(doar) 10 dintre minunile României

Aş vrea să călătoresc şi să văd toată lumea dacă s-ar putea. Şi dacă nu se poate, tot umblu şi n-am stare. Şi fac planuri să mai încropesc măcar câteva evadări mai mult sau mai puţin nebuneşti. Dar din toate călătoriile mă întorc mereu acasă cu dor. Şi niciodată nu pot să spun că am găsit perfecţiunea undeva departe, căci descopăr primprejur, prin ţărişoara noastră românească, locuri incredibile, oameni minunaţi şi momente tăietoare de respiraţie prin frumuseţe şi unicitate. Aşa că vin şi spun iar: aş vrea să cutreier toată lumea, dar inima mi-e ţintuită cumva prin România.

Iar dac-ar fi să fac un top…oh, ce sarcină ingrată, acesta n-ar putea fi decât  profund subiectiv, cu destinaţiile mele îndrăgite, mai mult sau mai deloc turistice. Cam aşa:

10. Sarmizegetusa Regia – ar trebui trecută ca destinaţie obligatorie pentru orice român, măcar o dată-n viaţă. Istoria şi legendele se împletesc în Munţii Orăştiei făcând din împrejurimile cetăţii dacice un loc magnetizant. C-or fi fost doar temple păgâne sau un oraş gigantic, terase, păduri misterioase sau porţi stelare nu ştim cu certitudine. Oricum ar fi, dacii n-au ales un loc tocmai rău. Ba chiar dimpotrivă!

 

9. 2 Mai – Da, da, 2 Mai şi nu Vama Veche care m-a dezamăgit şi-a fugit în lume cu-n artist (bulgar, după toate semnele). Există un petec de plajă, imediat lângă cazemată – nu în golf unde apa-i mâloasă, nici mai sus spre sat, unde-i lume multă pe nisip şi cataroaie prin apă – pe fâşia îngustă de sub faleza care se mai fărâmă şi se mai surpă în direct, unde apa e liniştită şi miroase clasic a alge şi scoici, unde trec arar plimbăreţi şi nimeni nu-ţi dezaprobă nudismul. Acolo prinzi loc numai dacă vii devreme. Dar dacă ai acest noroc, te vei simţi ca pe-o insulă de fericire. E linişte, fraţilor!

 

8. Mănăstirea Suceviţa – ea şi nu alta, ea singură în inima Bucovinei mi-a dat prilej să pricep sentimentul pe care trebuie că-l au monahii în vieţile lor smerite. E o energie bună şi blândă între zidurile impresionante ale mănăstirii-fortificaţie, o pace firească printre florile care smălţuiesc covorul grădinii interioare şi seninătatea n-are cum să nu te cuprindă când şezi simplu pe-o băncuţă lângă fântână şi-ţi laşi gândurile să se deşire.

 

în curtea mănăstirii Suceviţa Sursa foto

7. Sulina  – deh, iertaţi-mă că nu pun Delta Dunării – nu-s amatoare de canotaj, nici de ţânţari iar de pescuit ce să mai vorbim…! Însă Sulina m-a fermecat odată de mult şi mereu visez să mai ajung pe plaja nesfârşită şi pustie, cu nisip argintiu, fin şi-n a cărei apă caldă şi foarte puţin adâncă simţi toată osteneala Dunării finalmente vărsată. Din capătul oraşului cu străzi paralele şi ponosite, ţii drumul prăfuit printre tufe sălbatice de cătină şi volbură de nisip, peste un canal şi-o baltă.

