(doar) 10 dintre minunile României


Aş vrea să călătoresc şi să văd toată lumea dacă s-ar putea. Şi dacă nu se poate, tot umblu şi n-am stare. Şi fac planuri să mai încropesc măcar câteva evadări mai mult sau mai puţin nebuneşti. Dar din toate călătoriile mă întorc mereu acasă cu dor. Şi niciodată nu pot să spun că am găsit perfecţiunea undeva departe, căci descopăr primprejur, prin ţărişoara noastră românească, locuri incredibile, oameni minunaţi şi momente tăietoare de respiraţie prin frumuseţe şi unicitate. Aşa că vin şi spun iar: aş vrea să cutreier toată lumea, dar inima mi-e ţintuită cumva prin România.

Iar dac-ar fi să fac un top…oh, ce sarcină ingrată, acesta n-ar putea fi decât  profund subiectiv, cu destinaţiile mele îndrăgite, mai mult sau mai deloc turistice. Cam aşa:

10. Sarmizegetusa Regia – ar trebui trecută ca destinaţie obligatorie pentru orice român, măcar o dată-n viaţă. Istoria şi legendele se împletesc în Munţii Orăştiei făcând din împrejurimile cetăţii dacice un loc magnetizant. C-or fi fost doar temple păgâne sau un oraş gigantic, terase, păduri misterioase sau porţi stelare nu ştim cu certitudine. Oricum ar fi, dacii n-au ales un loc tocmai rău. Ba chiar dimpotrivă!

 

9. 2 Mai – Da, da, 2 Mai şi nu Vama Veche care m-a dezamăgit şi-a fugit în lume cu-n artist (bulgar, după toate semnele). Există un petec de plajă, imediat lângă cazemată – nu în golf unde apa-i mâloasă, nici mai sus spre sat, unde-i lume multă pe nisip şi cataroaie prin apă – pe fâşia îngustă de sub faleza care se mai fărâmă şi se mai surpă în direct, unde apa e liniştită şi miroase clasic a alge şi scoici, unde trec arar plimbăreţi şi nimeni nu-ţi dezaprobă nudismul. Acolo prinzi loc numai dacă vii devreme. Dar dacă ai acest noroc, te vei simţi ca pe-o insulă de fericire. E linişte, fraţilor!

 

8. Mănăstirea Suceviţa – ea şi nu alta, ea singură în inima Bucovinei mi-a dat prilej să pricep sentimentul pe care trebuie că-l au monahii în vieţile lor smerite. E o energie bună şi blândă între zidurile impresionante ale mănăstirii-fortificaţie, o pace firească printre florile care smălţuiesc covorul grădinii interioare şi seninătatea n-are cum să nu te cuprindă când şezi simplu pe-o băncuţă lângă fântână şi-ţi laşi gândurile să se deşire.

 

în curtea mănăstirii Suceviţa Sursa foto

7. Sulina  – deh, iertaţi-mă că nu pun Delta Dunării – nu-s amatoare de canotaj, nici de ţânţari iar de pescuit ce să mai vorbim…! Însă Sulina m-a fermecat odată de mult şi mereu visez să mai ajung pe plaja nesfârşită şi pustie, cu nisip argintiu, fin şi-n a cărei apă caldă şi foarte puţin adâncă simţi toată osteneala Dunării finalmente vărsată. Din capătul oraşului cu străzi paralele şi ponosite, ţii drumul prăfuit printre tufe sălbatice de cătină şi volbură de nisip, peste un canal şi-o baltă.

6. Sighişoara – cine n-ar alege-o?! Cine poate s-o vadă măcar în treacăt şi să nu fie sedus de cochetăria faţadelor pastelate, vechi şi totuşi atât de vii, de furişul străduţelor pietruite, de farmecul cafenelelor relaxate, de bonomia crainicilor medievali ori de sunetul alert al gongului din Turnul cu Ceas? De piatră să fii şi tot nu poţi să nu urci cu sfială pe scara acoperită pân’la Biserica din Deal, să ai lumea la picioare…

Sighişoara

5. Transfăgărăşan – mda, ştiu c-avem Transalpina care e mai înaltă şi mai nu ştiu cum, dar mie îmi place mai mult bătrânul drum care trece Făgăraşul. E vechi, e construit cu trudă, are legende dar şi telecabină. Ce dramatic, ce maiestuos este să priveşti de sus, de lângă cabana Paltinu către Ardeal  şi să-ţi spui „Băi, băiatule, ce ţară faină avem!”

