De vară, cu aromă de vacanţă

Roma © Taverna dei Quaranta

Mi-am amintit un fel de mâncare încercat la Roma. Era o cârciumioară, sau să-i zic trattoria, prin spatele Coloseumului cu 5-6 mese afară pe trotuar şi încă vreo 15 înăuntru. Mesele aveau feţe de masă din pânză în pătrăţele, mici glastre cu flori de grădină şi şervete albe. Scaunele erau din lemn cu perniţe comode. Răcoare şi miros îmbietor de mâncare proaspătă.  Nu cred că e specific italienilor, dar eu acolo am găsit prilejul să gust fiori di zucchini. Adică flori de dovlecel. Ba, după noi, întrebând pofticioşi, au mai comandat şi alţii această delicatesă.

Trebuie să recunoaştem că dacă au un merit aparte, acela este aspectul atrăgător dat de culorile vii galben/portocaliu/verde. Gustul propriu-zis este oarecum neutru, deliciul preparatului venind din ingredientele puse împreună, fie fineţea unor brânzeturi, fie aroma unor condimente.

Se gătesc în multe feluri, umplute sau simple, prăjite sau coapte aşa că am ales o reţetă care mi-a făcut cu ochiul şi am pus-o în practică.

Flori de dovlecel umplute, la cuptor, aşadar.

Am avut vreo 10 flori, aduse de o colegă din grădina personală. Deşi mi-a adus, aşa cum îi explicasem, doar flori masculine (acelea cu pistil lung, portocaliu) care sunt mai mari, am avut de furcă la manevrare deoarece ele s-au închis treptat după ce au fost culese, până au ajuns în stadiul cocoloş. Poate dacă se trece la preparat imediat după cules e mai uşor. Eu însă, m-am apucat de ele la 12 ore după ce fuseseră culese. Aşă încât, cu infinită grijă şi răbdare, le-am extras codiţa şi pistilul, tăind la baza florii un orificiu cât mai mic. La spălat s-au mai despletit, dar tot strânse şi ciufulite stăteau.

florile curăţate şi spălate

Am pregătit o umplutură uşoară din: 2-3 felii de mortadella tăiate mărunt-mărunt, 2-3 linguri de brânză fină cremoasă (am avut Almette în frigider), 2-3 linguri de alt tip de brânză slabă (telemea de capră), un ou mic, mentă, busuioc, piper şi sare.

ingrediente umplutură

Cu această pastă am umplut florile. Chinuiala naibii, mai ceva ca sculptura în bobul de orez! Pentru că prin capătul petalelor era imposibil să răzbesc, le-am ţinut cu o mână de vârfurile petalelor adunate şi am turnat prin găurica rezultată în urma extragerii pistilului. Am folosit un dispozitiv de ornare cu frişcă (punga de plastic tăiată într-un colţ). Florile astfel burduşite le-am aşezat într-un vas ce merge la cuptor, pe hârtie de copt.

florile umplute

Am presărat bucăţele de unt, parmesan şi un sos alb din smântână subţire, unt şi făină.

 

 

 

 

 

 

La cuptor au stat vreo juma’ de oră, poate mai puţin, până au început să miroasă a ceva bun şi să prindă o crustă apetisantă.

