Fragmente din vara care a rămas, of!, atât de departe…


8 fără 10. Soarele mai are două palme până să dispară după culmea dealului. Au plecat şi cehii, se pregătesc şi românii.Ruşii încă chiuie şi vorbesc tare, cu ecou pe toată plaja. La mijlocul ei, eu singură pe prosopul meu colorat.

Marea are culoarea albastru-metalic, fără valuri, ca o tipsie imensă lucioasă. Într-un capăt al golfului îi punctează luciul o ambarcaţiune mică ancorată aproape de mal, în extremitatea dinspre tavernă câţiva întârziaţi mai înoată sub ultimele raze de soare.

E plăcut, calm. Din direcţia vilei se apropie Iustin.

– Hei. Ai fost în sat?

– Da. Acum m-am întors.

– Ai pierdut ora magică pe plajă…

– Cum?!

– Nu ştii? La apusul soarelui, e o oră magică pe plajă. Vântul cade, nu mai suflă din nicio direcţie, marea are culori deosebite, e o lumină aparte. Se crează un fel de atmosferă magică…

– Atunci n-am pierdut-o încă. Soarele se mai vede.

– Da, ai dreptate. Acum începe. Stai jos, dacă vrei.

Iustin se aşează delicat pe colţul prosopului meu, potrivindu-şi tălpile pantofilor într-o adâncitură din nisip. Îşi ţine braţele în jurul genunchilor şi privirea aţintită către mare. Soarele scăpătând îi luminează profilul de copil serios. Stăm aşa, fără să vorbim, fiecare ascultând şi observând absent. Simt când întoarce faţa către mine şi mă întorc şi eu, crezând că vrea să-mi spună ceva. Iustin nu face altceva decât să-mi zâmbească senin. Atât. În ochii cafenii se reflectă fugar ultima săgeată solară, apoi în lumina limpede ca o apă curată rămâne chipul zâmbitor şi deschis.

– Ce e? întreb eu moale.

– Nimic, zice el încet. E frumos. E cum ai spus, magic.

Şi iar tăcem. Fericirea e simplă uneori. E un ceas albastru de înserare pe malul unei mări, când un băiat îţi zâmbeşte dezarmant de pe colţul prosopului.

 §

 În dimineaţa în care marea ne-a aşteptat cu valuri zglobii sparte cu zgomot pe plajă, am ştiut că sunt în vacanţă. Ca şi cum senzaţia de relaxare rămăsese blocată, agăţată într-un ciot de gânduri până atunci, în dimineaţa aia, am simţit cum s-a eliberat şi-a năvălit caldă, copleşindu-mi inima. Gândurile se risipiseră, stol zburătăcit. Am aruncat paporniţa şi prosopul şi-am dat fuga la mal. Cu toată zbenguiala valurilor, marea nu reuşea să tulbure nisipul, rămânând clară ca apa de izvor. Îmbia la joacă. Se retrăgea şi revenea, fără odihnă, stropea şi pleoscăia, foşnea ca şi cum ar fi chicotit şi respira prospeţime. I-am cedat, fără regret. Am plonjat, am înotat, ne-am legănat pe valuri. Ne-am lăsat tăvăliţi în nisip de valurile mai voinice. Am râs mult. Am înghiţit apă sărat-amăruie din cauza râsului. Am şi lăcrimat când mi-a intrat apă pe nas iar prietenii nu conteneau cu îmbrânceala şi joaca. Dar mi-a trecut. Am fost copii.

În aceeaşi zi, mai târziu, la plajă, m-am surprins împingând uşurel cartea în care citeam despre iubirea sufiţilor şi rămânând cu mintea goală. Priveam o furnică îndârjită care căra pe trei cărări o cochilie de melc de zece ori cât ea şi nu mă puteam gândi la nimic.

– Mai stai? Am auzit aproape vocea lui Iustin şi am tresărit ca din somn.

– Nu ştiu. E vremea să ne retragem la umbră?

– Cred că da. Nu simţi cum arde soarele?

– Simt dar mi-e bine.

