe păreau negrese îmbrobodite tradiţional. Bărbaţii păreau bâtlani singuratici şi stăteau mult mai retraşi de la malul apei şi mai tăcuţi. Partea lor de plajă părea încremenită. Cred că dormeau pe rupte, chiar şi în picioare, cumva proptiţi, sprijiniţi, cine ştie.

Eh, după bălăceală şi studiile antropologice am făcut şi plajă ca toţi oamenii, pe prosop cu o carte bună sub ochi. Era probabil cea mai lejeră şi aerisită plajă de pe tot litoralul la acel moment. Sâmbătă dimineaţa, când nu aveai unde să arunci un ac, oriunde te uitai, aici eram răsfăţaţi, ici-colo un prosop, o muzică în surdină se auzea plăcut, briza ne răcorea, nu purtai grija telefonului când intrai în apă, nu te deranja nimeni încercând să-ţi vândă ceva. Ba, era să uit! A apărut Tarzan la un moment dat. Maseur. Şi-a strigat oferta trecând printre noi, apoi s-a retras discret.

Una peste alta, a fost o experienţă interesantă şi plăcută. Ceea ce mă nedumereşte este faptul că, la o aruncătură de băţ de Constanţa, de Mamaia, de autostrada cea nouă, deci atât de accesibil, locul rămâne în anonimat. Apa şi nămolul lacului sunt acolo, sunt bune şi nu sunt popularizate mai deloc. Chiar şi aşa, cam o treime din turiştii întâlniţi la nămol erau străini. Cum au aflat, cum au ajuns, habar n-am. Vis-a-vis, Ana Hotels foloseşte bine-merci împachetările cu acest nămol în tratamente care costă sute de euro, iar aici nimeni nu face nimic ca să atragă clienţi şi turişti. Incredibila Românie!