florile umplute scoase din cuptor

Despre Vatican

M-am dus la Roma ca să văd Vaticanul. Era singurul lucru pe care mi-am propus să-l văd cu tot dinadinsul, ba chiar, pentru care am făcut tot felul de aranjamente şi documentări. În primul rând, am vrut să iau biletele on line, în avans. Se spunea că astfel eviţi imensa coadă de la intrare. Până la urmă am renunţat, parte din cauza celor 4 euro suplimentari, parte din pricina rezervării exacte a zilei şi orei. Cine ştie câte se puteau schimba. Să ne vedem noi acolo, mi-am spus. Norocul a făcut să primesc chiar înainte de plecare câteva sfaturi şi ponturi de la un binevoitor doctor. Aşa am înţeles că momentul vizitei odată ales inteligent, îmbulzeala poate fi evitată. La ora deschiderii am stat 45min cu totul la rând, un rând civilizat pe lângă zidurile cetăţii, care avansa în ritmul unei plimbări lente, cu mici popasuri. Dată fiind ora matinală, în luna octombrie, nici măcar nu era cald, însă, cu siguranţă la prânz ar fi fost un calvar, căci am avut în fiecare zi 30 grade Celsius. Pe parcurs, diverşi tineri italieni, cu ceva ecusoane în piept pentru bună impresie, veneau şi făceau oferte, în toate limbile de circulaţie europeană, pentru tururi private, cu bonusul subliniat insistent de a „fenta rândul”. Preţul era mărişor. Cât timp am aşteptat, din preajma noastră, un singur cuplu de britanici a cedat ispitei. În rest, oameni răbdători, de toate naţiile, am aşteptat cuminţi. Când ne-am apropiat de intrare asiaticii au început să freamăte. Şi să-şi facă poze frenetic. Aproape că nu le mai păsa de faptul că trebuie efectiv să intre, atât erau de preocupaţi să se imortalizeze zâmbitori, cu poarta Vaticanului în fundal. Recepţia sau holul de intrare, cu ghişeele de bilete, garderoba şi filtrele anti-tero m-a descumpănit, sincer. Ca şi la Louvre, numai sticlă şi oţel, tehnică şi tehnologie modernă. Dar poate sunt eu mai romantică şi când spun cetate/castel/palat mă gândesc musai la decoruri de epocă… Una peste alta, nici muzeul în sine nu m-a exaltat. Şi nu, nu sunt pricioasă, nu fac mofturi, mai ales că venisem întins să-mi desfăt ochiul cu comorile vestite. Poate de vină e sistemul de ghidaj prin muzeu, foarte strict, care te făcea să te simţi ca un şoarece în labirintul experimental. Poate de vină să fi fost gălăgia şi atmosfera de bâlci; turiştii se exprimau în gura mare. Sau viteza cu care toată lumea alerga să ajungă cât mai curând la capela Sixtină. Am remarcat şi mi-a plăcut, în schimb, scara dublă spiralată de la final, o scară impresionantă, ornată cu basoreliefuri, dar realizată relativ recent, în 1930 de un arhitect italian.

Cert este că mult mai bine am văzut şi am putut admira operele de referinţă într-un album de artă cu fotografii de calitate. Aviz amatorilor!

Marea revelaţie şi bucurie a fost însă San Pietro!

Am intrat în Piaţa San Pietro la 7.30 dimineaţa, când soarele răsărea perpendicular pe faţada bisericii, poleind-o spectaculos. Privind în sus, la frontispiciul dominat de Isus şi 11 apostoli (fără Petru şi Pavel, care stau jos, la baza treptelor) îţi dădeau lacrimile la propriu. Coloanele lui Bernini aruncau umbre simetrice de-a drepta şi de-a stânga, iar fântânile îşi jucau apele în curcubee, în liniştea pieţei punctată doar de fâlfâit de porumbei. Singurele siluete care se îndreptau spre basilică erau surori, călugăriţe şi alţi credincioşi care se grăbeau la liturghii. Aşadar prin filtrul anti-tero am trecut lejer. Am urcat treptele intrarii şi am privit înapoi spre Via dela Conciliazione cât ne-au îngăduit razele piezişe ale soarelui care se ridica rapid. Roma se întrezărea uşor înceţoşată în preajma Tibrului. I-am întors spatele şi am intrat pe uşa masivă din bronz în San Pietro.

în dreapta Mântuitorului, Ioan Botezătorul, în stânga ap. Simion tâmplarul, în prim plan ap. Pavel

Im-pre-si-o-nan-tă! Imensă şi frumoasă. Un muzeu de artă. O multitudine de biserici mai mici într-una singură. Practic, un spaţiu de mărimea unei pieţe, sub un singur acoperiş, adăpostind 44 altare. În multe dintre ele se oficiau slujbe, concomitent, fără a fi deranjate câtuşi de puţin una de alta, fiecare în câteo capelă, în câte o firidă sau colţ separat. Care mai de care împodobite cu picturi, basoreliefuri, sculpturi, ornamente neînchipuite. Într-un ghid se menţionează că 400 de statui se găsesc în interiorul basilicii. M-a surprins poziţionarea celebrei Pieta, modest, după uşă, cum s-ar spune, în fundul unei nişe întunecoase. În lipsa unei gloate de turişti gură-cască, care să facă vâlvă, era s-o ratăm monumental. În schimb, negreşit, am căutat şi am atins superstiţioşi, picioarele statuii vechi de bronz a Sf. Petru, pentru noroc.

