Un zbor de mare inspiraţie. Încercaţi asta acasă!

În avion. Pe locurile de la uşa de siguranţă, acelea mai comode, cu mult loc la picioare, eu stau la fereastră iar pe locul de lângă culoar e un tip de vârstă medie, relaxat, aproape plictisit. Locul dintre noi e neocupat. Începe procedura de decolare iar eu încerc să-mi ascund crisparea. În graba instalării, mi-am vârât geanta în lăcaşul de bagaje fără să apuc să mai scot nimic din ea, nici sticla de apă, nici cartea, nici caietul de notiţe, nimic. Acum înghit în sec, în timp ce mi se înfundă urechile şi încerc din răsputeri să nu privesc afară, la lumea cu susul în jos. Ne balansăm, ne zmucim (bine, mai mult în mintea mea) şi, în fine, soarele inundă ferestrele pe deasupra plafonului de nori. Imediat ce semnalul luminos pentru cuplarea centurilor se stinge, zvâcnesc să-mi recuperez lucrurile din raft. Din pacate, avionul încă urcă, aşa că trec razant, aproape să-i vâr degetele în ochi cetăţeanului nevinovat care se străduia să-mi facă loc. Revin cu geanta-n poală. Puţină apă, guma de mestecat şi foaia albă a caietului dinainte reuşesc să mă liniştească. Şi mă apuc să scriu. Free flow.

După câteva minute.

–         Sorry, I am very curious. What are you doing? Do you write a book or something…? Mă priveşte cu o curiozitate sinceră şi cu ochii mari şi nedumeriţi.

–         Yes… I do. Zic eu, mai mult bolborosit şi zâmbesc încurcată. Ce naiba vrea? Are chef de vorbă?

Free flow-ul m-a dus către o idee mai veche, nepusă în practică. Am început o poveste pe care o aveam în cap mai de mult timp, despre o relaţie interesantă şi atipică din viaţa mea. În două-trei ore de zbor am tot timpul s-o schiţez. Apoi se va finaliza ea, cumva. Farmecul discret al burgheziei. Ăsta e titlul. Descriu pe îndelete contextul, introduc personajul şi încep să-l iau la puricat. Era aşa şi pe dincolo, mi se părea nu ştiu cum, m-a atras prin aia şi ailaltă. Gândurile docile, se înşiruie frumos, pixul aleargă pe hârtie aşternând rând după rând, pagină după pagină. De mult n-am mai avut aşa cursivitate şi inspiraţie. În plus, timpul trece plăcut.

–         Îmi cer încă o dată scuze. Nu vreau să deranjez, dar sunt chiar foarte curios. Ce scrieţi? N-am mai văzut pe nimeni să scrie atât…

(Am să reproduc dialogul tradus şi adaptat, întrucât el s-a desfăşurat în limba engleză, cu poticneli deranjante – după fiecare frază a străinului, eu replicam invariabil câte un „sorry?” chinuit, căci, fie accentul lui, fie urechile mele înfundate, mă ajutau să pricep doar o treime din ce zicea, aşa că omul tot repeta şi reformula, până când bungheam ce-a vrut să zică.)

–         Păi, de fapt, chiar am început o carte!

–         Wow! Deci am avut dreptate.

–         Mda.

–         Dar ce profesie aveţi?

–         Ei, n-are legătură cu profesia mea. Fac un curs de dramaturgie.

–         Wow! Aici, în Paris?

–         A, nu. Aici am fost în vizită la nişte prieteni. Însă profesorii ne-au încurajat să scriem mereu ce avem în cap. Ceva de genul ăsta.

Mai trece un timp. Eu mă descalţ şi îmi caut o poziţie confortabilă, cu picioarele sub mine, profitând de scaunul liber de alături.

–         Şi? Despre ce e?

–         Păi…e o poveste despre mine.

–         Atâtea pagini!

–         Mda. Am o memorie bună, ce să zic. Râd. Râde şi el.

–         Super!

–         În plus, trece timpul. Şi nu mă gândesc la zbor. Mi-e frică mereu când zbor.

–         Oh, am văzut.

–         Da?

–         Dar nu trebuie. Eu zbor des, mi se pare plăcut.

–         Bravo ţie. Eu urăsc să zbor.

–         Şi oricum, dacă e să cadă… nu mai e nimic de făcut.

