(doar) 10 dintre minunile României


Aş vrea să călătoresc şi să văd toată lumea dacă s-ar putea. Şi dacă nu se poate, tot umblu şi n-am stare. Şi fac planuri să mai încropesc măcar câteva evadări mai mult sau mai puţin nebuneşti. Dar din toate călătoriile mă întorc mereu acasă cu dor. Şi niciodată nu pot să spun că am găsit perfecţiunea undeva departe, căci descopăr primprejur, prin ţărişoara noastră românească, locuri incredibile, oameni minunaţi şi momente tăietoare de respiraţie prin frumuseţe şi unicitate. Aşa că vin şi spun iar: aş vrea să cutreier toată lumea, dar inima mi-e ţintuită cumva prin România.

Iar dac-ar fi să fac un top…oh, ce sarcină ingrată, acesta n-ar putea fi decât  profund subiectiv, cu destinaţiile mele îndrăgite, mai mult sau mai deloc turistice. Cam aşa:

10. Sarmizegetusa Regia – ar trebui trecută ca destinaţie obligatorie pentru orice român, măcar o dată-n viaţă. Istoria şi legendele se împletesc în Munţii Orăştiei făcând din împrejurimile cetăţii dacice un loc magnetizant. C-or fi fost doar temple păgâne sau un oraş gigantic, terase, păduri misterioase sau porţi stelare nu ştim cu certitudine. Oricum ar fi, dacii n-au ales un loc tocmai rău. Ba chiar dimpotrivă!

 

9. 2 Mai – Da, da, 2 Mai şi nu Vama Veche care m-a dezamăgit şi-a fugit în lume cu-n artist (bulgar, după toate semnele). Există un petec de plajă, imediat lângă cazemată – nu în golf unde apa-i mâloasă, nici mai sus spre sat, unde-i lume multă pe nisip şi cataroaie prin apă – pe fâşia îngustă de sub faleza care se mai fărâmă şi se mai surpă în direct, unde apa e liniştită şi miroase clasic a alge şi scoici, unde trec arar plimbăreţi şi nimeni nu-ţi dezaprobă nudismul. Acolo prinzi loc numai dacă vii devreme. Dar dacă ai acest noroc, te vei simţi ca pe-o insulă de fericire. E linişte, fraţilor!

 

8. Mănăstirea Suceviţa – ea şi nu alta, ea singură în inima Bucovinei mi-a dat prilej să pricep sentimentul pe care trebuie că-l au monahii în vieţile lor smerite. E o energie bună şi blândă între zidurile impresionante ale mănăstirii-fortificaţie, o pace firească printre florile care smălţuiesc covorul grădinii interioare şi seninătatea n-are cum să nu te cuprindă când şezi simplu pe-o băncuţă lângă fântână şi-ţi laşi gândurile să se deşire.

 

în curtea mănăstirii Suceviţa Sursa foto

7. Sulina  – deh, iertaţi-mă că nu pun Delta Dunării – nu-s amatoare de canotaj, nici de ţânţari iar de pescuit ce să mai vorbim…! Însă Sulina m-a fermecat odată de mult şi mereu visez să mai ajung pe plaja nesfârşită şi pustie, cu nisip argintiu, fin şi-n a cărei apă caldă şi foarte puţin adâncă simţi toată osteneala Dunării finalmente vărsată. Din capătul oraşului cu străzi paralele şi ponosite, ţii drumul prăfuit printre tufe sălbatice de cătină şi volbură de nisip, peste un canal şi-o baltă.

6. Sighişoara – cine n-ar alege-o?! Cine poate s-o vadă măcar în treacăt şi să nu fie sedus de cochetăria faţadelor pastelate, vechi şi totuşi atât de vii, de furişul străduţelor pietruite, de farmecul cafenelelor relaxate, de bonomia crainicilor medievali ori de sunetul alert al gongului din Turnul cu Ceas? De piatră să fii şi tot nu poţi să nu urci cu sfială pe scara acoperită pân’la Biserica din Deal, să ai lumea la picioare…

Sighişoara

5. Transfăgărăşan – mda, ştiu c-avem Transalpina care e mai înaltă şi mai nu ştiu cum, dar mie îmi place mai mult bătrânul drum care trece Făgăraşul. E vechi, e construit cu trudă, are legende dar şi telecabină. Ce dramatic, ce maiestuos este să priveşti de sus, de lângă cabana Paltinu către Ardeal  şi să-ţi spui „Băi, băiatule, ce ţară faină avem!”

