Poveste persană


Am citit, nu de mult, o recomandare a unei persoane de încredere, mai ales în materie de locuri unde se mănâncă bine şi cinstit, aşa că haidem să aflăm cu ochiul şi papilele proprii despre ce-i vorba. Pars e un restaurant iranian. Adică, persan, cum ar spune ei. Iar asta nu scrie doar în meniu ci reiese din faptul că este frecventat preponderent de etnicii iranieni care se simt aici ca acasă.

Din strada Făinari, o stradă modestă care şerpuieşte în spatele blocurilor de la şoseaua Mihai Bravu şi delimitează zona pitorească de case vechi Moşilor-Eminescu-Viitorului, intrarea în restaurant nu spune mai nimic. Ar trece aproape neobservată, dacă n-ar avea un panou orientativ cu un desen oriental frumos colorat care îţi fură privirea. Înăuntru atmosfera e plăcută; se aude muzică orientală şi nu miroase deloc a mâncare. Am ales o masă la fereastră. Ospătarul cu cei mai negri ochi pe care i-am văzut nu ne-a lăsat să aşteptăm deloc, deşi mai avea clienţi, iar pe unde am avut nevoie ne-a consiliat discret. Nu avea nici aerul acela superior de pedagog de internat catolic, nici atitudinea plictisită ori zeflemitoare cu care suntem obişnuiţi prin localurile cu dever. Nu. Pur şi simplu părea dornic să ne servească într-un mod corect. Nu am înţeles până la final dacă era român sau iranian. După aspect, aş fi băgat mâna în foc că în timpul liber e derviş; după vorbă, părea bucureştean din tată-n fiu, dar la cât de eficient şi amabil era înclin să cred că nu e român la origine.

Ne-a recomandat orezul cu şofran tradiţional, cu adaos de zerish (sos de coacăze negre) împărţit la două farfurii întrucât porţia este foarte generoasă. Zerish-ul ăsta e genial! Are un gust acrişor, astringent şi punctează perfect  monotonia orezului delicat. Îmi venea să cer un borcan la pachet.  Apoi felul principal au fost frigăruile şi kebab-ul din viţel şi berbecuţ. Cubideh pars înseamnă un kebab generos în care carnea este aromată cu diverse condimente speciale şi vine însoţit de multă lămâie, ceapă, ardei iuţi proaspeţi şi roşii coapte. Maxus este alăturarea unei frigărui din carne de viţel cu un kebab delicios însoţite de aceleaşi accesorii – lămâia, ceapa, ardeiul, roşiile coapte pe grătar. În afara diverselor combinaţii preparate la grătar din viţel, berbecuţ şi pui, există în meniu şi mâncăruri gătite, cu sau fără carne, ca şi feluri din peşte. Salatele sunt mari, proaspete şi perfect asezonate. Am remarcat şi aperitive tentante, ca falafelul, humusul şi altele ori deserturi ochioase, însă n-am avut burţi să le cuprindem pe toate.

Nu se servesc băuturi alcoolice, au limonade şi răcoritoare şi desigur, ayran. După masa copioasă am luat câte un ceai negru aromat cu hel şi apă de trandafiri. Am plătit 90lei, cu tot cu bacşişul, fără să ne pară rău după un singur bănuţ. Uite că se poate ieşi în Bucureşti la un restaurant unde să mănânci bine, să nu te simţi jecmănit şi unde să îţi doreşti să revii.

La solicitarea noastră, la plecare, am primit o carte de vizită şi explicaţiile necesare pentru a putea comanda la domiciliu mâncare iraniană. O vom face, cu siguranţă.

o masă copioasă

un ceai digestiv

Later edit : 24 octombrie 2013. Am trecut pe Făinari şi am observat că Pars a dispărut de la locul ştiut. S-or fi mutat, s-or fi retras… 😦

Much later edit: 7 februarie 2014. I-am văzut la Sfânta Vineri! Colţ cu Mămulari.