Iustin îşi aşeza cu grijă cartea în rucsac. Apoi, cu tricoul despăturit pe genunchi, a spus:

– Eu mă îmbrac şi merg la umbră.

– Mergi deja la masă?

– Încă nu mi-e foame. Dar cred că am să beau o bere.

– Aia, da. Aş bea şi eu.

– E cald.

– Haidem.

Îmi potrivesc un şal în jurul trupului, drept rochie ad-hoc şi-mi tuflesc pălăria de soare pe cap. În timp ce arunc de-a valma cartea şi alte nimicuri în geanta de plajă, Iustin mă întreabă dacă aşa am de gând să merg la tavernă.

– Să nu te arzi pe umeri, se îngrijorează el.

– Păi nu stăm la soare, ne aşezăm la cea mai umbrită masă.

– Dar până acolo?

– Până acolo…

– Vrei să-ţi dau tricoul meu?

– De ce să-mi dai tricoul tău? Îl am pe al meu dacă vreau, dar nu am chef să mă îmbrac. Pur şi simplu, mă simt bine aşa. E vreo problemă? Ţi se pare nepotrivit sau ceva?

– A, nu. Mă gândeam doar la tine. Să nu te arzi…

Câteodată mă irită, alteori mă amuză cu felul lui de-a fi corect şi foarte îndatoritor. Am senzaţia că e şi ceva ironie şi condescendenţă pe-acolo. N-are cum să fie atât de naiv şi bineintenţionat. Nu e omenesc să fie aşa.

Terasa tavernei e umbrită de fel de fel de copaci şi oferă o atmosferă plăcută, respirabilă, deşi la numai doi paşi, nisipul fierbinte te face să te simţi ca în cuptor. Savurăm berea din paharele reci. La vreo 20-30 de metri, la limita dintre plajă şi adăpostul copacilor, e un  beach bar. Grecul ce serveşte băuturi şi îngheţată n-are decât o clientă, o puştoaică blondă. Îşi face de lucru înapoia barului, zâmbind necontenit şi încordând umerii bronzaţi. Fata flutură din plete şi soarbe din pai o băutură colorată. E ca o scenă de film.

– Frumos, mă trezesc murmurând.

– Cum? Da… Îl aud pe Iustin. A roşit violent, dar vocea şi gesturile îi rămân calme, controlate. Privea intens, pierdut la silueta unei femei de pe plajă care se răcorea la duşul cu apă dulce, amplasat în apropierea umbrarului. Apa se scurgea în şuvoi din părul bogat şi negru, pielea bronzată scânteia în soare iar din chipul ei nu se distingeau decât buzele mari şi roşii. Imaginea era aproape ca un tablou suprarealist. Iustin înghite în sec dar rosteşte senin:

– Despre ce vorbim?!

Iar privirea lui de copil pus pe şotii mă face să izbucnesc în râs. E atât de simpatic. Hotărâtă să-l pun în încurcătură, continui neaşteptat:

– Vezi tu, nu prea ne potrivim la gusturi…

– La ce anume? Vrea el să ştie, mai exact.

– Păi, mie-mi plac grecul cu blonda, ţie, bruneta cu sânii mari…

– Ah… Şi lasă ochii în jos.

Când eram mai convinsă că s-a fâstâcit, a ridicat totuşi o privire atât de pătrunzătoare şi de directă, încât m-a făcut pe mine să roşesc şi să schimb vorba.

 §

 Într-una din seri, cea mai caldă şi mai parfumată, pe când ne întorceam de la tavernă, s-a decis unanim să facem baie în mare la lumina stelelor. Ne-am precipitat cu toţii spre camere să ne luăm prosoape, să ne schimbăm. Apoi, pe plajă, cineva a strigat „skinny dip!”. N-am stat pe gânduri. Mi-era dor de senzaţia înotului liber în apa mării. Am aruncat rapid hainele şi m-am avântat. A ieşit hărmălaie şi veselie. Apa neagră ca o smoală era caldă şi primitoare dar cumva plină de mistere. Te atrăgea şi în acelaşi timp te înfricoşa. Ne depărtam unii de alţii ca să ne bucurăm de libertate şi fiorul plutirii primordiale, apoi ne adunam mânaţi de frici şi senzaţii neclare. Ne strigam, glumeam şi râdeam.