 

4. Oradea – cine n-a văzut-o să facă pe dracu-n patru să ajungă şi nu va regreta! Cu mâna pe inimă spun, ar putea sta fără ruşine alături de oraşe europene cu tradiţie. Arhitectura Art Nouveau e absolut delicioasă, clădirile sunt decent întreţinute şi se tot văd preocupări salutare de restaurare şi protejare. Oamenii sunt calmi şi faini. Bine, şi un pic mai unguri ca-n alte părţi, da’ mie şi asta îmi place. Cafenelele sunt geniale – şi mă gândesc acum la Lactobar, da.

 

3. Peştera Tăuşoare din munţii Rodnei – poate cea mai dificilă, cu siguranţă cea mai adâncă (peste 400m) şi mai întinsă (aproape 20km) din ţara noastră, această peşteră deţine eternul mister întocmai ca o femeie, după cum spune custodele ei, veşnic îndrăgostit. Deşi e închisă turismului de masă, pentru protejarea fenomenelor şi comorilor unice sau preţioase pe care le deţine, Tăuşoarele mi s-au dezvăluit (mulţumesc, prieten drag!) într-o miiică parte, suficient cât să-mi lege de suflet amintiri şi senzaţii fără egal – de-ar fi să amintesc numai rapelul prin cascadă, urcuşul straniu în ramonaj prin bezna hornului numit „cu cuburi de zahăr” ori experimentarea liniştii absolute…

sursa foto Crin Theodorescu

2. Sibiu – ei, cu Sibiul e deja istorie. Toţi îl iubim, toţi îi recunoaştem superioritatea. Şi ce e îmbucurător, nici străinii nu-l ocolesc. Sibiului îi sporesc de la sezon la sezon strălucirea, faima, eleganţa. E frumos şi se mai face! Cine n-ajunge luna asta la Târgul de Crăciun e leapşaaa!

 

1. Pentru că am avut câteva ocazii şi nenumărate motive să-l părăsesc şi n-am făcut-o, pentru că mă seduce şi mă abandonează în fiecare anotimp, pentru că n-am ştiut cui să dau coroniţa, am ales drept cel  mai drag loc din România, Bucureştiul în care trăiesc, de care nu mă plictisesc de atâta amar de timp, care continuă să mă surprindă mereu cu un detaliu fascinant, Bucureştiul de care sunt iremediabil legată. Îi urăsc praful şantierist şi bălţile de după ploi, dar îi iubesc străzile liniştite cu case vechi şi copaci seculari, mă îngenunchează aglomeraţia şi câinii şi murdăria, dar ştiu locuri secrete reconfortante în parcuri şi magazine unicat şi teatre cu nume mari şi câte alte tentaţii care îl fac viu şi neobosit.

Acest articol face parte din campania blogosferei de călatorii româneşti de promovare a unor destinaţii ce merită vizitate din ţara noastră. Este cea de-a doua campanie de acest fel, după cea în care vă recomandam destinaţii de city break din România. Astăzi, de Ziua Naţională, mai multe bloguri au scris despre cele mai frumoase 10 destinaţii din România. Vă invit să le citiţi. La Mulţi Ani, România !

I’s Blog , Hai la bord , Viajoa , Imperator Travel , Alice Traveler , Mirel Matyas , Travel Badgers , Blogul de călătorii , Printre rânduri , Plăcerea de a călători , Funtur , Lumea mare , Ciprian Caraba , Bialog , Bucketlist , Totul despre hostel , Drum liber

