oameni, în Cluj

Sunt şi români printre ei…

Baza stelară Turda

Şi m-am suit în dealul Clujului! Ta-na na-na! uite-aşa cântam pe la şase dimineaţa în faţa gării din Cluj Napoca. Ce să faci când ajungi la o aşa oră imposibilă într-un oraş? Bun-înţeles, bei o cafea. Cafeaua de la OMV rulz! Într-o paranteză fie spus, parcă nici asta nu mai e ce era odată. Pesemne românii, de la management până la vânzători, au reuşit să dea un iz naţional-strămoşesc oricărui produs sau serviciu, cât ar fi el de franşizat de la austrieci sau de aiurea. Deci, cafelim, ce cafelim şi hai să facem turism, că doar d-aia am venitără!

Dintr-un pas şi-o săritură, la autogară-n bătătură. Aicea, democraţie, nene! O singură autogară şi enşpe companii de transport, fiecare cu ghişeuţul ei, cu maşinile, cursele şi programul ei. Un Babel. Ne învârtim, ne sucim şi găsim microbuzul care să ne ducă la Turda. Pleacă la 8 şi 27 de minute! N-am înţeles după ce formule secrete s-a calculat această oră. Important era că ne-am găsit locuri în el. Şi-am plecat. Şi-am coborât dealul Clujului. Şi şerpuind pe şoseaua liberă, printre dealuri şi sate iacă, am adormit somn lin şi dulce de dimineaţă crăpată prea devreme. Eu cu tâmpla pe umărul lui, el cu tâmpla pe creştetul meu, ca doi porumbei. Şi-odată ne trezim speriaţi, la o frână mai tare, rostogolindu-ne ochii dup-o fătucă ce ştiam noi că-şi luase bilet pân’la Turda, ca şi noi, nu cumva să se fi dat jos. Ah, fata era acolo. Ne vin inimile la loc, că ne şi vedeam la mama-naibii, pe la Luduş, încolo. Cum o vedem că începe să se foiască a coborâre, cum ne precipităm şi noi. Şi ne dăm jos toţi trei pe marginea şoselei, într-un sens giratoriu cu lebede/gâşte de piatră în mijloc. Fata o ia la pas, noi după ea. Ca să n-o băgăm la bănuieli o abordăm sincer şi franc – cum ajungem la salină? Ea, ne cântăreşte dintr-o privire şi ne invită s-o urmăm. Şi dă-i stânga, dreapta pe străduţe, printre case frumoase cu grădini şi curţi din care se auzeau cocoşii cântând. Am ajuns, zice ea. Adică în centrul Turdei. De-aci ne descurcăm singuri să găsim piaţa şi în spatele ei, staţia de autobuz pentru salină.  Zis şi făcut. Lăsăm în urmă centrul frumos şi liniştit şi nimerim printre tarabe cu flori şi cireşe. Multe. Iată-mă cu zâmbet larg, cum strâng la piept punga cu juma’ de kil de cireşe mari, cu gând să le ciugulesc ca pe bomboane pe drum. În spatele pieţei, însă, ne întâmpină imagini familiare şi deloc optimiste: ca la noi, la capitală, strada e scormonită, cu asfaltul jupuit, cu gropi şi şanţuri urâte în care, evident, nu lucrează nimeni momentan. Dar nici nu circulă vreun autobus prin zonă. O luăm la inspiraţie în stânga. Ne ciorovăim un pic asupra deciziei şi ne întoarcem. Găsim o tanti, încasatoare de taxe de parcare( culmea, nu?) şi o întrebăm. Ea vrea să ştie dacă nu suntem din Turda. După vorbă, după port ar trebui să-şi dea seama că suntem turişti, dar poate vrea doar să ne încerce. Răspundem silitori. Când să ne zică unde e salina şi autobuzul care duce la ea… ţrrrr telefonul. Al ei. Răspunde cerându-şi scuze şi o auzim cum spune în telefon că nu poate vorbi momentan, că are treabă, o problemă cu nişte domni… noi, adică, na. În fine, aflăm că traseul maşinii este deviat şi că e atât de complicat să ne explice pe unde, încât mai bine o luăm spre salină per pedes. 3km, o nimica toată. Haidem, deci. Dar ai naibii kilometri tot la deal, pieptiş! Şi de unde la început mergeam pe străzi, printre case, vile, la un moment dat drumul s-a transformat în şosea în toată regula, printre dealuri cu păşune. Ne mai depăşea câte-o căruţă. Soarele, de-o suliţă pe cer, începuse să ardă. Îmi venea să dau cu cireşele de-a azvârlita când în sfârşit, după o cotitură a apărut în zare ceva ce semăna a poartă stelară, dacă înţelegeţi ce vreau să spun!

O construcţie de sticlă şi metal, înfiptă în coasta unui deal, înconjurată de-o mlaştină sărăturoasă, aridă. Domn’e, da’ înăuntru! SF! Parcă eram pe Enterprise: aer condiţionat, recepţie modernă numa’ sticlă şi butoane şi chestii metalice. O luăm pe-un culoar presărat cu luminiţe, podit şi mărginit cu metal, care ne duce adânc în burta dealului. Şi-acolo, hău. Eram pe marginea de sus a unei găuri imense, săpate în sare. Jos, departe, forme geometrice conturate cu luminiţe, precum OZN-urile sau alte utilaje inter-galactice se desluşeau vag. La o observare mai atentă, aveam să identific: o roată mare cu leagăne, ca-n Herăstrău, piste de bowling, un amfiteatru cu scenă şi ecran, un teren de minigolf, diferite foişoare cu bănci de lemn, utilaje de minerit, toate împodobite cu beculeţe, mai ceva ca bradul de crăciun. Ah, şi ceva mai jos (da, se putea şi mai adânc de-atât) era un lăcuşor, cu ponton şi bărci de închiriat şi multe alte luminiţe. Şi dă-i şi coboară! Am coborât uşurel, etaj cu etaj, pe nişte scări de lemn zdravăn până-n fundul galeriei. Probabil, fix dedesubt era Talpa Iadului, n-am întrebat. O bilă neagră pentru administraţie dau pentru că liftul panoramic ( evident, tot sticlă, metal şi luminiţe SF) era defect. Altfel, nota zece! Chiar şi WC-urile erau curate şi dotate cu hârtie igienică! Ne plimbăm noi, ce ne plimbăm, facem poze, ne tragem sufletul pe câte-o bancă şi hai să ieşim. Şi unde nu începem a urca, vericule, cele enşpe etaje de scări! Şi dă-i şi luptă! Şi urcă! Ce crezi, pe la jumătatea urcuşului două bătrânele, una mai prăpădită decât alta! Dacă n-or mai fi urcând şi-acum, bietele de ele, că tare greu îşi târâiau bătrâneţile… cine le-o fi pus sa coboare la ocna?!