L-am văzut pe Iustin depărtându-se în larg. M-am luat după el, vag. Nu ţineam să-l ajung, dar mă intriga mişcarea.

– Hei, nu ştiam că înoţi aşa de bine, i-am strigat la un moment dat.

– Nu înot bine. Aşa, cât de cât.

– Atunci cum de te lansezi aşa? Şi încă pe întuneric!

– Păi… am vrut să văd cum e să înoţi singur, în întuneric. Gol.

– Atunci, te las.

– Poţi să rămâi. Am văzut cum e.

– Şi? Cum e?

Ne depărtasem binişor de ceilalţi. Am început să călcăm apa ori să ne rotim în cerc, pe loc.

– Destul de scary… N-am mai făcut asta niciodată. Tu?

– Eu am mai înotat noaptea în mare.

– Goală?

– Ce importanţă are?

– Are.

– Da, goală. Îmi place cum se simte. E foarte diferit de ceea ce simţi când porţi costum de baie deşi pare că nu e mare lucru.

– O, da. E foarte diferit!

– Deci îţi place?

– Da.

– Atunci de ce spui că e scary?

– Mă refeream la întuneric. E ciudat să înoţi în mare aşa, pe întuneric.

Mă întinsesem pe spate, în plută. Şi pluteam în derivă, vag legănată de mare. Nu prea mai auzeam ce spunea Iustin. M-am trezit cu el apucându-mă de mână, precipitat.

– Hei, eşti ok?!

M-am speriat şi din sperietură m-am scufundat. Am ieşit apoi pufnind apa şi vociferând.

– Ce naiba faci! M-ai speriat…

– Îmi pare rău, tu m-ai speriat pe mine. Nu mai ziceai nimic. De fapt nici nu te mai vedeam.

– Ce credeai, că m-am înecat subit?! am comentat îmbufnată.

– Scuză-mă. Da, mi-a fost teamă că ai păţit ceva…

– Of, eşti exagerat!

– Crezi? Pentru că-mi pasă de tine?

– Pentru că, pentru că… pentru că eşti aşa de atent şi grijuliu. Pentru că nimeni nu e aşa.

– Cum aşa?

Nu era deloc momentul potrivit să-i spun ce credeam eu despre corectitudinea şi politeţea lui. Şi mai ales nu era locul. Ne găseam în largul mării, totuşi. Singuri. Între timp ceilalţi se cam retrăseseră pe mal. Probabil credeau că vrem să fim singuri. Pur şi simplu ne-au lăsat acolo.

– Iustin, cred că ar trebui să ieşim şi noi.

– Ţi-e teamă? Hai că nu suntem aşa de departe.

– Nu suntem departe, dar e târziu şi se face frig. Minţeam. Nu era trecut de miezul nopţii şi oricum asta chiar nu avea importanţă, iar frig nu era deloc. Mă simţeam stânjenită dintr-odată. Aş fi vrut să fiu oriunde în altă parte. Am început să înot spre mal. Iustin m-a ajuns din urmă şi mi-a strigat să rămân în apă.

– Poftim?! Cum să rămân în apă?

– Adică stai aici, la mal, dar în apă. Mă duc eu să îţi aduc prosopul ca să te acoperi cât mai repede.

– Eşti nebun… am mai strigat după el. Dar n-avea niciun sens să mă lupt cu apucăturile lui cavalereşti. Am rămas în apă, precum mi-a cerut. În definitiv, obţinusem câteva clipe de exclusivitate cu marea de catran. Doar eu şi ea. Am plutit numărând stelele până când m-am auzit strigată ca prin vis.

– Gata! Poţi ieşi acum.

Am lipăit desculţă pe nisipul ud, cât am putut de graţios şi diafan. Iustin, deja îmbrăcat, îmi ţinea prosopul întins şi îşi ferea privirea, ca din întâmplare. Am zâmbit, amuzată dar am tăcut. M-am înfăşurat şi am rostit un „Brr!” de probă.