Transalpina, reclamă şi măgari


Toată lumea vorbeşte despre Transalpina. Hai, zic, şi noi să ne delectăm ochii şi sufletele cu privelişti alpine şi serenitate. Zis şi făcut. Pregătesc de cu seară un morman de şniţele şi unul de chifteluţe de dovlecei, rânduiesc un băgăjel uşor, încărcăm bateriile la aparatele foto, curăţăm bine lentilele şi pornim de cu zori către Militari. C-aşa începe orice călătorie: cu primul pas, care este, în cazul de faţă, ieşirea pe A1. Dacă s-ar circula în Bucureşti tot timpul ca duminica la 6 dimineaţa, aş zice că trăiesc în paradis! O desfătare! Dar revenim cu picioarele pe pământ, respectiv cu roţile pe autostradă. Biata de ea, bătrâna A1, peticită şi obosită ca o haină veche, şerpuieşte arhi-cunoscut pe sub podurile identice care-o traversează monoton. Iar la final, ocoleşte discret Piteştiul şi te lasă hodoronc-tronc la Bascov. De-aici, şoseaua ne duce harnic, prin sate, către Valcea. Urcăm desigur Dealul Negru, amuşinând din mers micii celebri. Bineînţeles că sfârâie şi la 8 dimineaţa! Şi de jur împrejur zumzăie o întreagă piaţă de legume-fructe de import. De unde pâna unde s-o fi făcut asocierea habar n-am, cert e că la Deduleşti găseşti la orice oră mici şi fructe din engros. Să fie, s-or fi gândit, şi pentru carnivori şi pentru vegetarieni câte ceva. Înainte de Rm Valcea o cotim după indicatoare, la stânga, spre Tg. Jiu. Trecem prin Horezu în timp ce localnicii îşi etalează de zor ceramica şi alte suveniruri pe la porţi, printre foarte multe flori. Frumos. Mai departe încordăm privirea să nu ratăm schimbarea direcţiei spre Novaci. Am uitat harta acasă. Ne bazăm doar pe amintirea ei şi pe indicatoarele de drum. Cât poate să fie de complicat?!  Aşadar, la primul semn „Novaci 2km” virăm entuziasmaţi. Pfoai! Şoc şi groază. Drumul plin de gropi şi pante abrupte ne afundă printr-un sătuc prăfuit cu-n târg duminical în plină desfăşurare la mijloc. Dar nu dăm înapoi cu una, cu două. Aşa încât, ieşim totuşi la liman, la o şosea cumsecade, unde un indicator ne anunţă că suntem în drum spre Rânca. Bon. Om fi luat noi vreo scurtătură mai urâtă.

Şi până la Rânca dă-i şi urcă. Drum asfaltat proaspăt, încă neamenajat complet, adică nemarcat, fără ieşiri, fără margini, parapeţi sau alte accesorii. Doar o limbă lată de asfalt, pe care maşinile urca şi coboară după cum li-e voia şi dispoziţia şoferilor. Noroc că e loc pentru toată lumea. Unii se mocăie admirând peisajul, alţii sprintează sportiv printre ei. Familiar. Românesc 100%. Înainte de Rânca cu-o juma’ de km, loc panoramic, unde se pot opri maşinile pe-un tăpşan. La vale se vede ce-am lăsat în urmă, satele, civilizaţia (vorba vine!), în zare, de-a dreapta şi de-a stânga,  munţi şi dealuri şi văi împădurite, înainte, Ranca sclipind în soare şi mai sus muntele impunător, brăzdat în zigzag de Transalpina cea nou-nouţă. Se trag poze, se dezmorţesc fundurile şi se fac presupuneri despre ceea ce urmează pe traseu. În mijlocul parcării, între 3 maşini scumpe, un grătar vesel se încinge pentru un prânz în aer liber. Iar maneaua se revarsă generos din difuzoare. Plecăm grăbiţi. Am vrut să spun scârbiţi.

Traversăm dezamăgiţi Ranca. Incerc să mi-o imaginez iarna, când are atâta notorietate. Degeaba. Staţiune e mult spus. O înşiruire de case, vile, hotelaşe, înghesuite unele în altele, de-a lungul şoselei. Fără pic de parcări. Telescaunul nemişcat aşteaptă zăpada. Iar noi urcăm şi mai sus, depăşiţi în câteva rânduri de motociclişti zumzăitori, în negru. Şi sus? Piscuri golaşe, păşune alpină, linişte. Soare şi cer albastru. Si, desigur o coloană pestriţă de maşini, de la matizuri şi chiar un oltcit, icnind de efort, până la maşini de teren sigure şi arogante, defilează prin peisaj, ca o procesiune.

Trecem Pasul Urdele şi depăşim un alt loc amenajat drept parcare-belvedere. Jumătate din cei opriţi au folosit parcarea, ceilalţi au lăsat maşinile pe marginea carosabilului. Nu înţeleg care-a fost raţionamentul. Să plece repede? Sa nu piardă vremea parcând pentru că se grăbeau teribil? Aşa au vrut, pur şi simplu, iar cei care trec să-i ocolească cu răbdare, că doar îi văd de departe, nu? În toată învălmăşeala de maşini care staţionau, parcau, ieşeau sau intrau, o maşină frigorifică îşi găsise un locşor şi doi băieţi ageri instalau un generator şi lada de îngheţată…

