Ce-am făcut eu la Street Delivery

Se fac vreo trei luni de când tot mă tot aflu-n treabă cu atelierul de dramaturgie numit Scrie despre tine. După cum îi zice numele, e lesne de înţeles ce m-a adus. Mai greu de priceput este ce mă face să rămân. Că mi-am tot zis „Doamne, nu mai calc acolo. Eu cu oamenii ăia nu mai dau ochii nevăr-evăr.” şi alte de-astea, până m-am obişnuit să nu-mi mai bat capul cu gânduri despre perspectivă. Să fiu şi să mă bucur dacă e cazul. Şi a tot fost. Cazul, vreau să zic.

Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum, ci despre Street Delivery şi cum am avut noi stand acolo. Iac-aşa. Un dreptunghi sub două umbrare alăturate, o masă, câteva scaune şi o mochetă. Hârtie şi instrumente de scris. Plus multe idei frumoase.

Vremea a fost mârşavă. A fost şi furtună şi ploaie torenţială şi ploaie mocănească şi soare arzător şi vânt şturlubatic. Au fost şi momente de calm şi senin, recunosc. Dar ce e cel mai important, au fost o mână de oameni care s-au preocupat de toate cele şi i-au susţinut pe dragii noştri Vera şi Sorin. Personal, nu simt c-am contribuit notabil la bunul mers, dar nici n-am încurcat. Am făcut ce-mi place mie cel mai mult, am observat.

Circumspectă din fire, nu mă aşteptam la cine ştie ce trecere cu activitatea nostră desuetă, scrisul. Da’ de unde! Curioşii nu mai pridideau cu întrebările şi curajoşii cu scrisul. Sâmbătă, jocul Piticot cu întrebări personale a avut un succes nebun, iar free flow-ul aducea constant oameni dornici să scrie despre lucuri absolut personale. Duminică, Ruleta cu misiuni a fost la mare căutare. Până şi eu am cedat la un moment dat şi m-am lăsat antrenată în turul străzii Arthur Verona cu ochii legaţi. Ce-a ieşit stă mărturie pe foaia scrisă mărunt şi atârnată în stânga standului.

Ne-au lăsat rânduri geniale copii, adolescenţi, adulţi şi chiar o doamnă venerabilă. Am notat tone de adrese de mail ale doritorilor de interacţiuni viitoare. Ne-au întrebat despre una-alta oameni care-şi mărturiseau profesia – psihologi şi care mustăceau aflând subiectele eseurilor noastre şi-ale vizitatorilor noştri. Ştiau ei ce ştiau. Curată terapie în aer liber şi în văzul lumii se petrecea la noi. Am privit cu uimire şi bucurie zeci de oameni care aşezaţi în câte-un colţişor, pe o pernă, pe un scaun ori chiar în picioare scriau despre ei. Scriau şi apoi lăsau foaia cu rânduri şi desene cu privirea aceea care spune „poftim o bucăţică din sufletul meu, ai grijă de ea”. Şi se tot duceau zâmbind.

Scrie despre tine! Iar oamenii scriu. Nu e incredibil?