6. Sighişoara – cine n-ar alege-o?! Cine poate s-o vadă măcar în treacăt şi să nu fie sedus de cochetăria faţadelor pastelate, vechi şi totuşi atât de vii, de furişul străduţelor pietruite, de farmecul cafenelelor relaxate, de bonomia crainicilor medievali ori de sunetul alert al gongului din Turnul cu Ceas? De piatră să fii şi tot nu poţi să nu urci cu sfială pe scara acoperită pân’la Biserica din Deal, să ai lumea la picioare…

5. Transfăgărăşan – mda, ştiu c-avem Transalpina care e mai înaltă şi mai nu ştiu cum, dar mie îmi place mai mult bătrânul drum care trece Făgăraşul. E vechi, e construit cu trudă, are legende dar şi telecabină. Ce dramatic, ce maiestuos este să priveşti de sus, de lângă cabana Paltinu către Ardeal  şi să-ţi spui „Băi, băiatule, ce ţară faină avem!”

 

4. Oradea – cine n-a văzut-o să facă pe dracu-n patru să ajungă şi nu va regreta! Cu mâna pe inimă spun, ar putea sta fără ruşine alături de oraşe europene cu tradiţie. Arhitectura Art Nouveau e absolut delicioasă, clădirile sunt decent întreţinute şi se tot văd preocupări salutare de restaurare şi protejare. Oamenii sunt calmi şi faini. Bine, şi un pic mai unguri ca-n alte părţi, da’ mie şi asta îmi place. Cafenelele sunt geniale – şi mă gândesc acum la Lactobar, da.

 

3. Peştera Tăuşoare din munţii Rodnei – poate cea mai dificilă, cu siguranţă cea mai adâncă (peste 400m) şi mai întinsă (aproape 20km) din ţara noastră, această peşteră deţine eternul mister întocmai ca o femeie, după cum spune custodele ei, veşnic îndrăgostit. Deşi e închisă turismului de masă, pentru protejarea fenomenelor şi comorilor unice sau preţioase pe care le deţine, Tăuşoarele mi s-au dezvăluit (mulţumesc, prieten drag!) într-o miiică parte, suficient cât să-mi lege de suflet amintiri şi senzaţii fără egal – de-ar fi să amintesc numai rapelul prin cascadă, urcuşul straniu în ramonaj prin bezna hornului numit „cu cuburi de zahăr” ori experimentarea liniştii absolute…

sursa foto Crin Theodorescu

2. Sibiu – ei, cu Sibiul e deja istorie. Toţi îl iubim, toţi îi recunoaştem superioritatea. Şi ce e îmbucurător, nici străinii nu-l ocolesc. Sibiului îi sporesc de la sezon la sezon strălucirea, faima, eleganţa. E frumos şi se mai face! Cine n-ajunge luna asta la Târgul de Crăciun e leapşaaa!

 

1. Pentru că am avut câteva ocazii şi nenumărate motive să-l părăsesc şi n-am făcut-o, pentru că mă seduce şi mă abandonează în fiecare anotimp, pentru că n-am ştiut cui să dau coroniţa, am ales drept cel  mai drag loc din România, Bucureştiul în care trăiesc, de care nu mă plictisesc de atâta amar de timp, care continuă să mă surprindă mereu cu un detaliu fascinant, Bucureştiul de care sunt iremediabil legată. Îi urăsc praful şantierist şi bălţile de după ploi, dar îi iubesc străzile liniştite cu case vechi şi copaci seculari, mă îngenunchează aglomeraţia şi câinii şi murdăria, dar ştiu locuri secrete reconfortante în parcuri şi magazine unicat şi teatre cu nume mari şi câte alte tentaţii care îl fac viu şi neobosit.

Acest articol face parte din campania blogosferei de călatorii româneşti de promovare a unor destinaţii ce merită vizitate din ţara noastră. Este cea de-a doua campanie de acest fel, după cea în care vă recomandam destinaţii de city break din România. Astăzi, de Ziua Naţională, mai multe bloguri au scris despre cele mai frumoase 10 destinaţii din România. Vă invit să le citiţi. La Mulţi Ani, România !

