Călătoria mea spre centrul Pământului. Lecţie despre linişte şi sublim


La început ni se păruse frig. Acum, răsuflarea peşterii se simţea aproape caldă, vie. Ne-am oprit într-o sală micuţă după  ce-am ieşit din galeria strâmtă şi joasă în care înaintasem cu mersul piticului ştergând cu umerii ba un perete, ba celălalt. Consfătuire. O fată şi doi băieţi recunosc firav că nu le place. Deloc, deloc? Vreţi afară? Ei dau din cap muteşte, cu ochii la bocanci. Îndrumătorul îi priveşte pe rând, intens. Bine, spune el încet. Am să vă duc înapoi, la suprafaţă. Şase perechi de ochi se îndreptă simultan spre el, ale lor cu recunoştinţă, ale noastre, ăstorlalţi, cu spaimă. Se lasă o tăcere grea. Până la urmă, G rosteşte răzvrătit: Dar noi vrem să mergem mai departe!. Şi-atunci o privire duioasă ne învăluie şi cu zâmbet cald ne dăscăleşte: Ştiu. Voi o să aşteptaţi aici până mă întorc, cel mult o jumătate de oră. Am să mă grăbesc la întoarcere cât pot. Apoi mergem mai departe, cum v-am promis. O să vedeţi oasele lui Ursus Spelaeus. Şi multe alte minunăţii până acolo.

Ne punem pe aşteptat. Zgomotele şi vocile celor ce se îndepărtează scad până pier. Şedem pe-o lespede frântă şi ne uităm împrejur. Sala e lunguiaţă şi nu prea largă, mai mult ni s-a părut nouă ieşind din galeria îngustă, iar acum parcă pereţii ne apasă. Cât timp mergi e în regulă, însă dacă stai pe loc, realizezi mai bine unde eşti, cât de neputincios te oferi măruntaielor pământului. Dar niciunuia nu ne e frică. Ne zgândăreşte prea tare curiozitatea, neliniştea înaintea necunoscutului, foamea de cunoaştere. Afară de mine, care-am mai vizitat strict turistic o peşteră, două, nici G, nici C n-au mai intrat în adâncuri, au mers doar pe spinările înalte ale munţilor. Sincer, simt că şi mie mi-e complet nouă experienţa. Expediţia asta n-are nimic de-a face cu vizitele organizate şi supravegheate din peşterile turistice. Ne jucăm cu lămpile de carbid montate pe căşti, ca să ne familiarizăm cu ele. Băieţii sunt fascinaţi. Mie mi-e teamă să n-o stric. Am primit toţi şi nişte haine rezistente şi ponosite, ca să suplinim lipsa combinezoanelor speciale. Crin are unul roşu, pe care l-am admirat cu ochii mari de uimire auzind câte calităţi are. E un costum uşor, suplu, foarte subţire şi flexibil şi, în acelaşi timp, mai rezistent decât orice alt material. Trebuie să te protejeze de rocile aspre, ascuţite, să nu-ţi stânjenească mişcările, să te ferească de frig şi pe cât posibil şi de umezeală. E grozav şi costă cât o rochie de mireasă simandicoasă. Aşteptăm, povestind cu voci scăzute despre una, alta. Sunetele se propagă ciudat, aducând ecouri neaşteptate sau murind imediat lângă noi, frânte.

Apare şi Crin, într-un final. Ne strângem ca într-o horă, adunând mănunchi privirile sclipitoare şi, fără o vorbă, plecăm apoi, complici. Crin merge primul, apoi eu, cea mai slabă verigă, apoi băieţii, C în urma mea atent şi G, în ariergardă, ocrotitor. Ne deplasăm uşor, ca pe-o cărare de munte prietenoasă, cu suişuri şi coborâri line. Pe la răscruci, Crin caută semne, alege traseul cel mai potrivit. Şi ne vorbeşte într-una despre comorile peşterii, despre geneza ei, despre istoria ei şi oamenii pasionaţi care-au străbătut-o înaintea noastră. Îi simţim emoţia, bucuria dar şi o pace senină pe care, cumva, ne-o transmite şi nouă. Păşim din ce în ce mai liberi, ca-ntr-o altă lume. Cu fiecare pas, lăsăm în urmă nu numai lumea de-afară, lumina şi oamenii, dar şi gândurile, grijile, problemele.