 

4. Oradea – cine n-a văzut-o să facă pe dracu-n patru să ajungă şi nu va regreta! Cu mâna pe inimă spun, ar putea sta fără ruşine alături de oraşe europene cu tradiţie. Arhitectura Art Nouveau e absolut delicioasă, clădirile sunt decent întreţinute şi se tot văd preocupări salutare de restaurare şi protejare. Oamenii sunt calmi şi faini. Bine, şi un pic mai unguri ca-n alte părţi, da’ mie şi asta îmi place. Cafenelele sunt geniale – şi mă gândesc acum la Lactobar, da.

 

3. Peştera Tăuşoare din munţii Rodnei – poate cea mai dificilă, cu siguranţă cea mai adâncă (peste 400m) şi mai întinsă (aproape 20km) din ţara noastră, această peşteră deţine eternul mister întocmai ca o femeie, după cum spune custodele ei, veşnic îndrăgostit. Deşi e închisă turismului de masă, pentru protejarea fenomenelor şi comorilor unice sau preţioase pe care le deţine, Tăuşoarele mi s-au dezvăluit (mulţumesc, prieten drag!) într-o miiică parte, suficient cât să-mi lege de suflet amintiri şi senzaţii fără egal – de-ar fi să amintesc numai rapelul prin cascadă, urcuşul straniu în ramonaj prin bezna hornului numit „cu cuburi de zahăr” ori experimentarea liniştii absolute…

sursa foto Crin Theodorescu

2. Sibiu – ei, cu Sibiul e deja istorie. Toţi îl iubim, toţi îi recunoaştem superioritatea. Şi ce e îmbucurător, nici străinii nu-l ocolesc. Sibiului îi sporesc de la sezon la sezon strălucirea, faima, eleganţa. E frumos şi se mai face! Cine n-ajunge luna asta la Târgul de Crăciun e leapşaaa!

 

1. Pentru că am avut câteva ocazii şi nenumărate motive să-l părăsesc şi n-am făcut-o, pentru că mă seduce şi mă abandonează în fiecare anotimp, pentru că n-am ştiut cui să dau coroniţa, am ales drept cel  mai drag loc din România, Bucureştiul în care trăiesc, de care nu mă plictisesc de atâta amar de timp, care continuă să mă surprindă mereu cu un detaliu fascinant, Bucureştiul de care sunt iremediabil legată. Îi urăsc praful şantierist şi bălţile de după ploi, dar îi iubesc străzile liniştite cu case vechi şi copaci seculari, mă îngenunchează aglomeraţia şi câinii şi murdăria, dar ştiu locuri secrete reconfortante în parcuri şi magazine unicat şi teatre cu nume mari şi câte alte tentaţii care îl fac viu şi neobosit.

Acest articol face parte din campania blogosferei de călatorii româneşti de promovare a unor destinaţii ce merită vizitate din ţara noastră. Este cea de-a doua campanie de acest fel, după cea în care vă recomandam destinaţii de city break din România. Astăzi, de Ziua Naţională, mai multe bloguri au scris despre cele mai frumoase 10 destinaţii din România. Vă invit să le citiţi. La Mulţi Ani, România !

I’s Blog , Hai la bord , Viajoa , Imperator Travel , Alice Traveler , Mirel Matyas , Travel Badgers , Blogul de călătorii , Printre rânduri , Plăcerea de a călători , Funtur , Lumea mare , Ciprian Caraba , Bialog , Bucketlist , Totul despre hostel , Drum liber