I’s Blog , Hai la bord , Viajoa , Imperator Travel , Alice Traveler , Mirel Matyas , Travel Badgers , Blogul de călătorii , Printre rânduri , Plăcerea de a călători , Funtur , Lumea mare , Ciprian Caraba , Bialog , Bucketlist , Totul despre hostel , Drum liber

Sighişoara, pe scurt

strada Cetăţii, turnul cu ceas

Am ales să asist la îndelung trâmbiţata plecare a iernii în Sighişoara, un oraş care mi-e tare drag, dar pe care nu l-am mai vizitat de mult. Am luat o ofertă fulger de pe booking.com la Hotel Poieniţa. Nu-l recomand. Pe lângă faptul că e departe de centru,(ceea ce ştiam din start), hotelul(!) se accesează cu greu, pe un drum ce devine uliţă la un moment dat, denivelat şi plin de noroi. Mai are şi alte minusuri. Cele trei stele nu ştiu cum i-au fost atribuite. Camere micuţe, mobilate insipid şi ieftin, cu baie şi mai mică şi mai penibilă, fără şampon sau alte răsfăţuri. Săpun şi prosoape aspre. Curat, nimic de zis. La sosire nu curgea apa din cauza unei defecţiuni generale, slava-domnului că s-a remediat până spre seară. Acustică bună prin pereţi.  Pe ferestre vedeam ogrăzile vecinilor, pline cu găini cotcodăcind.

Până la urmă, ofereau, cred fără să vrea, o atmosferă rustică şi atemporală. Recepţia, holurile erau decorate într-un inefabil stil late 80’ horeca, adică: lambriuri din ceva lemnos, lăcuit, linoleum bej, scaune masive tapiţate cu stofă roz-bej, fazani împăiaţi pe pereţi şi tablouaşe multe, traverse vişinii de iută pe scări,  perdele demodate pe la ferestre, miros de tocană în restaurant şi, nu în ultimul rând, televizorul sport amplasat într-un colţ al recepţiei, de la al cărui program tanti recepţionera se desprindea cu greu. În concluzie, am rămas cu o impresie generală proastă, dar n-am făcut mofturi, întrucât nu voiam răsfăţ de 5 stele, ci un loc curat şi călduţ unde să punem capul la sfârşitul zilei.

costume populare vechi, expuse în piaţa cetăţii

Apoi, hai-hui prin cetate. Am luat străzile şi clădirile la control amănunţit. Ce s-a mai schimbat, ce s-a mai inventat. Mai nimic, afară de un copac mare care a dispărut din Piaţa Cetăţii. Pe ici, pe colo câte o faţadă are culori proaspete, pe dincolo alta s-a cam scorojit. Aceleaşi anunţuri cu case de vânzare, în buricul cetăţii – cam cât o costa una?! Aceleaşi magazine de suveniruri – unele deschise, altele păstrându-se numai pentru zile mari de festival. Am întâlnit foarte puţini turişti, câţiva oameni în general, pe străzi, în cetate sau aiurea în oraş. Aviz amatorilor de vizitat în tihnă! Abia duminică se mai animase atmosfera.

Mi-au plăcut celebrii străjeri ai cetăţii (tineri actori în costume medievale), care umblau imperturbabili să anunţe cu ropote de tobă ora aproximativă şi faptul că…”nu s-a întâmplat nimic”, asigurând locuitorii că situaţia e sub control, plus scurte informaţii amuzante, glume sau cântecele în limbi străine – maghiară, germană, japoneză, coreeană, rusă- în funcţie de naţionalitatea asistenţei. Totul punctat cu haiosul „Am zis!”. Spontani, tonici.