Despre Baldachinul central ce să zic? Puţin exagerat, extravagant de-a dreptul. Sau aşa e stilul baroc. Bronzul a fost luat de la Pantheon şi turnat pentru obţinerea celor 4 stâlpi de susţinere spiralaţi şi ornaţi cu frunze de măslin. Rezultatul se apropie de arta bijuteriei. Tot la categoria bijuterii aş încadra şi monumentul funerar închinat papei Alexander VII, realizat de Bernini la 80ani, în marmură roz. Aştepţi ca marmura, câtu-i ea de tare, să fluture la adierea curentului, atât de bine sunt realizate faldurile vestmintelor şi acoperământului funerar. Iar în capătul basilicii, într-un altar anume închinat, găsim Sfântul Scaun sculptat tot de Bernini, în lemn şi aur, garnisit cu toate simbolurile creştine şi papale.

Deasupra, filtrează lumina ferestrele cupolei gigantice. Am urcat, cum altfel, să vedem lumea şi din vârful Domului. Ai piedi. Pe scări, întâlneşti la diferite nivele tot soiul de uşi masive care duc, cine ştie, poate la oficii, birouri sau alte camere secrete. Sus, e un fel de părculeţ fără iarbă pe acoperişul vălurit al basilicii. Alei sinuoase dau roată luminatoarelor, coşurilor şi altor obstacole sau duc la magazinaşul de suveniruri sau la oficiul poştal. Ghivecele cu flori şi boscheţi dau o notă plăcută. Fiecare luminator sau turn este izolat cu gărduleţ alb iar pardoseala este un mozaic neted din dale frumos îmbinate. Poţi admira statuile de pe frontispiciu, în toată splendoarea lor,  de la mică distanţă, dar din unghi dorsal. Şi mai poţi urca sus de tot, chiar pe cupola domului, pe o pasarelă îngustă, bătută de curent sau vânt, însă cu perspectivă de 360 grade. Dai ocol şi vezi toată Roma la picioare. Merită!

câte ceva despre Roma

După amiaza, ultima zi din septembrie, în Roma.

E cald şi atmosfera e relaxată. Oameni mulţi, amestecaţi, însă nu văd români săraci, aşa cum mă temeam. Mixt cosmopolitan.

În piaţa del Popolo e furnicar de turişti. Aşa cum mă avertiza cineva, de aici încep cele mai multe trasee turistice şi aici e locul de întâlnire al tuturor. Deci, nu pierd vremea prea mult în soare. Un feeling îmi spune că piaţa merită studiată seara, după apus, intrăm să vedem un Caravagio în biserica Santa Maria dei Popoli şi-apoi o luăm la întâmplare pe Babuino. Caravagio, poziţionat strategic într-o firidă, pe un perete lateral al acesteia, este imposibil de fotografiat. Şi oricum nu e voie. Iar lumina e execrabilă. Îmi spun optimistă că e abia vârful icebergului, Roma e plină de comori. Babuino nu e genul meu. E o stradă mărginită de case vechi, mai bine sau mai prost păstrate, însă atât de înghesuite şi aglomerate încât cu greu le mai poţi admira şi observa.

Ca de altfel în toată Roma, abundă informaţia şi/despre relicvele istorice, subiectele culturale, estetice, etc. Te copleşesc. Babuino, ca şi Corso sau Ripetta, cele trei străzi care pleacă în evantai din Piaţa Popolo, adună un babel nesfârşit. De la biserici mai mici sau monumentale, în rând cu magazine banale sau de lux, de la cârciumi discrete la hoteluri scumpe cu portari galonaţi, de la magazine de artă, la dughene de suveniruri, băcănii pentru turişti, farmacii, bănci şi aşa mai departe. Înguste, cu trotuare minuscule, pavate în general cu piatră cubică, circulate haotic de maşini scumpe, maşini miniaturale sau scutere nervoase, cotropite de valuri de turişti şi împânzite de localnici gălăgioşi, aceste străzi care dau culoarea Romei mie mi-au părut destul de sufocante şi obositoare.

Aşadar, am urcat în Pincio. Pincio este o alveolă  a marelui parc Borghese la care se ajunge fie urcând pieptiş scările din piaţa Popolo, fie venind dinspre Trinita dei Monti, biserica din capul scărilor spaniole, pe strada D’Annunzio, un fel de stradă-belvedere cu parcul de-o parte şi panorama oraşului pe cealaltă.