Transfăgărăşan, confirmări


Pentru că am fost acum ceva timp pe Transalpina şi nu i-am recunoscut superioritatea faţă de vechiul Transfăgărăşan, am decis să-mi împrospătez amintirile. Despre prima noastră şosea prin munţi, dată în folosinţă la sfârşitul anilor 70, după ce fusese construită în timp record de numai 4 ani se vorbeşte azi mult mai puţin. Toţi ştiu că a fost construită de Ceauşescu cu mâna de lucru a armatei, cu proiectare şi inginerie 100% românească şi că e închisă cam 8 luni pe an. Mai puţini ştiu de ce s-a construit şi cum. Evident, megalomania dictatorului a avut mare pondere aici, dar ideea s-a născut în urma evenimentelor din Europa din 1968, ca o soluţie strategică pentru deplasarea unor forţe armate peste munţi. Bun, nici paranoia nu-i era străină! Cert este că în iarna lui 69 s-a dat ordinul oficial de începere a lucrarilor unui drum de la barajul Vidraru în sus spre creste, cu străpungere şi continuare pe versantul nordic până jos, la Cârţişoara. Iniţial avea utilitate strategică şi de exploatare forestieră. După un an, planul s-a modificat, drumul urmand să devină şosea naţională. Că i-au venit lui Ceaşcă gânduri duioase pentru popor, că i-a venit cheful de recorduri rutiere sau că i-au mai tăiat ruşii din avânt nu se ştie, fapt este că lucrările au luat o amploare mai mare şi un ritm incredibil. S-a lucrat non-stop, zi şi noapte, vara şi iarna. Dacă acum, pe asfalt, pe drum amenajat şi sigur, circulaţia e închisă noaptea şi pe timp nefavorabil, îmi dau seama cam cum se urca şi cum se lucra în şantierul aflat la aproape 2000m altitudine! Statisticile oficiale dau cifre modeste de pierderi de vieţi omeneşti – 30 sau 40; legendele şi poveştile celor ce-au luat parte vorbesc despre câteva sute. Adevărul o fi undeva la mijloc.

Noi am luat drumul către Curtea de Argeş într-o frumoasă dimineaţă de septembrie. Nu ne-am oprit să vedem unde-a zidit-o Manole pe Ana lui. Era şi cam devreme, pe la 8, pentru aşa ceva. Am vizitat însă Cetatea Poenari, aflată la câţiva km înainte de barajul Vidraru, în cheile adânci ale Argeşului, cocoţată pe un vârf de stâncă. La cetate se urcă pe jos, din şosea, pe o potecă amenajată prin pădure, cu trepte (vreo 1400), balustrade şi panouri explicative ici-colo şi se plăteşte un bilet de 5 lei de persoană, sus, la o căsuţă de control aproape de finalul urcuşului. Altitudinea mărişoară (850m), urcuşul abrupt şi ora matinală ne-au cam scos sufletul, ce-i drept. Noroc cu priveliştea şi lumina de dimineaţă, care ne-au mai alinat obida. Aşa că, odată ajunşi sus am regăsit puteri să zburdăm printre ruine. A lui Ţepeş sau nu, Poienarii aveau oricum o poziţie care merită toţi banii! Stânca dotată cu platou în vârf, pe care a fost construit postul, e un pinten ieşit din corpul muntelui, înconjurat pe trei laturi de hăurile abrupte. Firul apei, împletit cu-al drumului, dă ocol cuminte, în fundul văii. Sus e linişte şi, fiind senin, se vede clar până hăt departe: înapoi către dealurile argeşene, înainte către înălţimile muntelui, pe care şoseaua le abordează curajos cu viaducte şi serpentine. După fotografiile de rigoare şi o pauză de-un biscuit, am coborât agale.

drumul către cetatea Poenari

vedere din cetatea Poenari

cetatea Poenari

Următoarea oprire a fost pe baraj. Pe baraj am fi zis „iată manelismul la cota (de altitudine) maximă!”, dar asta doar pentru că nu ajunsesem încă la Bâlea. Prin comparaţie, barajul Vidraru nu e decât o oază colorată şi gălăgioasă, o oprire de belvedere şi gustărică pe marginea lacului. Terase şi tarabe, sus lângă statuia lui Prometeu, maşini şi turişti pe baraj, mizerie peste tot.

