Oravița-Anina. Un pic de istorie, un pic de cultură și un prânz improvizat

My secret Romania continuă excursia

Oravița pe întuneric nu era mai prietenoasă decât Herculanele de cu-o seară înainte. Atâta doar că aici aveam un hotel cumsecade. Camere mari, calde, curate. Dar tot n-am stat mult să lenevim. Mesajele țârâiau ca greierii prin iarbă, astfel încât în scurtă vreme ne-am adunat din nou cu prosoapele sub braț și șlapii în traistă. Și, la numai 5-6 km, de data asta, ne aștepta o piscină adevărată, cu apă termală. Am înotat de-a binelea, s-au făcut și sărituri, spre disperarea unora. Ne-am și văzut, fie vorba-ntre noi, că la cădițe ce să vezi, era prea beznă și apa mică, vorba ceea, am mers pe burtă, la propriu. Pe când aici, se mai deslușea un braț, o talie, un turqoise, o gleznă fină. Totul până la coafură, care nu prea a rezistat sub valurile artificiale și jerbele cu direcție și intenție. Supărare mare și nexam masaje. Dar a trecut. Într-o oră eram iar prietenoși, în jurul mesei încărcate cu cele mai felurite feluri, unele mai tradiționale, altele mai simandicoase. Nimeni nu s-a plâns. Iar după o masă atât de copioasă, ce merge mai bine decât un somn bun? Zic unii că mai bine de atât ar fi mers un rând de votcă rusească, tare și uleioasă, presărată cu fulgi de aur. Ce? Nu există?! Pff, așa m-am gândit și eu, că-s doar povești…

Ei, dar a doua zi a fost ziua cea mare. Destinația principală a excursiei noastre era descoperirea Semmeringului bănățean. Ce e un semering, se pune întrebarea. E un fel de ceva rotund, o piesă prin măruntaiele unei mașini, dar de fapt acest sens nu ne interesează. Mai important este că în Alpii austrieci există un pas, o trecătoare montană peste care s-a construit o cale ferată care poartă acest nume. Care e diferența între Semmeringul Alpin și cel  Bănățean? În afară de cele câteva diferențe tehnice, 5-6 km în lungime, câțiva zeci de metri pe la înălțimi de viaducte și ceva lungimi de tunele, marea și cea mai hotărâtoare diferență este că al lor e monument UNESCO, iar al nostru … nu. Mda, din păcate, traseul nostru unic, vechi, original de tren montan este doar proprietatea, probabil împovărătoare, a CFR-ului. Din gloria lui apusă, după mai bine de 150 de ani, a mai rămas o cursă pe jumătate funcțională, pe jumătate turistică, un dus-întors pe zi între Oravița și Anina. Trenul e format din două vagoane și o locomotivă diesel, nu cu aburi, din păcate. Ca să compenseze, vagoanele sunt încălzite cu sobe cu lemne. În voiajul nostru n-a funcționat decât una dintre ele, însă. În vagonul de după locomotivă era cald și bine, în vagonul din spate, de unde se făceau pozele grozave, era frig ca-n mină. Asta-i viața. După ce-am inspectat tot trenul cu băncile lui de lemn și pozele cu viaducte,  înrămate pe pereți, ne-am postat bine înfofoliți și cu căciulile îndesate pe urechi, la ușa din spate. În urma noastră, șina șerpuia și peisajele se desfășurau dea-îndăratelea. Având în vedere că ni s-a recomandat insistent să nu scoatem nici măcar nasul pe ferestre căci riscăm să ni-l răzuim de pereții stâncoși, nu prea aveam altă șansă la fotografii decât acolo, în coada trenului. Și am profitat, rând pe rând sau la grămadă. Am surprins ba câte un sat dezolant de pustiu, ba o haltă anacronică, viaductele spectaculoase, tunele și străpungeri prin stâncă, culmile golașe ale munților și, în cele din urmă, zăpada așternută sus, la Anina. Dac-a fost frumos? Cum să zic, a fost așa cât să-ți dorești să mai vii o dată primăvara ca să vezi cum își croiește trenul tunel prin pădurea înfrunzită, încă o dată vara, pe jos, pe o cărare, ca să studiezi viaductele de sus, de jos și din profil și încă prin octombrie când or fi toată pădurea și munții o nebunie de foc și aur și rugină. Și, hai, poate și în toiul iernii ca să fie palpitant și aventuros. Cam atât.

