Scrisoare de toamnă

Uite cum mai e şi toamna asta, blândă şi duioasă, dragă A, de parcă ne tot invită să umblăm hai-hui şi să nu ne strângem încă în bârloguri. Hai, nu vă sfiiţi, zice ea zâmbind, aveţi timp să mai daţi o raită, să mai vedeţi un apus aurit sau o amiază strălucitoare peste un oraş, peste o pădure, pe undeva…! Dar tu te duci să vezi Ieşiul iar eu rămân să mai depăn amintiri…

Era tot aşa o toamnă bună şi pe mine mă iubea un băiat cu ochii verzi ca frunza de pelin. Şi ne-au purtat drumurile noastre la Oradea. Ce oraş mândru, Oradea!

Înnoptsasem în 1Mai, să fie mai lesne la bani şi să vedem lacul cu nuferi galbeni şi apă termală, despre care ştiam de la bunica. Biata bunica ar fi recunoscut poate locurile prin 1Mai, atât de încremenită în timp mi-a părut staţiunea, dar despre lac ar fi trebuit să ne povestească iar, căci de găsit l-am găsit dar nu avea nici nuferi şi nici apa nu era prea termală sau vegetaţia aşa luxuriantă cum citisem.

Am pornit spre oraş în zori. Era o zi de lucru, străzile palpitau, oamenii aveau treabă, prăvăliile erau deschise şi tramvaiele uruiau pe străzi. Reclame, aparate de taxat parcarea, măturători cu târnuri, miros de cafele, replici bilingve. O forfotă antrenantă. Am început cu Palatul Vulturul Negru, că-l ţineam minte de mai de mult, de pe când pasajul nostru Macca-Villacrosse nu ştia ce-i narghileaua. La ei, pasajul acoperit străbate prin trei galerii clădirea, având trei ieşiri în străzi diferite, este mai larg şi prevăzut cu magazine, cafenele şi un cinematograf. În corpul palatului funcţionează hotel, restaurant, bancă, etc. Tot ansamblul are suta de ani şi se ţine extrem de bine.

palatul Vulturul Negru

vitraliul cu vultur

pasajul acoperit

curtea interioară

Am trecut apoi Crişul Repede încet. L-am trecut la pas, pe-un pod pietonal drăguţ numit al Paralelor, vechi şi el de 100 de ani.

pe podul Paralelor

Şi ne-am pierdut pe străzi printre frumoasele case în stil secession, păstrate mai bine sau mai prost, unele chiar în curs de restaurare. Vezi, ce noroc pe oraşul ăsta, să prindă aşa un curent exuberant al artei arhitectonice, cum a fost Art Nouveau, la început de secol 20, când orădenilor se pare că le mergea extrem de bine, de şi-au făcut atâtea case şi palate parcă desprinse din poveşti. E drept că după numele caselor, ne dăm seama că i-a ajutat mixul de culturi şi influenţa austro-ungară, dar rezultatul, iată, e şi acum aici. Aşadar

casa Adorjan

casa Fuchs

palat Sonnenfeld

palatul Moscovitz

casă în restaurare

altă casă în restaurare

teatrul de stat

primăria

şi palatul Stern, casa Poynar, hotel Astoria, palatul Apollo, casa Deutch , palatul Ullman şi biserici de toate riturile, care mai de care mai vechi şi mai frumoase.

Centrul pietonal al Oradei este printre cele mai animate şi mai civilizate zone de acest fel pe care le-am  străbătut. Magazinele, cafenelele, patiseriile cu tejghea la stradă, chiar şi atotprezentele bănci şi farmacii toate au un aer o ţâră mai occidental, de la meridian, desigur.

Nici nu ştiam ce să alegem, unde să intrăm pentru o cafea, precum copiii în faţa vitrinei cu bomboane. Şi am nimerit Lactobar. Da, da, un bar în care se servesc cafele, sandviciuri, beri şi multe altele, nicidecum lapte, dar care se numeşte aşa. Eu i-aş fi spus Memories. N-ai cum să nu-ţi aminteşti ceva privind decorul inedit, obţinut din tot felul de obiecte old-fashion, ca radio-tranzistoare, aparate foto vechi, casete audio, discuri de vinil, articole sportive demodate, chitări dar şi cârlige de rufe, strecurători, pahare, sifoane, aspiratoare şi câte şi mai câte.

Lactobar

Stăteam la masă şi cu privirile căutam pe pereţi şi tot mai descopeream câte ceva ce ne smulgea un strigăt de surpriză. Iar în jur, oameni tineri şi frumoşi zumzăiau creând o atmosferă veselă şi caldă. Sau poate aşa voiam noi să vedem, căci eram tineri şi fericiţi…