vedere de pe baraj

Vidraru

plimbare cu barca pe lacul Vidraru

Vidraru

Prometeu

Am admirat cu fiori pe spate hăul ce se cască pe lângă peretele înalt de 166 de metri şi am pornit mai departe pe şoseaua transfăgărăşan propriu-zisă. Jale! Primii 30 km, poate mai mult, poate mai puţin, cine mai poate număra cu nervii zdruncinaţi, sunt într-o stare jalnică. Practic, pe tot conturul lacului şoseaua este ciuruită de intemperii şi lăsată de izbelişte. Abia-abia, după ce lăsăm lacul în urmă şi încep serpentinele drumul devine prietenos. Şi pustiu. Şi urci spre înălţimi. Nu vreau să-i iau neapărat apărarea, dar mie mi s-a părut la fel de copleşitor şi măreţ şi frumos ca întotdeauna. Are un farmec subtil, un aer de „dintotdeauna”, e ceva atemporal între crestele semeţe printre care te tot caţeri, gânganie neisprăvită, să ajungi cerul. Dacă nu te uiţi înapoi, ai senzaţia că eşti într-o căldare din care n-ai să ieşi nicicum. Dar înapoi sunt văi ameţitoare pe care le-ai urcat deja şi firul aninat de stânci al şoselei îţi arată drumul parcurs. După cabana Pârâul Capra, cascada Capra şi  încă un set de serpentine săpate în piatră, gata. Urmează tunelul. Şi despre el, ca şi despre întregul traseu au circulat diverse fabulaţii – că i s-ar fi proiectat porţi imense de oţel care să poată bloca drumul în caz de război, că ar avea amenajări astfel încât să servească drept adăpost pentru tancuri şi alte blindate, etc. Fapt este că pe o lungime de aproape 1km, într-o lumină cam chioară străbaţi trupul muntelui. Are şi trotuar pentru cei care doresc s-o facă la picior, în bătaia aspră a curentului. Iar la ieşire, ce credeţi?! Urmează alt tunel. De data asta, viu. Imediat ce ies din munte, maşinile rulează melceşte cu 10 la oră pe şoseaua mărginită stânga-drapta cu tarabe ticsite cu marfă şi clienţi.  Muzica urlă, grătarele sfârâie, câinii de pripas mişună, lumea se târguieşte pe produsele rustico-kitch, alimentare şi suvenir, de provenienţă incertă şi oricum îndepărtată. Nu-mi închipui că fabrică nimeni, pe o rază de câţiva km buni, nimic, deci tot din satele de jos, din vale sau chiar din oraşe mai îndepărtate (nu mai votbim de China) cineva a adus tot calabalâcul. Atâta timp cât cineva se va găsi să cumpere (la supra-preţ) vaze din lemn sau lut, mileuri sau şorici, altcineva i le va aduce şi în mijlocul pustiului. Legea comerţului. Cabana Bâlea Lac, bătrână trecută prin atâtea încercări, şade cuminte suspendată parcă în oglinda lacului. Mai lângă drum, semeaţă şi solidă stă cabana Paltinu, din spatele căreia vezi în zare Ardealul. Nu glumesc. Întrucât crestele, pe versantul nordic sunt mai abrupte şi cu ramificaţii mai scurte, într-o zi senină, poţi cuprinde cu vederea până dincolo de munţi, spre podişul înalt al Transilvaniei.

spre nori

sus, sus de tot

cabana Paltinu

vedere spre Ardeal

De aici în jos coborâm pe spectaculoasele şi celebrele serpentine în ac de păr, toată valea Bâlei, pe sub telecabină, până la cascadă şi mai jos spre Cârţişoara. Senzaţia e de lanasare într-o cursă nebună de săniuş sau de tobogan, pur şi simplu. Valea se aşterne ca un desen geometric, cu zigzagul de asfalt, iar în faţă n-ai niciun obstacol, să te tot duci. Şi când te gândeşti că iarna e plină ochi cu zăpadă!

şoseaua şerpuită spre Bâlea cascadă

popas sub telecabină

vedere de la firul ierbii

Am prânzit pe-un petec de iarbă, apoi am numărat norii şi telecabinele harnice de deasupra, în liniştea întreruptă de câteun motor mai puturos. Am promis c-o să mai trec Transfăgărăşanul din când în când.

o ultimă privire înapoi…