Ce-am făcut eu la Street Delivery


Se fac vreo trei luni de când tot mă tot aflu-n treabă cu atelierul de dramaturgie numit Scrie despre tine. După cum îi zice numele, e lesne de înţeles ce m-a adus. Mai greu de priceput este ce mă face să rămân. Că mi-am tot zis „Doamne, nu mai calc acolo. Eu cu oamenii ăia nu mai dau ochii nevăr-evăr.” şi alte de-astea, până m-am obişnuit să nu-mi mai bat capul cu gânduri despre perspectivă. Să fiu şi să mă bucur dacă e cazul. Şi a tot fost. Cazul, vreau să zic.

Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum, ci despre Street Delivery şi cum am avut noi stand acolo. Iac-aşa. Un dreptunghi sub două umbrare alăturate, o masă, câteva scaune şi o mochetă. Hârtie şi instrumente de scris. Plus multe idei frumoase.

Vremea a fost mârşavă. A fost şi furtună şi ploaie torenţială şi ploaie mocănească şi soare arzător şi vânt şturlubatic. Au fost şi momente de calm şi senin, recunosc. Dar ce e cel mai important, au fost o mână de oameni care s-au preocupat de toate cele şi i-au susţinut pe dragii noştri Vera şi Sorin. Personal, nu simt c-am contribuit notabil la bunul mers, dar nici n-am încurcat. Am făcut ce-mi place mie cel mai mult, am observat.

Circumspectă din fire, nu mă aşteptam la cine ştie ce trecere cu activitatea nostră desuetă, scrisul. Da’ de unde! Curioşii nu mai pridideau cu întrebările şi curajoşii cu scrisul. Sâmbătă, jocul Piticot cu întrebări personale a avut un succes nebun, iar free flow-ul aducea constant oameni dornici să scrie despre lucuri absolut personale. Duminică, Ruleta cu misiuni a fost la mare căutare. Până şi eu am cedat la un moment dat şi m-am lăsat antrenată în turul străzii Arthur Verona cu ochii legaţi. Ce-a ieşit stă mărturie pe foaia scrisă mărunt şi atârnată în stânga standului.

Ne-au lăsat rânduri geniale copii, adolescenţi, adulţi şi chiar o doamnă venerabilă. Am notat tone de adrese de mail ale doritorilor de interacţiuni viitoare. Ne-au întrebat despre una-alta oameni care-şi mărturiseau profesia – psihologi şi care mustăceau aflând subiectele eseurilor noastre şi-ale vizitatorilor noştri. Ştiau ei ce ştiau. Curată terapie în aer liber şi în văzul lumii se petrecea la noi. Am privit cu uimire şi bucurie zeci de oameni care aşezaţi în câte-un colţişor, pe o pernă, pe un scaun ori chiar în picioare scriau despre ei. Scriau şi apoi lăsau foaia cu rânduri şi desene cu privirea aceea care spune „poftim o bucăţică din sufletul meu, ai grijă de ea”. Şi se tot duceau zâmbind.

Scrie despre tine! Iar oamenii scriu. Nu e incredibil?

 

 

 

 

Ce am văzut azi?


Atelier „Scrie despre tine”

Tema 1 Ce am văzut azi?

Lumină tulbure filtrată prin perdeaua crem. Umbre şi întuneric. Displayul telefonului vibrând şi clipocind albastru „06.00„ Butonul de amânare, nimerit cu greu. Apoi, încă 5 minute, întuneric deplin. Apoi, iară display albastru cu cifre de foc. Noptiera, pieziş, cu cele două cărţi deasupra, pe pipăite şi vag, luciul mobilei şi-al oglinzii de pe uşa şifonierului. Botoşeii îmblăniţi roz alături de papucii mov, lângă picioarele goale, albe care pipăie pe covor.

Lumina crudă a neonului din baie, strecurată printre gene strânse. Covoraşul bleu flocos, gresia albastră marmorată, cu rosturi galbene. Cada, albă, cu şampon, balsam, săpun la un capăt şi prosopul albastru şi cel galben la celălalt capăt. Inoxul robinetului strălucind şi apa ţâşnind din el. Din oglindă, doi ochi cârpiţi de somn, mă privesc din mijlocul unei feţe bucălate şi şifonate, înconjurată de un păr vâlvoi. Apă, apă, apă. Prosop apăsat pe ochi.

În camera de zi, lumină moale prin perdeaua de inele de bambus şi printre plantele din ghivece. Canapeaua, cu pernele colorate – roşu, verde, bleu, roşu, vişiniu – aşezate exact în forma în care au susţinut trândăveala de cu seară. Şi laptopul lăsat crăcănat, deşi oprit. Cu ecranul negru, plin de praf şi tastele uşor tocite. Măsuţa plină de nimicuri – token, trusa de unghii, două sticluţe de ojă (neagră şi roz), un colier cu elefant de argint, două pixuri, un teanc de foi cu notiţe, un dicţionar, o carte, o codiţă de măr, un calup de post-it galbene, două mărţişoare în cutiuţele lor, un flacon cu cremă de corp, o agrafă colorată. Din mers, mere în fructieră, sticlele de vin pe comodă, snopul cu spice de grâu într-un colţ.