gara Oravița

viaductul Jitin

 

gara Anina

Despre picnicul feroviar ar mai fi de spus câteva cuvinte. E atunci când 13 oameni obosiți și înfrigurați, se cuibăresc într-un vagon de tren bine încălzit și, din provizii diverse, încropesc un prânz delicios. Pe genunchi. Și c-o sticlă de vin, poștită. Iar alături, nașul taie bilete înghițind în sec.

Back to Oravița, ca cei 13 războinici. Pe câțiva, e drept, i-a furat somnul în hâțânatul trenului. Pe alții, imediat ce am ajuns în camere. Vreo câțiva totuși, au fost curioși să vadă și să audă ce are Oravița drept mândrie. Și are așa: două la primărie, două la școala de fete, coane Fănică…ah, alea erau steagurile lui Pristanda. Ei, și aici cam tot așa, doar că mai altfel: teatrul unde a fost sufleor Eminescu, construit după Opera din Viena, două biserici, un muzeu, un liceu, un parc și cam atât. Și nu le-a numărat Pristanda, în dorul lelii, ci ni le-a prezentat un ghid, cu mustață și vervă. Teatrul fiind primul pe listă și cel mai vast, a fost vizitat mai amănunțit. E spectaculos, ce-i drept, pe dinăuntru, că pe-afară nu se deosebește de o clădire oarecare. Balcoanele, tavanul, lojele ornamentate bogat și aurit în stil baroc îți iau ochii. Sobele de fontă, scările din lemn masiv, culisele, cabinele actorilor ori sala-cazinou cu pian și fotolii prăfuite păstrează fiecare un pic din farmecul trecut. Păcat că, ieșind dai în noroi până la glezne pe strada desfundată, aflată într-un soi de renovare. În mijlocul străzii, la propriu, se poate admira prin niște gropi canalizarea seculară, din cărămidă care subtraversează tot orașul colectând apele unui râu și apele reziduale. Mai departe, spre o piațetă se profilează turnul bisericii catolice, frumos renovată. În timp ce ghidul ne spunea ceva povești legate de împărăteasa Sissi care călătorea în zonă mai mult sau mai puțin incognito, în jur se înnopta albastru. Așa încât a urmat cea mai inedită vizită de muzeu, ever: pe întuneric! Ajunși pe o stradă mărginită de case vechi negustorești de secol trecut, ni s-a descuiat lacătul unei uși și am fost poftiți să vizităm muzeul farmaciei Knoblauch. Cum clădirea era deconectată de la energia electrică iar pe pipăite nu era recomandat să ne aventurăm, căci majoritatea exponatelor erau din sticlă, nu ne-a rămas decât varianta ciudată de a ne ajuta de propriile telefoane mobile pentru a vedea diversele obiecte. În fapt, muzeul era o veche farmacie păstrată întocmai ca pe vremuri, cu tejgheaua din lemn masiv, cu rafturile din sticlă și lemn ca ale unei imense biblioteci, cu zecile de sertare etichetate caligrafic și, desigur, cu miile de borcănașe, cutiuțe și sticluțe care mai păstrau urmele și numele unor prafuri și remedii de mult uitate. În mijloc trona o superbă casă de marcat din argint care sclipea fascinant precum un diamant.

Ar mai fi avut domnul ghid să ne spună multe și interesante povești, poate ar mai fi fost de văzut câte ceva prin micul oraș Oravița, dar de ce să nu recunoaștem, avea și setea noastră de cunoaștere limitele ei, iar foamea, mult mai trivială, de hrană trupească, începuse să se simtă tot mai puternic. Am aflat plini de uimire că într-un oraș liniștit de provincie, taximetriștii se duc și ei seara la casele lor, nu pierd vremea pe străzi iar dacă ai nevoie trebuie să știi pe cineva cu relații. Ne-am descurcat.

prin centrul Oraviței

 

~ va urma~