Indi(Io)ana Jones și cei 12 în căutarea Semmeringului pierdut

…

Piața Victoriei, Springtime.

Cine trebuie să mai vină? Doar ăștia suntem? Ăăăm. Nu. Mai sunt de venit. Mai așteptăm până la și un sfert, așa a rămas. Trebuie să ajungă Ioana cu BMW-ul. Și restul. Aham. Ok. Ce bine că nu plouă. Mdap. Ați văzut ce răsărit magnific? Eu am umbrela, oricum. N-o să avem nevoie, o să vedeți. O să fie per-fect. Uite că sună. Alo! Bună dimineața!… Da, în Spring…. Păi veniți și voi încoace, să ne cunoaștem… Și apoi plecăm cu toții. Ok? Plecăm? Da. Imediat. Dar stăm să terminăm cafele, ceaiuri, să vină și ceilalți. Suntem în program.

Am pornit la drum când se luminase bine, deși ne-am adunat, unii dintre noi, încă de când mai sclipeau stele pe cerul neașteptat de curat. O autostradă aglomerată ni se întindea înainte. Și câteva zile de aventuri. Nu prea ne știam între noi, abia reținusem numele partenerilor de mașini și, vag, ale celorlalți șoferi. Mai multe Ioana, vreo două Raluca, un băiat, parcă trebuiau să fie doi, Roz/Rose whatever, Iuliana sau Liliana, hmm și, și… lasă că vedem pe parcurs. Benzinărie. Pauză? Deja?! Ah, alimentăm. Și ne alimentăm.

Câmp, câmp. Sate urâte în ploaie. Muzică proastă la radio. Oare am închis lumina pe hol? Deci azi e sâmbătă și mâine, ba nu, poimâine e sf. Andrei. Deci, da. O să-mi simtă cineva lipsa? Sper că n-am uitat încărcătorul în celălalt rucsac, bine că mi-am luat trei cărți dar am lăsat șervețelele demachiante în baie. Hmm, ce-ar fi să ațipesc puțin, nu se supără nimeni…

Taca-taca-taca. Mamă, cât vorbesc fetele astea despre nimic. Mă ia somnul. Hai, curaj, că am fost și în situații mai grele. Dacă era numai una și vorbea numai cu mine? Dacă trebuia să răspund? Hai că poate adorm ele de la ploaia asta și o calc mai tare să ajungem odată. Dacă eram singur, eram la Slatina la ora asta, ba chiar aproape de Craiova, dacă plecam când a fost vorba și nu făceam atâtea manevre. Să vii la 7 ca să ajungi la prânz în Craiova! Jeez , în ce m-am băgat, fratee…

Yey! Craiovaaa! Hai că mi-e o foame de-aș mânca un oltean cu totul. Să vedem unde naiba parcăm că e cam înghesuială p-acolo prin centru. Na, că avurăm noroc. Hai, toată lumea jos! Uite pizzeria Trevi. Hmm, interesant, plăcută atmosfera, curățel localul. Au chiar și muzică italiană, ce drăguț. Pizza Marinara, Pirata, Porcina, Prosciutto e Rucola, Tartufona, Zucchinona și paste Quattro Formaggi, Salmone, Bolognese. Și salate. Și beri, capuccino și limonade. Bun, bun. Mamma mia! Puteam să facem excursia doar la Craiova.

Și afară plouă, plouă. O raită prin centrul pietonal e ca o ocheadă în culisele unui spectacol care încă n-a început: luminițele sunt puse dar nu sunt aprinse, oamenii trec dar în grabă, cu treburi, chioșcurile cu bunătăți nu sunt deschise, vinul încă nu e fiert. Facem poze la decorul încă inert ce va să fie viu și feeric. Poate, la întoarcere.

Craiova udă

Apucăm drumul Severinului. Mai avem? Mai avem. Abia aștept să ajungem și să mergem la băile alea. Da, da, alea sulfuroase și calde. Și dacă e întuneric, cu atât mai bine. Se întunecă în curând, oricum.

Herculane, by night. Cam pustiu, cam sinistru. Pensiunea Ambasador nu e vreo vedetă de primă mână între stabilimentele înșirate de-a lungul Cernei. Ba, nici de-a doua, ar putea zice unele guri răuvoitoare. Dar să fim optimiști. E lumină. Miroase a sulf. În fundal se ridică silueta neagră și masivă a munților. Ne cazăm, doi câte doi, cam cum am ajuns. Două fete, pat dublu. Doi băieți, un pat dublu. Serios?! No way. Ok, twin. Încă două, încă o dublă. Altele patru, un apartament. Și tot așa. Toată lumea, mulțumită. Cina o luăm visavis la un local modest. Ocupăm trei sferturi din sală și începe un haos de comenzi și preferințe. Gazda ne tot propune o tigaie bănățeană cu niște cartofi aurii. Și murături. Și supă cu găluști de rață. Unii reușesc să eschiveze și să obțină altceva, variațiuni cam tot pe aceeași temă. Rămâne să bem la întoarcerea de la ”cădițe”. Cădițele sunt niște băi termale în aer liber. Sau un ștrand. Sau așa ceva.