– Ţi-e frig. Ce să-ţi dau? Prosopul meu e ud, dar pot să-ţi dau hanoracul…

– Nu-mi da nimic. Nu mi-e frig.

Despre cum era să devin motociclistă


motoVine o vreme în viaţa unui om când simţul realităţii o ia la sănătoasa de mânuţă cu raţiunea. Eu îi zic nebunie temporară, deşii unii, mai maliţioşi, i-ar spune criza vârstei a doua.

S-o luăm cu începutul. Vara debutase spectaculos cu o despărţire şi un sejur la mare. Ambele, surprinzătoare. Dar cum nu-i loc de tocmeală cu viaţa, le-am luat cumva la pachet şi pe-aci ţi-e drumul.

Marea, ca marea – frumoasă, agitată şi născătoare de idei. Pe o ploaie scurtă şi fierbinte de vară, mi-a adus la mal…un Făt-Frumos. Da, da. Ce, credeţi că nu mai există? Ba, bine, că nu! Dacă vă spui că era şi călare…? Bine, nu pe un cal, ci pe vreo sută.

Aşadar, a se înţelege: motociclist, frumos şi rău. Un fel de Vin Diesel Renegat. Muşchi, tatuaje şi privire caldă. Înotăm, fumăm, bem, facem sex şi filosofie. Idilă în toată regula. Şi, hai, draga mea să te plimb. Până aici! „Eu pe motor” e un oximoron din seria „copil cuminte, babă frumoasă”. No way. Am fobie de viteză, teamă de moarte, prejudecăţi şi idei fixe. Dar, azi o invitaţie, mâine o explicaţie, şi tot aşa, într-o bună zi, accept. Să fie, zic, o plimbare scurtă şi uşoară.

Unde nu-mi vine al meu cavaler, cu ditamai coiful…ăăă, casca şi-mi zice cu graţia cu care mi-ar fi oferit o rochie Chanel: „poartă asta”. Şi pun mâna pe ea. Greuţă, ce să zic, nu era chiar ca un fulg, să n-o simţi. Mă uit pe unde se desface. Nu, nu se desfăcea, se trăgea pe cap prin orificiul suficient de îngust încât să-ţi turtească orice freză decentă. Uoookei. O fac şi pe asta. Pusesem cizmele (deh, noroc cu moda, aveam o pereche de cizme cowboy la mine), nişte jeanşi până la genunchi (atâta am avut) şi o jachetă roz, cum să vă spun eu, nici de frig, nici de vânt, nici de ploaie nu ţine, e doar frumoasă. Şi, hopa, sus, călare! Hmm. Senzaţia nu e rea, să stai colo cocoţată, cambrată pe şea. Şi unde mai pui şi cetăţeanul atrăgător dinainte, strâns ţinut în braţe, situaţia chiar părea avantajoasă.