Este ora unsprăzece aproape fix şi în cetate nu s-a întâmplat nimic! Stati liniştiţi, avem noi grijă! Am zis!

pe scara acoperită se plimbă chiar şi extratereştri

De mâncat, am vrut să mâncăm musai în cetate şi, din păcate, n-a fost o idee strălucită. La Casa Vlad Dracul bate vântul. Am intrat şi dacă tot ne-am aşezat şi-am deranjat o tanti ospătăriţă de la şueta dumisale, am zis să şi luăm ceva. Abia-abia ne-am putut decide la ceva care să nu ne destabilizeze bugetul. Atmosfera era cam ciudată în sensul că stăteam singuri într-o sală înţesată de mese mari de 8 persoane, masive şi impunătoare, cu o muzică medievală prea tare, pe care cineva o pornise de cum am intrat, aşezaţi stingher pe scaunele tari şi joase, astfel încât blatul mesei ne venea în dreptul pieptului. Parcă eram copiii pedepsiţi de maştera cea rea. De vreo două ori, pe uşă au mai băgat capul turişti care studiau încăperea cu aer de muzeu şi pe noi deopotrivă cu lingurile în aer, apoi dispăreau. Am tulit-o şi noi la soare, uşuraţi (de bani).

Apoi, cătinel pe strada scării, am urcat la Biserica din Deal. Scara, cum o ştiam – frumoasă, îngrijită numa’ cât să nu pară insalubră, inscripţionată perseverent de- alde mimi+nae sau gigi+emma până recent, în ianuarie 2012. Chiar stau şi mă întreb, oare umblă ei cu ceva cretă în buzunar? Sau folosesc oja domnişoarei? Că marker permanent alb încă n-am văzut, dar mai ştii?! Şi dac-ar fi, cum fac? „vezi să nu uiţi, dragă, carioca, să avem cu ce să ne scriem şi noi numele p-acolo!” îşi spun făcând bagajul…? În compensaţie, sus, în capul scării, cântau frumos doi băieţi la chitările lor. Biserica din Deal era deschisă vizitării, ba chiar avea şi ghid la dispoziţia oricui ar fi vrut să afle mai multe detalii, însă frigul neprietenos dinăuntru ne-a gonit. Vara e plăcut să te răcoreşti sub bolţile înalte de piatră, sau în catacombele subterane, mai ales că ghidului îi place să spună poveşti turiştilor care stau frumos pe bănci şi-l ascultă. De data asta, ne-am mulţumit cu priveliştea de la înălţime, de pe zidul vechi al cetăţii.

la cafenea, în mansarda cochetă

Apoi, cum cobori de pe strada scării, imediat în dreapta, se merge către turnul cositorarilor. Acolo există un loc fermecat, numit Casa Cositorarului. N-am încercat camerele pensiunii, însă despre cafenea pot vorbi în cunoştinţă de cauză. N-am avut nicio dezamăgire. Atmosfera este foarte intimă şi relaxată, decorul sugerează un pod cu vechituri frumoase. Se stă pe canapele cochete şi confortabile, pe jilţuri, scaune, fotolii. Odată aşezat nu te poţi opri să nu admiri multitudinea de flecuşteţe decorative, de detalii simpatice descoperite pe te-miri-unde. Flori uscate legate cu pamblici, sfeşnice, lampadare, păpuşi, fotografii vechi şi tot aşa. Servirea a fost de fiecare dată promptă şi atentă, ceea ce e cu atât mai lăudabil, cu cât fetele-chelneriţe urcă şi coboară pentru fiecare comandă o scară spiralată abruptă, în pas vioi şi cu zâmbetul pe buze. În orele tihnite de după-amiază, mesele s-au umplut încet-încet. Au cafele variate, ceaiuri şi alte băuturi dar şi prăjituri de casă, în porţii generoase sau piure de castane.