Apoi încep provocările. Pe galeria activă pe care am apucat întâlnim primul obstacol sub forma unei cascade. Firul de apă curge capricios, împărţit în două şuvoaie: unul firav, udând pragul de 3-4 metri pe care trebuie să-l escaladăm pentru a continua şi altul năvalnic, în stânga, care cade într-un hău ameţitor, probabil în nişte galerii mai adânci, ce se continuă sub noi. Crin urcă primul ajutându-se de sfoara lăsată din alte dăţi pe marginea cascadei. De sus ne aruncă o coardă pe care trebuie s-o folosim ca să ajungem la el. Recunosc, nu mi-a reuşit, cu toate sfaturile lor. Am sfârşit trasă în sus ca o bocceluţă. Continuăm drumul, eu molfăindu-mi ruşinea şi jurându-mi să fac o coborâre în rapel exemplară, la întoarcere.

Dar iată, la următorul hop nu mă mai fac de râs. Am ajuns la un horn, zis şi „cuburile de zahăr”. Pe gâtlejul unui uriaş de piatră s-au înţepenit, în poziţii aleatoare, diverşi bolovani de piatră. Iar noi ne strecurăm printre ei, sprijinindu-ne în coate, în umeri şi picioare, pe alocuri contorsionându-ne ca  acrobaţii ca să ieşim la liman. Cică se cheamă urcare în ramonaj. Urmând vocea lui Crin şi pâlpâitul lămpii lui printre stânci, am urcat pipăind şi îmbrăţişând cuburile de zahăr până când am scăpat din strâmtoare. Ieşirea din horn se face printr-o deschizătură îngustă, piezişă, din care ieşi cu efort, ca şi cum te-ai naşte. Ne-am odihnit în încăpătoarea „sală de mese”, o sală cu podeaua prăbuşită, unde speologii îşi fac tabără când rămân mai mult timp în peşteră.

Şi am mers mai departe. Minute, ore. Poate zile? În subteran timpul n-are măsură decât în propria percepţie, iar pentru noi, avizi de descoperire, cuceriţi de minunile întâlnite, fermecaţi de palatul secret, timpul a stat galant, în loc. Am văzut „bilele de Tăuşoare”, sfere de calcar unice în lume şi fosilele marine, am admirat diafanul mirabilit şi dantelăria speleotemelor de gips. Am văzut şi oasele ursului de peşteră, care îşi doarme somnul veşnic într-un cotlon ferit al unei săli îndepărtate. Am hălăduit prin galerii şi ne-am vârât prin crăpături, ori ne-am târât prin culoare strâmte. Ne-am trezit într-o sală imensă, zisă „sala muntelui”. N-o poţi cuprinde cu privirea, ba nici chiar cu puterea minţii, căci în străfundul muntelui îţi vine greu să crezi că există o astfel de cavitate în care să încapă un alt munte. Şi totuşi este. Exact aşa.

mirabilit foto: http://iubitoriinaturii.blogspot.ro/2012/05/momente-rare-in-viata-17-mai-2012.html

mirabilit

sursa foto

Apoi, prietenul nostru bun ne-a mai dat o lecţie, învăţată şi de el, la vremea primelor tatonări, tot de la peştera iubită. Ne-am oprit într-o galerie uscată, destul de ferită de curent. Ne-a spus să ne răsfirăm şi să ne aşezăm pe jos, cât mai comod. Apoi am stins, rând pe rând, lămpile. Ultima a fost a lui, o puternică lampă Petzl, care ne-a lăsat o ultimă imagine luminoasă a feţelor noastre obosite şi strălucitoare. Cu vocea lui de povestitor, ne-a îndemnat să respirăm liniştiţi, să nu ne mişcăm, să nu vorbim şi… să ascultăm. Apoi a tăcut. O vreme ne-am mai foit, am mai şoptit câte o remarcă, am mai chicotit. Dar încet-încet întunericul ne-a luat în stăpânire. Întunericul şi liniştea. Am întins mâna şi am găsit un nisip fin, răcoros pe care l-am mângâiat cum ai încuraja un animal mare să-ţi stea aproape. Trupul peşterii respira în tăcere. Îmi auzeam bătăile inimii – ca şi cum ar fi duduit o tobă – şi respiraţia şuierătoare. De fapt, nu era aşa, doar că nu eram obişnuită să le aud. Treptat s-au stins. Şi-atunci am început să ascult liniştea – adâncă, neagră, absolută. Dacă n-aş fi simţit sub degete pământul prăfos, aş fi putut crede că plutesc pe marea de la sfârşitul lumii. Mi-am ascultat gândurile reverberând ecouri în însăşi matca lor. Spaime, întrebări, regrete, dorinţe, secrete. Am fost mai aproape de mine ca nicicând. Şi am avut pentru o clipă sentimentul Unului primordial, al infinitului. Nu ştiu cât a trecut. La un timp, cineva a mişcat, s-a auzit o vorbă. Dar când lămpile s-au aprins nimeni n-a privit pe nimeni. Copleşiţi de senzaţiile trăite, am rumegat multă vreme gânduri bizare şi-apoi am închis fiecare într-un sertar secret momentul unic împărtăşit în inima muntelui.

