surpriza serii sau cum e sa ai o viata palpitanta…


e o seara placuta de primavara, ma intorc senina de la birou acasa. odata ajunsa, deschid larg balconul sa intre aerul caldut in camera si ma apuc sa deretic, sa mai aranjez una-alta.  deodata aud un zgomot strain. un sunet ciudat intre chitait si racait, intre fosnet si scartait sinistru. in clipa urmatoare l-am vazut: venea tacticos,  dinspre balcon , cu ochii bulbucati privindu-ma malefic, cu dintii ranjiti, cu urechile ciulite… un LILIAC! negru-cenusiu, cu aripile desfacute, tarsite pe gresie, hidos si de neoprit! inainta implacabil. eu, ciuta zvelta si sparioasa, sar cat colo, tip, zbier, chirai in ultima instanta! il fixez hipnotizata in timp ce-i azvarl in cale ce-mi vine la indemana: una bucata punga de hartie cartonata, una bucata bluza neagra cu motive geometrice gri, injuraturi intretaiate de urlete neomenesti si rugaminti de iertaciune. el, nimic. pas cu pas, avanseaza in interiorul teritoriului meu. intr-o disperata incercare de a stapani situatia care o lua la vale, razna, apuc un pled impaturit de pe canapea si-l arunc pe dansul. pe el, pe liliac. moment de acalmie. animalul zvacneste sub paturica, in mijlocul casei, eu gafai indecisa, in pozitie razboinica, intr-un colt indepartat. urmeaza momente greu de apreciat in unitati de masura conventionale, in care plang si rad concomitent si hohotesc isteric. odata depasit impulsul de-a sari cu picioarele pe inamic si-al face chiselita, ma asez usurel si iau cele doua unelte la indemana: telefonul si laptopul. c-o mana vorbesc cu mama&sora&cumnatul&nepotul cu alta googalesc dupa” liliac, metode de suprimare”, cu alta alertez toata lista de mess, povestind isteric ce mi se intampla, in direct. la celelalte capete ale firelor se rade copios, lumea se distreaza pe cinste dupa ce patrunde  ineditul situatiei. nu inteleg de ce? eu sunt incordata, cu ochii pe paturica, impaienjeniti de lacrimi. comunic tuturor prima mea idee: am facut ce era de facut, acum il las sa moara acolo de foame, de sete, de sufocare, de spaima, cat poate sa dureze? nimeni nu ma sustine, cica nu moare. primesc cele mai diverse sugestii: sa sun la 112, sa il pocnesc cu o bata daca am una, sa-l rulez in pled si sa-l arunc ghem pe fereastra, sa-l curentez, sa-l incendiez, sa-l inec, sa-l sperii, sa-l sochez, sa-l imbat, sa-l impusc. mama insista ca daca n-am spray paralizant sa folosesc un deodorant. desi in stare de super stres, repet -cu ochii pe paturica- argumentez fiecaruia de ce nu e ok:  nu pot sa sun la 112 si sa ajung pe la stiri, nu pot sa ma apropii de individ la mai mult de doi pasi, nu am la indemana cele mai multe obiecte din cele propuse samd. toti continua cu ideile nastrusnice, ca la un brainstorming absurd si nu contenesc sa-mi plaseze aceeasi fraza (spusa probabil printre sughituri de ras) „iarta-ma, dar nu ma pot abtine…”

prietenele, femei isi dau cu presupusul c-ar fi necuratul, venit sa ma incerce. ignor. la rugamintea mea de a-si interoga sotii/iubitii ce parere au, mi se raspunde invariabil „nu stie, dar de mult nu s-a mai amuzat asa!”

eh, ma bucur c-am destins seara atator oameni, stresati, obositi, coplesiti de grijile vietii…

obtin la un moment dat doua promisiuni ca daca nu rezolv pana dimineata, voi fi deposedata de „mica problema” cat as zice peste. tot e ceva, dar parca tot nu-i bine. in minte imi incolteste gandul ca daca las peste noapte animalul acolo, el va vrea sa evadeze. imi imaginez doua posibilitati: el zboara cu patura pe el, precum o pelerina (cine naiba stie ce putere are un liliac?!) sau se strecoara pe dedesubt si isi ia zborul liber prin casa. sunt sfatuita sa-l asigur cu un lighean fixat deasupra si impovarat cu o greutate, dar asta inseamna sa ma apropii, sa pipai locul. neah! deocamdata continui sa-l fixez cu privirea.  incep sa imaginez scenarii de rezerva: cioc-cioc, buna seara sunt vecina de sus/jos/alaturi ( stiu ca nu ne-am vazut niciodata dar puteti sa ma credeti caci,  iata, sunt imbracata sumar si cu parul valvoi, n-am cum sa fiu un raufacator) sunteti amabil sa-mi omorati si mie liliacul din apartament? nu prea merge, hmm…

… intr-un tarziu, cand deja trecusem la cunostintele indepartate din lista, gasesc un tanar dispus sa ma salveze. vine, salta cu indemanare sursa de groaza si reda noptii sufletul ratacit.  raman epuizata, ca dupa goana nebuna.

maine ce ma mai asteapta oare?!

poveste simpla despre aur


Leapsa de la Hotcity.ro Ia sa vedem ce iese…

Era intr-o vara senina, in anii de dupa razboi. ‘47-‘48. El, barbat in toata puterea cuvantului, intors din lupte, prizonierat si orori dorind liniste si armonie. Ea, tanara, aproape copila, cu privire senina si inima nesupusa. El, desi adult, avea o fire romantica. Ii scria scrisori simple care aveau parfum de iarba cosita si metafore naive. Ea, desi adolescenta, cerea certitudini si asigurari ca vor putea construi o gospodarie. Intr-o seara, mai calda si mai albastra decat toate, dupa ce-i va fi aratat stelele, ca sa-i fure o sarutare, desigur ca el i-a cerut un raspuns ferm. Si ea l-a dat. Cine-o fi ales pe cine? Putem sa acceptam o exceptie si sa credem ca amandoi au ales in aceeasi masura. Sa-si uneasca vietile, la bine si la greu. Cu un fir simplu de aur au pecetluit o legatura pe care numai moartea a desfacut-o dupa mai bine de 40 de ani. Sau nici macar ea, cine stie …?

Verigheta simpla a ramas. A trecut din degetul subtiat de boala al bunicii in palma nestiutoare a nepoatei. Si-a insotit-o apoi, pastrata in cutiuta mica, prin viata. Ba era cat pe ce sa ajunga lantisor la gat tinar si cochet, ba era sa ia calea amanetului, ba ramanea uitata in sertar cu anii… in functie de suisurile si coborasurile destinului.

Acum sta cuminte in plusul cutiutei si-si asteapta randul. Va trece cu drag si speranta in mana stranepoatei. Sa-i aduca noroc. Si parfum din alta lume…