Câteva serpentine mai departe, găsim o pajişte liniştită pe care păşteau câţiva măgăruşi. O, ce frumos! Hai să ne oprim să mâncăm. O fâşie îngustă de pietriş ne permite să nu lăsăm maşina în drum, aşa că luăm păturica, geanta cu de-ale gurii, aparatele de fotografiat şi hai să ne aşezăm pe iarbă. Cu vedere la animalele mişunând alene. Aşez păturica, pe ea un ştergar rustic, desfac cutia cu şniţele şi chiftele, scot pâinea şi roşiile, fac o poză la acest tablou idilic. Apoi încă una, la peisajul cu măgari. Focalizez pe un animal. Privind prin obiectiv, îl văd cum îmi pozează cooperant şi se apropie şi se apropie… apoi încă unul. Şi încă doi. Nu vă mai spun cum am sfârşit prin a strânge tot mizanplace-ul într-o mână, în timp ce cu cealaltă îmi atârnam camera de gât ca să pot alerga mai cu spor prin iarba moale, chiuind. Ăst timp, partenerul meu de călătorie şi de viaţă, printre hohote de râs şi îndemnuri stângace, încerca să împrăştie cârdul de dobitoace adunate ciorchine la picnicul meu de vis, cu revendicări necunoscute. Să fi vrut pâine? Carne?! ’Au iarba nu le mai place? N-am reuşit să aflu. Am mutat calabalâcul pe partea cealaltă a şoselei şi-am mâncat proptită strategic cu ochii pe măgari. Nu care cumva să ne dibuiască noul amplasament. Însă ei erau ocupaţi cu frunzăritul ierbii, cu amuşinatul turiştilor care se opreau şi se fotografiau cu ei, precum şi alte măgării de felul ăsta.

După popas, practic am început să cam coborâm. Am trecut Lotrul şi ne-am lămurit că atât a fost.

La Obârşie, praf şi motociclişti. Deşi ne făcusem planul că stăm la o cafea, n-am avut unde, căci un autocar movuliu descărcase o mulţime de turişti. Cârciuma-terasa-popas, că restaurant nu-i poţi spune, pare încremenit în afara timpului. Meniul afişat chiar afară, pe un panou cuprinde mici, păstrăv şi ciorbă, simplu şi concis. Atmosfera e studenţească şi sărăcăcioasă. Păstrăvul era apetisant. La câţiva paşi, pensiunea Bradul oferă servicii şi condiţii moderne pentru doritori.

Am luat-o la dreapta spre Vidra, practic părăsind traseul Transalpina, care continua spre nord, până la Sugag-Jina-Sălişte. Şi rău am făcut. Cei 80km din Obârşia Lotrului până la Brezoi i-am străbătut pe un drum jalnic, mâncat de ani şi intemperii, pe alocuri luat de torenţi şi deviat, pe alte locuri reparat prost, în cea mai mare parte, părăginit. Măcar ne-am delectat privirile cu lacul Vidra, albastru ca şi cerul senin şi ne-am bucurat de linişte, întrucât frecvenţa maşinilor întâlnite a fost mult mai redusă decât sus, în pas. Voineasa, moartă-n păpuşoi. Nimic notabil. Uşor-uşor, am ieşit către Brezoi, de unde ne-am vărsat în Valea Oltului cea bine-cunoscută.

Concluzia? La pomul lăudat să nu te duci cu sacul. Aşteptând să vedem ceva „şi mai şi” decât transfăgărăşanul însuşi, ceva mai înalt, mai frumos, mai pompos…am rămas dezamăgiţi. Transalpina e un drum asfaltat, peste munţi şi atât. E lăudabil că s-a modernizat şi firesc să i se facă reclamă, însă superlativele nu-şi au locul. Orice ieşire în natură e spectaculoasă, orice drum printre brazi miroase a aer curat, orice ascensiune până la păşunile alpine, printre piscuri îţi dă un sentiment de privilegiu, de măreţie. Dar n-am găsit nimic diferit acolo, ceva care să-ţi taie respiraţia. Poate am avut aşteptări mult prea mari sau repere diferite.

 

români, românia


Făcând un calcul simplu, am ajuns la concluzia că o deplasare cu trenul e mai ieftină decât călătoria cu maşina personală către aceeaşi direcţie.  Aşa încât, mi-am făcut un bagaj robust dar compact şi-am purces în aventură. Şi nu mică mi-a fost mirarea.

CFR-ul, acest bau-bau al transporturilor, cu angajaţi degrabă-făcători de greve şi alte activităţi mediatizate, CFR-ul deci, are un neaşteptat simţ al umorului. Aşa un spirit tânăr şi alert, de când eram pionieră n-am mai văzut!