Bucătărie. Ibric roşu, umplut trei sferturi cu apă, aşezat pe aragaz. Chibritul cu măciulia de fosfor albastră. Staniolul de sub grilajul aragazului e stropit şi plin cu mici resturi arse greu de identificat. Ghiveciul cu pătrunjel viguros, alături de cel în care se atrofiază o plantă moartă. Frigiderul plin de rame magnetice de sub care zâmbesc şui eu, Maria, soră-mea, mama, catedrala din Timişoara şi Dunărea la sârbi.

Printre aburii cafelei, puzzle-ul asamblat cu London Tower Bridge întins direct pe jos, pe o coală mare de carton alb. Mai sus, televizorul  derulează imagini alerte de jurnal, în timp ce deasupra lui, peştele de sticlă tace albastru.

Şifonier deschis, umeraşe înghesuite, teancuri de haine dintre care cele roşii ies în evidenţă. Trupul gol din oglindă se acoperă treptat – dres bej, fustă bleumarin, cămaşă-ie galben pai. Mărgele arămii. Nişte ochi mari mă privesc pătrunzător de foarte aproape. Oglinda se abureşte uşor.

Lift căptuşit cu tablă grosolană argintie, scrijelită. Butoane tocite şi soioase, uşi zgomotoase. Strada golaşă şi de oameni şi de maşini. Blocurile gri, înalte şi cerul senin deasupra lor. Interior de maşină banal: bord negru, butoane butucănoase, luminiţe roşii şi verzi. Trafic. În colţul străzii traversează aceeaşi bunică robustă ducând de mână fetiţa cu sindrom Down, către şcoala specială din apropiere. Fetiţa are ochelari groşi şi căciulă albă, poartă ghete galbene şi palton gri. Pe bulevard, unii şoferi se grăbesc, alţii se mocăie. Cele mai multe maşini sunt albe şi argintii. Pe strada Aprodul Purice văd un gard din şipci de lemn vechi, lângă garduri din beton, apoi din fier ori tablă. Şi case de toate felurile şi vîrstele. În capăt o şcoală imensă cu mai multe corpuri de clădiri, zugrăvite toate în portocaliu intens. Cu gard roşu. Pe Fabrica de Pâine trece o domnişoară cu ochelari de soare şi pardesiu elegant. Pe strada Oteşani, toate gurile de canal sunt decojite, jur-împrejur, de asfalt, aşa încât, au rămas ieşite în afară ca nişte bube. Diverşi muncitori de la Apa Nova îşi fac de lucru prin apropiere. Pe Petricani, printre şicane cu alţi şoferi, observ încă o dată că cerul e senin, iar lacul îl reflectă fidel.

Birou. Dezordine pe masa mea. Florile din paharul de plastic au pălit un pic, dar emană încă miros plăcut. Mailuri, corespondenţă, o vreme nu văd nimic altceva. O colegă are rochie verde cu inserţii de piele întoarsă cafenie care se unduieşte în timpul mersului. Colegul din faţă şi-a tuns părul lung purtat în coadă şi nu mă pot decide de cine îmi aminteşte cu noua frizură. Şeful are cămaşă mov cu pătrăţele mici albe şi parfum prea mult, dar, măcar, e de bună calitate. O colaboratoare însărcinată a venit cu nişte documente. Nu-mi pot dezlipi privirea de sânii măriţi, strânşi într-o bluză bleumarin peste care poartă o cămaşă albă largă. I s-au mărit şi ochii, parcă. Un alt coleg, vine, elegant, cu palton negru şi servietă. Pe dedesubt poartă pulover portocaliu. Sau roz. Pe birou, am cana cu ceai gălbui în stânga şi câteva curmale pe un şerveţel, în dreapta. Tot în dreapta, mă uit des la telefon. Pe screen saver am o fotografie de pe malul Begăi, din Timişoara.

E aproape ora 6. Ziua începe să scapete, lumina scade. Traficul e lejer. O bătrână trece şovăind cu un cărucior plin cu lemne pe trecerea de pietoni. Deasupra lacului, cât vezi cu ochii, ciori. Străzi lăturalnice, scurtături, megaimajuri, şoferi şovăielnici care încurcă circulaţia. Colegul din dreapta şade cu geanta în poală, încordat, ca-n aşteptare. La o răspântie coboară, mulţumind şi dispare. Alte megaimajuri şi câteva gropi în asfalt. O doamnă cu ochelari şi breton conduce încet ţinând strâns şi aproape volanul. Un domn de vârstă mijlocie, în trening, îmi zâmbeşte de pe trotuar, la semafor la Muncii.

Parcare goală, vecinii, nici din stânga, nici din dreapta, n-au ajuns. Lift argintiu scrijelit, iară. Penunmbră în casă. În dormitor, pe patul cu aşternuturi albe a rămas aruncat halatul roşu pufos şi două fuste negre, iar pe covor botoşii roz.

Cu laptopul în poală, urmăresc literele negre care se înşiră pe foaia albă. Şi se înşiră. Se înşiră…