În Pincio, linişte şi pace. Câţiva răzleţi se odihneau pe iarbă, între care un bărbat cu alură de mongol-tătar era de departe, cel mai pitoresc. Te uitai în jur să vezi unde şi-a lăsat calul. Tot aici, în urma unui sfat bun, am gustat prima dată apa din cişmelele Romei. Sunt la tot pasul, în cele mai diverse forme. Apa e de nota 20, n-am mai băut altceva cât am umblat prin oraş, ba chiar am luat şi pe drum, la plecare! Tot pe sub pinii uriaşi din Pincio am găsit piaţa Bucureşti, iar la câţiva paşi un hotel de lux sau cazino, nu-mi dau seama ce era că n-avea niciun însemn, însă avea în curtea elegantă un covor roşu întins de la poartă spre intrare, mărginit cu stâlpi pitici din fier forjat, cu lanţuri între ei, cu-n aer tare oficial aşa. Totul pustiu, nici ţipenie. Pe covorul roşu cădeau pieziş razele soarelui şi o adiere tristă rostogolea câteva frunze moarte. Hmm.

Mai departe, paşii (şi metroul) ne-au purtat spre Quirinal. O zonă extrem de solemnă şi impunătoare, un fel de White Hall al Romei mi s-a părut mie. Palatul, piaţa, grupurile statuare, priveliştea, parcă totul era sobru şi liniştit. Poate şi pentru că nu era puhoi de turişti. Coborând colina Quirinalului am intrat în piaţa Veneţia, descoperind brusc, printre două clădiri apropiate, ca un canion, columna străbunului Traian. Ce să zic, ne-a impresionat cum domina ea forul, semeaţă, în contre-jur, aruncându-şi umbra uriaşă peste noi… Dar ieşind de-a binelea la loc deschis am rămas cu ochii cât cepele în faţa monumentului lui Vittorio Emanuele II. Apăi i-au făcut ceva monument, nu glumă! Mi-a fost clar şi ce văzuse un prieten în Roma, când îmi povestise „am văzut palatul-mare-alb-cu-căruţe-şi-cai-pe-acoperiş”. N-am prea priceput ce căutau zecile de turişti pe trepte, buluc la poalele monumentului. Mult mai bine se putea contempla de vis-a-vis. Deşi, mare lucru de contemplat nu era. Personal, mi s-a părut ca nuca-n perete, un mastodont (prea) alb în contradicţie cu tot ce-l înconjoară.

De aici am luat-o la pas, pe aceleaşi străduţe aglomerate, să vedem Fontana di Trevi pe înserat. Deşi ştiam că va fi ceva lume, ceea ce am văzut m-a descumpănit complet. Era ca şi cum aşteptam dimineaţa metroul la Unirii! Om lângă om, lângă om, lângă om, într-un vacarm de nedescris. Cei care apucaseră să coboare aproape de ghizdurile fântânii nici că se mai dădeau duşi. Probabil lăsau locurile prin testament urmaşilor. Mai sus, alt rând de statornici, pe balustrade şi parapeţi. Pe trepte, familii împământenite. Restul, dezrădăcinaţi, care bântuiau de colo-colo prin locurile rămase libere. Îţi făceai loc cu coatele. Fântâna însă, impasibilă la toată nebunia din jur, foşnea egal şi poza cochetă în ultimele raze ale soarelui. Roz.

Del Popolo la orele 7-8 seara avea într-adevăr farmec. Pe câţi turişti fojgăiau prin piaţă, tot pe-atâţia tineri italieni îşi dădeau întâlnire şi pierdeau vremea în zonă. Amalgamul era echilibrat. Vânzatorii ambulanţi de şaluri indiene sau genţi false schimbaseră marfa în flori şi jucării fosforescente zburătoare. Cu florile îmbiau orice femeie, cu jucăriile ispiteau pe cei mici şi mari deopotrivă. De-o parte şi de alta a obeliscului cu cei patru lei ai săi, se produceau doi artişti locali de stradă. Unul era un bătrânel simpatic, cu plete albe ca zăpada şi glas subţirel. Cânta şlagăre italiene ajutându-se de-un soi de flaşnetă, să-i zic aşa şi de sfaturile soţiei. Celălalt era un tânar energic cu chitară electrică, încercând tot soiul de cover-uri celebre. Lumea, opta pentru unul sau celălalt, aşezâdu-se pe treptele obeliscului central şi consumând eventual o bere, o răcoritoare sau o gustare. Şi ţigări. Multe ţigări!

Va urma.

deci, despre Roma

iată cum se vede Roma

foarte curând, de pe străzile

whatever…

presto su meraviglioso Roma