Da’ ne punem în mişcare. Rulăm întâi cu zgomot şi viteză mică prin staţiune – furori printre fani (ai mei şi-ale lui, deopotrivă), apoi ne lansăm pe şosea. Dreaptă, liberă, netedă. Adică, viteză. Impresii? Nici nu ştiu cu ce să încep. Mai întâi capul (căci capul face, capul trage). Vedeţi, casca aceea te protejează la o adică, în situaţii de tăvăleală, însă pân’acolo trebuie s-o suporţi ca şi cum ai avea un dovleac uriaş în loc de ţeastă. Cu-o tărtăcuţă aşa supradimensionată parcă pierzi contactul cu realitatea. Că n-auzi şi nu te poţi face auzit e nimica toată, cui îi mai arde de împărtăşit impresii, dar că faci cârcei la gât încercând să-ţi menţii gogoloiul centrat asta-i mai complicat. Dacă nu-ţi zboară pe spate ori câş, pe spate-dreapta sau spate-stânga, în funcţie de cum prinzi curentul în timp ce faci greşeala să îţi arunci privirea prin peisaj cu tot cu cap, deci dacă nu te lupţi să ţi-l aduci la poziţie verticală de pe spate sau de pe un umăr, atunci sigur baţi un morse ad-hoc în ceafa bravului conducător cu propria-ţi frunte, respectiv, vizetă (sau vizieră?), încercând să te ascunzi în conul de protecţie oferit de trupul lui. Apoi, printre toate aceste figuri gimnastico-echilibristice, iei primul bondar mustos în plină figură. Ce dacă se opreşte la o palmă de faţa ta şi se întinde pe plasticul impasibil al căştii? Tu îi simţi izbitura în vârful nasului şi nu te poţi opri să nu te pocneşti inutil în ea vrând să te freci la ochi. Mai jos de cap jalea e şi mai mare . Pe la gât ţi se adună un curent viclean, de zici că suflă crăiasa zăpezii intenţionat să-ţi îngheţe gâlcile. Mâinile îţi paralizează în poziţia iniţială, petrecute peste pătrăţelele abdominale ale cavalerului, din păcate acoperite de geaca groasă şi rigidă (pătrăţelele, nu mâinile). Pe la mâneci intră curenţi de aer care te răcoresc pân’la ceafă, genunchii încremenesc şi ei în bătaia vântului, iar orice bluză/tricou/cămaşă ai purta reuşeşte să fluture la şale ca steagurile la paradă. De fapt, asta e ideea: te simţi tu însuţi ca un steguleţ fluturând sălbatic. Aveam, în orice moment, senzaţia că la o singură mişcare toate hainele de pe mine vor zbura zmulse de curent, iar eu voi rămâne agăţată ca o coadă de zmeu în goana motocicletei. Drept pentru care am stat încleştată ca fasolea pe arac.

La prima oprire îmi tremurau picioarele de parcă venisem în alergare cei douăjde kilometri. Şi s-o zic p-a dreaptă, i-aş fi făcut la pas, la întoarcere, numai să nu mai încalec calul bălan. Dar, deh, de voie de nevoie, mai cu rugăminţi că să mergem, dragă, mai încet că nu apuc să văd nimic şi mai e şi frig, mă aburc iară.

Când viteza nu depăşeşte 100km/oră, plimbarea e chiar plăcută, recunosc. Dacă nici distanţa nu e mare, ca să apuce să-ţi anchilozeze spatele în poziţia incomodă, totul e minunat. Şi-uite aşa, cu pauze mici şi dese am documentat, dacă mai era nevoie, litoralul românesc, dar mai mult bulgăresc al mării negre. Călare pe motor, dinapoia iubitului cu aspect dur şi inimă pufoasă. Deja visam o cască fistichie (înflorată ori cu corniţe), geacă jmecheră şi petreceri dezinhibate în cluburi de motociclişti.

Şi-aici intervine sunetul ăla ascuţit, când sare discul. Când se rupe filmul. Când sună ceasul.

Toamna, Bucureşti, birou-casă. Magheru e lung şi drept şi neted da’ are şi multe semafoare şi pietoni şi nici blocurile nu-s aşa verzi ca lanurile dobrogene. Marea e departe, berea nu mai are gust de briză şi nici vântul nu poartă ţipete de pescăruşi. Bietul Vin Diesel n-a apucat paltonul. Şi nici eu n-am apucat să acced într-o gaşcă serioasă de bikeri. Noi să fim sănătoşi!

vama

Citadin, estival


Bucureştiul verilor coapte.

Dimineţile-i miros a coji de lubeniţă acrite peste noapte în tomberoane ori pe trotuare, amiezele tămâiază insinuant fumul iute al vinetelor şi ardeilor copţi în fiece bucătărioară, iar serile dogoresc a praf şi iz de asfalt încins, în cel mai bun caz, a baltă, pe la margini. Nopţile, sub un cer săgetat de pescăruşi care se tânguie amarnic, se ridică voci pestriţe ori chicoteli,  împletite cu sunetul seminţelor sparte şi scuipate cu spor şi cu gâlgâitul sau regurgitatul berii de rigoare. Şi câinii care latră a urât. Plus motoarele ambalate pe bulevarde.

Bucureşti

Unde am spus adio verii…


primăvara iese din scenă


când frutuna are culorile astea, simţi că vara se apropie…