Şi de ce zic? Păi, mă înfiinţez eu şi restul puhoiului de oameni, dornici să călătorim cu trenul, în zori de zi, cu cel puţin 30 de minute înainte de ora plecării. Şi ne oferă dumnealor mirificele vagoane fix cu 2 (două) minute înainte de start. Phiii! Ce mai antren! Babe, studenţi, femei cu copii în braţe, plus însoţitorii ce i-au petrecut la tren, năvălesc toţi odată şi se îmbrâncesc în forţă. Or fi vrut să ne testeze spontaneitatea, o fi fost un concurs de orientare şi supravieţuire… În orice caz, n-a mai fost loc de efuziuni sentimentale şi despărţiri lacrimogene. Nu. Claie peste grămadă, iată-ne rulând deja pe sub podul Basarab. Oho, să fi fost pe la Buftea şi încă nu-şi găsiseră toţi locşoarele lor şi ale bagajelor lor. Şi-aici iar mă opresc să remarc aerul modern-minimalist abordat de mirobolanta Regie în privinţa mobilierului şi spaţiului interior. Ceva între Ikea şi-un cubism futurist. Mă rog, am să fiu mai explicită. Dânşii au dat un nou sens conceptului „loc pentru bagaje”. Adică de ce să punem noi bagajele într-un loc banal precum o plasă suspendată deasupra scaunelor?! Mai bine nu. Deasupra scaunelor a rămas un raft delicat, o policioară să-i zicem, pe care încap bagaje minuscule şi uşurele, mai potrivit, poate o carte, un bibelou, un mileu. Bun, călătorii s-au orientat şi-au plasat acolo gentuţele cu laptop-uri. Care aveau. Dar ce te faci cu sarsanalele, cu valizele burduşite, cu trolerele rigide, cu sacoşele de rafie ticsite sau rucsacii rotofei?! Eh, ce să faci, le aciuezi pe unde poţi, pe sub scaune, printre picioare, pe culoarul îngust de trecere. Cred că haios cu adevărat ar fi fost să ni le punem sub fund, pe scaune şi să călătorim aşa, legănaţi la înălţime, ca pe elefanţi!

Sorţii mi-au harazit drept companie personaje remarcabile. Având în vedere configuraţia vagonului, anume otova de la un cap la altul, fără compartimente, eram ca-ntr-un autocar, doi câte doi, dar şi faţă în faţă. Intim şi sublim. Lângă mine, o domnişoară melomană asculta cu nesaţ în căşti (deşi auzeam şi eu foarte desluşit) şlagăre amestecate. De la Eminem, la Nicola, Fuego şi Shakira. Vis a vis statea Aurora, o cucoană între 40 şi 50 de ani, genul Peg Bundy, oleacă mai discretă. Aurora avea o babă, nu mi-a fost clar ce-i venea, mamă, mătuşă sau vecină de palier. Baba avea bagaje mii şi priviri iscoditoare. Însă, după ce-a iscotit tot ce era de iscodit, i-a venit cheful de lectură. Aurora, unde-or fi ochelarii mei? Stă Aurora şi se socoate şi iese la socoteală că ochelarii îs în geanta albastră care-i la fundul sacoşii albe din punga mov. Sus pe policioara de bagaje. Imposibil de accesat. Nu se împacă baba cu ideea şi, ce să vezi, scotocind în paporniţa ţinută între picioare, scoate la iveală etu-ul ponosit, cu ochelarii! Bucurie maximă. Apare ca prin magie şi-un vraf de gazete mondene şi se pune babeta pe citit din scoarţă-n scoarţă.

Îmi extind aria observaţiilor. În diagonala lungă, o familie frumoasă. Mama, ridică din când în când ochii din Dilema şi-l mângâie cu privirea pe fiul adolescent aşezat lângă ea. Mi-a plăcut mult  căldura ei. Şi m-a surprins cum băiatul  nu se ferea stânjenit de efuziunile mamei, ci le răspundea firesc. O relaţie armonioasă şi fericită pe care am întâlnit-o rar. În diagonala scurtă, o tânără, să-i zicem Anjelina. Haine trendy în stil punk-rock-urban, plete lungi, rebele, vopsite în culoarea focului, pierceinguri în urechi, nas şi sprânceană, unghii mouve şi privire blazat-arogantă. Iese la două fumuri de ţigară în fiecare staţie şi revine plictisită. Pe final adoarme cu o mutriţă inocentă pe umărul prietenei. Undeva în spate, cineva vizionează un film, se aud împuşcături şi alte efecte sonore, ca la cinema. Lipsesc floricelele de porumb. Noroc că bateria îşi dă obştescul sfârşit la un moment dat.

Trenul ne poartă sacadat printre câmpuri verzi, păduri foşnitoare, gări modeste. 5 ore bătute pe muche…

drumul merge mai departe