Turnul cu ceas se vizitează numai până la 15.30, abia din 15 mai se trece la program de vară, adică până la 17.30. Taxa e 10 lei pentru adulţi şi doar 2,5 pentru elevi/studenţi. Deşi e afişată peste tot o taxă pe fotografiat, nu ne-a cerut nimeni aşa ceva. Am studiat tot nestingheriţi mecanismul ceasului uriaş şi figurinele vechi, care  din păcate nu se animă la ore fixe, aşa cum credeam. Doar pe faţada sudică, deci spre oraş nu spre cetate, se schimbă la miezul nopţii omuleţul reprezentând ziua săptămânii. Duminică poartă un soare auriu pe cap, Luni o lună, Marţi e fioros şi are arme în mâini( Marte, zeul războiului) şi tot aşa, Mercur, Jupiter, Venus şi Saturn.

pe străduţe, oriunde te-ai învârti, reperezi turnul cu ceas

Celelalte 14 turnuri ale Sighisoarei, mult mai puţin cunoscute şi căutate, străjuiesc cetatea împreună cu zidurile rămase în picioare pe aproape toate laturile. Am identificat Turnul Fierarilor – lângă biserica centrală, al Cositorarilor – în stânga, cum intri pe sub turnul cu ceas, al Croitorilor – în partea opusă ceasului, tot o poartă a cetăţii, al Cizmarilor – în partea vestică, mai părăginită, cu scări de lemn exterioare şi al Frânghierilor – în deal, locuinţa paznicului cimitirului (de departe preferatul meu, pentru poziţia semeaţă şi solitară şi pentru farmecul discret dat de detaliile casnice – o mătură, un ghiveci de flori, o lampă, o greblă). Mult mai la îndemână însă este Biserica Mănăstirii, masivă şi sobră tronând în cetate, chiar lângă turnul cu ceas.

din turn, către Biserica din Deal şi Şcoala Veche

Pentru o taxă simbolică de 2 lei se poate vizita şi se pot afla diverse informaţii de la doamna-ghid extrem de binevoitoare. Aşa ştim că pe tot parcursul anului se ţin concerte cu muzică de orgă, la care îşi rezervă locuri din timp turişti străini şi despre care ne putem informa pe pagina web a episcopiei, că preotul de la biserica Luterană din Bucureşti este sighişorean şi foarte de treabă, că, deşi biserica este funcţională, pe timpul iernii slujbele se  ţin într-o anexă încălzită, ca să nu îngheţe enoriaşii şi să poată cânta. Sau restul detaliilor banale, pe care le-am fi găsit în orice broşură. În orice caz, impresionant cum a rezistat o construcţie timp de 500 de ani, aproximativ în forma ei iniţială…

Apoi, musai de băut cafea în Piaţa Cetăţii la soare! Apoi de hoinărit pe străzile mai mici, mai neumblate, unde ne putem închipui uşor că ne-am întors în timp.

Ar mai fi de văzut şi Oraşul de Jos, aşa cum e numită partea veche a oraşului situată în afara cetăţii, măcar, aşa, în fugă. Casele sunt ceva mai mari, unele mult mai bine păstrate, altele lăsate în paragină. Specificul săsesc-nemţesc se vede cu ochiul liber la stilul prăvăliilor, al porţilor, al acoperişurilor, la curăţenie. Am întâlnit şi anomalii, cum ar fi un club-discotecă-bar ce funcţiona într-o impunătoare clădire de patrimoniu, destul de neîngrijită, pavoazată cu respectivele reclame la serile lăutăreşti.

copilaş înspăimântător cu purcel, pe faţada clădirii "Steaua"

O ciudăţenie am întâlnit pe strada Ilarie Chendi – un alt edificiu vechi, semi-părăsit, din care nu mai rămăsese decât numele „Steaua” dar care încă impresiona prin alură, prin cornişa pictată şi cele 8 statui decorative poziţionate pe faţadă, reprezentând nişte amoraşi purtând diverse simboluri. Chipurile unora dintre aceşti copii sculptaţi erau de-a dreptul hidoase, iar simbolurile aveau legătură cu agricultura, oarecum – fructe, animale. Nu i-am desluşit încă povestea.

Am descoperit Sighişoara acum 20 de ani şi încă o mai descopăr. Sighişoara e inepuizabilă.