Am ieşit spre seară din peşteră. Murdari, obosiţi şi fericiţi. Ni se dăruise o taină. Crin şi-a ferecat comoara cu porţi şi lacăte mari. Nu ne-a mai întrebat nimic, căci nu era nevoie.

De-acum, peştera Tăuşoare primeşte oaspeţi. Luaţi legătura cu preotul Crin Theodorescu şi cereţi-i să vă arate comorile din adâncuri.

LATER EDIT:  Dacă sunteţi speologi, Peştera Tăuşoare şi al său custode vă vor primi ca să învăţaţi şi să vă documentaţi cu grijă şi pricepere. Dacă nu, rămâneţi cu povestea 🙂

pestera

tausoare2

(doar) 10 dintre minunile României


Aş vrea să călătoresc şi să văd toată lumea dacă s-ar putea. Şi dacă nu se poate, tot umblu şi n-am stare. Şi fac planuri să mai încropesc măcar câteva evadări mai mult sau mai puţin nebuneşti. Dar din toate călătoriile mă întorc mereu acasă cu dor. Şi niciodată nu pot să spun că am găsit perfecţiunea undeva departe, căci descopăr primprejur, prin ţărişoara noastră românească, locuri incredibile, oameni minunaţi şi momente tăietoare de respiraţie prin frumuseţe şi unicitate. Aşa că vin şi spun iar: aş vrea să cutreier toată lumea, dar inima mi-e ţintuită cumva prin România.

Iar dac-ar fi să fac un top…oh, ce sarcină ingrată, acesta n-ar putea fi decât  profund subiectiv, cu destinaţiile mele îndrăgite, mai mult sau mai deloc turistice. Cam aşa:

10. Sarmizegetusa Regia – ar trebui trecută ca destinaţie obligatorie pentru orice român, măcar o dată-n viaţă. Istoria şi legendele se împletesc în Munţii Orăştiei făcând din împrejurimile cetăţii dacice un loc magnetizant. C-or fi fost doar temple păgâne sau un oraş gigantic, terase, păduri misterioase sau porţi stelare nu ştim cu certitudine. Oricum ar fi, dacii n-au ales un loc tocmai rău. Ba chiar dimpotrivă!

 

9. 2 Mai – Da, da, 2 Mai şi nu Vama Veche care m-a dezamăgit şi-a fugit în lume cu-n artist (bulgar, după toate semnele). Există un petec de plajă, imediat lângă cazemată – nu în golf unde apa-i mâloasă, nici mai sus spre sat, unde-i lume multă pe nisip şi cataroaie prin apă – pe fâşia îngustă de sub faleza care se mai fărâmă şi se mai surpă în direct, unde apa e liniştită şi miroase clasic a alge şi scoici, unde trec arar plimbăreţi şi nimeni nu-ţi dezaprobă nudismul. Acolo prinzi loc numai dacă vii devreme. Dar dacă ai acest noroc, te vei simţi ca pe-o insulă de fericire. E linişte, fraţilor!

 

8. Mănăstirea Suceviţa – ea şi nu alta, ea singură în inima Bucovinei mi-a dat prilej să pricep sentimentul pe care trebuie că-l au monahii în vieţile lor smerite. E o energie bună şi blândă între zidurile impresionante ale mănăstirii-fortificaţie, o pace firească printre florile care smălţuiesc covorul grădinii interioare şi seninătatea n-are cum să nu te cuprindă când şezi simplu pe-o băncuţă lângă fântână şi-ţi laşi gândurile să se deşire.

 

în curtea mănăstirii Suceviţa Sursa foto

7. Sulina  – deh, iertaţi-mă că nu pun Delta Dunării – nu-s amatoare de canotaj, nici de ţânţari iar de pescuit ce să mai vorbim…! Însă Sulina m-a fermecat odată de mult şi mereu visez să mai ajung pe plaja nesfârşită şi pustie, cu nisip argintiu, fin şi-n a cărei apă caldă şi foarte puţin adâncă simţi toată osteneala Dunării finalmente vărsată. Din capătul oraşului cu străzi paralele şi ponosite, ţii drumul prăfuit printre tufe sălbatice de cătină şi volbură de nisip, peste un canal şi-o baltă.