„Ce să spun, încurajator.” Individul vrea să fie prietenos şi simpatic, dar dă cu mucii-n fasole. Şi mă mai şi întrerupe. Chiar şi când n-o face, îl simt că mă studiază ca pe o ciudăţenie. Încerc să mă concentrez şi să fac abstracţie de tot ce mă înconjoară. Trebuie să scriu despre mine, cum eram, în ce pozam, ce aşteptări aveam când am intrat în relaţia pe care o descriu, ce gesturi şi acţiuni am scos la iveală. Iar omul ăsta mă tot aduce în prezent şi mă face să mă gândesc la ce fac acum, cum să port o conversaţie agreabilă, cum să fac o impresie bună şi alte nimicuri. În treacăt, îl observ un pic. Alergător de cursă lungă. Bărbatul ajuns la o vârstă care nu mai contează pentru că pare că stă în loc, bine întreţinut, îngrijit îmbrăcat, umblat prin lume şi printre oameni, cu uşurinţă în comunicare. Având în vedere mirările în ceea ce priveşte scrisul, probabil are o pregătire într-un domeniu tehnic. N-ar fi fost de lepădat aşa, ca şi cunoştinţă, iar contextul chiar era prielnic flirtului. Dar eu nu vreau decât să-mi urmez firul ideilor şi să scriu.

–         În ziua de azi lumea foloseşte laptop-uri, telefoane. Nu am mai văzut pe cineva să scrie de mână. Cred că sunt mai mult de 10 pagini acolo…

–         Ei, nu e chiar aşa de mult. Eu scriu uşor.

–         Eu n-aş putea. Şi doar din capul meu? Nu am atâta imaginaţie.

–         Eu am. Şi, apoi, cum spuneam, povestea e deja în capul meu. Tot ce am de făcut este s-o las să iasă afară.

–         Uimitor. Foarte frumos.

Mă zgândărea întrebarea lui de mai devreme, legată de profesia mea. Am evitat să răspund, iar acum cochetez cu tot felul de variante. Aş fi putut să spun că sunt scriitoare. Dar poate mă întreba ce-am publicat? Ori, actriţă. Mereu mi-am dorit să spun cuiva chestia asta. Dar atunci sigur m-ar fi întrebat cum mă cheamă şi unde joc. Ce să-i spun? „în fiecare clipă a vieţii noastre toţi jucăm, la nesfârşit…” Pendulez între jurnalistă şi inginer, în cele din urmă. Ar avea cât de cât legătură cu ceea ce fac. Dar, oricum nu mai e cazul să spun nimănui, e mai mult o pregătire a unui răspuns pentru situaţii viitoare. Să ţin minte. Continuarea poveştii despre farmecul burgheziei mi-e compromisă, oricum. Nu mă mai pot concentra. Şi mai am nevoie şi la toaletă. Mă decid să mă ridic. O clipă, îmi trece prin cap ca nu cumva tipul să-mi ia caietul cât sunt plecată. Dacă ştie româneşte? Mă duc totuşi. La întoarcere, desigur, reuşesc din nou, făcând echilibristică pe tocuri, printre scaune, să-l înghiontesc pe stimabil. O crede c-o fac intenţionat? În fapt, aşa sunt eu, cu atât mai nătângă cu cât îmi propun să fiu mai distinsă şi delicată. Recitesc ce-am scris. 8 pagini. E bine, nu tai, nu corectez nimic. Doar că entuziasmul mi-a scăzut la jumătate. Încerc să regăsesc firul ideilor şi vecinul meu, la a doua cafea, mă intrerupe iar.

–         Admir oamenii cu imaginaţie.

–         …  zâmbesc artistic. Ce naiba să fi răspuns?!

–         Gata, nu mai deranjez. Continuaţi.

Sau poate a zis „continuă” ? Nu-mi dau seama ce crede despre mine. Fac impresia unei zărghite care-şi scrie memoriile prin avion sau a unei doamne distinse şi cu preocupări interesante? Creadă ce-o vrea! Îmi amintesc o altă scenă,  dintr-un tren între Bruxelles şi Bruges, când, nerăbdătoare să-mi aştern impresiile, scriam de zor în caiet şi atrăsesem privirile uimite ale unui tânăr. Oare a devenit chiar atât de excentric să scrii în ziua de azi?!

Revin la paginile mele. Mai leg două idei despre primii mei paşi în lumea desuetă a burgheziei bucureştene. Îmi zboară gândul la finalul poveştii, la concluzii şi mă silesc să-l alung şi să ţin cronologia firească, să nu scap nicio etapă din poveste. Atunci am sfârşit evadând la Istanbul, lăsându-mă furată de dansul cu un turc misterios. Acum însă, în poveste, sunt abia la cina cu tocana din pipote de curcan cu sos de nuştiucare şi lecţia despre oenologie. Scriu, rod capătul pixului, zâmbesc în gol unor amintiri simpatice. Dar, ah, blesteme! Şefa de cabină ne anunţă suav că începem aterizarea.

Şi pupăza, zbrrrr, pe-o dugheană! La fel cu inspiraţia mea…

–         Relax! Totul o să fie bine. Începe, îngăduitor, vecinul meu să-mi ţină speech-ul despre inutilitatea îngrijorării.

–         Da, ştiu – îngaim exasperată.

–         Au piloţi excelenţi.

–         Aşa e. Dumnezeu să-i ţie sănătoşi!