6. Sighişoara – cine n-ar alege-o?! Cine poate s-o vadă măcar în treacăt şi să nu fie sedus de cochetăria faţadelor pastelate, vechi şi totuşi atât de vii, de furişul străduţelor pietruite, de farmecul cafenelelor relaxate, de bonomia crainicilor medievali ori de sunetul alert al gongului din Turnul cu Ceas? De piatră să fii şi tot nu poţi să nu urci cu sfială pe scara acoperită pân’la Biserica din Deal, să ai lumea la picioare…

Sighişoara

5. Transfăgărăşan – mda, ştiu c-avem Transalpina care e mai înaltă şi mai nu ştiu cum, dar mie îmi place mai mult bătrânul drum care trece Făgăraşul. E vechi, e construit cu trudă, are legende dar şi telecabină. Ce dramatic, ce maiestuos este să priveşti de sus, de lângă cabana Paltinu către Ardeal  şi să-ţi spui „Băi, băiatule, ce ţară faină avem!”

 

4. Oradea – cine n-a văzut-o să facă pe dracu-n patru să ajungă şi nu va regreta! Cu mâna pe inimă spun, ar putea sta fără ruşine alături de oraşe europene cu tradiţie. Arhitectura Art Nouveau e absolut delicioasă, clădirile sunt decent întreţinute şi se tot văd preocupări salutare de restaurare şi protejare. Oamenii sunt calmi şi faini. Bine, şi un pic mai unguri ca-n alte părţi, da’ mie şi asta îmi place. Cafenelele sunt geniale – şi mă gândesc acum la Lactobar, da.

 

3. Peştera Tăuşoare din munţii Rodnei – poate cea mai dificilă, cu siguranţă cea mai adâncă (peste 400m) şi mai întinsă (aproape 20km) din ţara noastră, această peşteră deţine eternul mister întocmai ca o femeie, după cum spune custodele ei, veşnic îndrăgostit. Deşi e închisă turismului de masă, pentru protejarea fenomenelor şi comorilor unice sau preţioase pe care le deţine, Tăuşoarele mi s-au dezvăluit (mulţumesc, prieten drag!) într-o miiică parte, suficient cât să-mi lege de suflet amintiri şi senzaţii fără egal – de-ar fi să amintesc numai rapelul prin cascadă, urcuşul straniu în ramonaj prin bezna hornului numit „cu cuburi de zahăr” ori experimentarea liniştii absolute…

sursa foto Crin Theodorescu

2. Sibiu – ei, cu Sibiul e deja istorie. Toţi îl iubim, toţi îi recunoaştem superioritatea. Şi ce e îmbucurător, nici străinii nu-l ocolesc. Sibiului îi sporesc de la sezon la sezon strălucirea, faima, eleganţa. E frumos şi se mai face! Cine n-ajunge luna asta la Târgul de Crăciun e leapşaaa!

 

1. Pentru că am avut câteva ocazii şi nenumărate motive să-l părăsesc şi n-am făcut-o, pentru că mă seduce şi mă abandonează în fiecare anotimp, pentru că n-am ştiut cui să dau coroniţa, am ales drept cel  mai drag loc din România, Bucureştiul în care trăiesc, de care nu mă plictisesc de atâta amar de timp, care continuă să mă surprindă mereu cu un detaliu fascinant, Bucureştiul de care sunt iremediabil legată. Îi urăsc praful şantierist şi bălţile de după ploi, dar îi iubesc străzile liniştite cu case vechi şi copaci seculari, mă îngenunchează aglomeraţia şi câinii şi murdăria, dar ştiu locuri secrete reconfortante în parcuri şi magazine unicat şi teatre cu nume mari şi câte alte tentaţii care îl fac viu şi neobosit.

Acest articol face parte din campania blogosferei de călatorii româneşti de promovare a unor destinaţii ce merită vizitate din ţara noastră. Este cea de-a doua campanie de acest fel, după cea în care vă recomandam destinaţii de city break din România. Astăzi, de Ziua Naţională, mai multe bloguri au scris despre cele mai frumoase 10 destinaţii din România. Vă invit să le citiţi. La Mulţi Ani, România !

I’s Blog , Hai la bord , Viajoa , Imperator Travel , Alice Traveler , Mirel Matyas , Travel Badgers , Blogul de călătorii , Printre rânduri , Plăcerea de a călători , Funtur , Lumea mare , Ciprian Caraba , Bialog , Bucketlist , Totul despre hostel , Drum liber