– Cât e intrarea?

– E gratis

– Ne schimbăm acolo? Sunt vestiare?

– Acolo, în mașini

– Ne luăm prosoape, nu?

– Ne trebuie și schimburi uscate

– Dar e departe? Nu putem merge pe jos?

– Luăm mașinile, sunt 5km

Și plecăm în cele din urmă, 10 inși înghesuiți în doar două mașini. Pe drumul îngust și destul de prost în amonte de Herculane, dar tot pe malul Cernei ne oprim la o margine de șanț. Aici e. Aici?! Aham. E frig, umezeală și întuneric. În afară de susurul râului care curge undeva, mai jos, se aud voci și chicoteli. Și se simte un miros de fripturi. Ne adunăm pâlc și începem coborârea malului destul de abrupt, pe niște scări mai mult sau mai puțin amenajate. La o primă cotitură depistăm sursa mirosului de friptură: niște cetățeni pregătesc un grătar la lumina lanternelor. Îî lăsăm cu ale lor și continuăm spre un soi de foișor deschis. Are pereți din lemn pe trei laturi, băncuțe, cuie și niște paravane improvizate. Pe jos e un pământ clisos amestecat vag  cu pietriș și frunze. În acest cadru îmbietor începem dezechiparea. Foarte aproape de noi, mai mult intuim decât vedem niște bazine din piatră în care gâlgâie și fumegă apa termală și socializează alți turiști. Ne agățăm lucrurile care cum putem printre cele ale altora pe care le găsisem deja acolo și, țup-țup către bulboane. În bezna generală mai pâlpâie ici-colo câte o lanternă, câte un mobil. Ioana noastră are o frontală. Chiar și așa, e greu să ne dibuim între noi, mai ales că abia ne știm. Întrebăm în neștire, pipăind la întâmplare ”tu ești?” sau ”ești de-a nostru?” deși, în jur toți necunoscuții se întreabă același lucru. Haosul e deplin. În fine, în clipocituri prietenoase și chiote, apa fierbinte ne primește și ne învăluie rând pe rând. Ne mirăm, ne destindem, ne lăfăim. Mișunăm la întâmplare pe fundul bazinului nu mai înalt de-o șchioapă, adică ne târâm ca șopârlele ori țopăim cu mersul piticului. Oricum ai lua-o e caraghios până la limita absurdului. Replici și glume sar, aruncate de la unii la alții, ca niște broaște. De văzut nu ne vedem decât aproapele imediat și, întretăiat, stroboscopic aproape, imagini de pe margini – câte un trup gol, câte un prosop fâlfâind, o fojgăială în zona foișorului. Cineva întreabă despre istoricul locului, altcineva se îngrijorează pentru hainele lăsate în voia sorții, altul îi căinează pe cei rămași la hotel. Cineva spune despre o șampanie, că s-ar cam potrivi. Altcineva vine cu ideea unui duș scoțian în apa rece a Cernei. Ies curajoșii și coboară în albia râului dar se întorc degrabă. Rămânem aproape numai noi între noi. Apa fierbinte și aburii care ne învăluie nu ne lasă să simțim răcoarea nopții. Se propun masaje ad-hoc și se trece chiar la fapte. Se mai îngână povești ori pur și simplu se tace la adăpostul întunericului. Să zaci în apă caldă și să nu (mai) știi ce e în jurul tău e atât de aproape de starea ideală, de pacea din burta mamei încât te copleșește. Cu greu ne desprindem totuși târziu în noapte și ieșim.

Seara s-a încheiat cu un păhărel de afinată ori rachiu și câte o cană, două de vin fiert. N-am prea vorbit cine știe ce, dar ne-am privit mai pe îndelete ca să ne dumirim care, cine e și ce fel zice sau face. Altfel se au tovarășii de drum după ce-au închinat un pahar și au împărțit o baie (fie ea și termală). Amin.

A doua zi, dimineața s-a prezentat mohorâtă și palidă ca o mironosiță. Nici noi nu eram mai vioi. Singură, cu coafura impecabilă și zâmbetul la purtător, Florina așteaptă deja cu o cafea aromată în mână în salonul pensiunii. Rând pe rând, apar fețe somnoroase. Mneața, neața, bună dimi, bună – care cum poate. O vorbă bună, o glumă, o brioșă, o cafea se găsește pentru fiecare. Facem planu’ ca țiganu‘: că mergem la micul dejun degrabă, că vizităm cu ghid partea veche a stațiunii, că înainte de prânz ne urnim către Eșelnița unde ne așteaptă alte surprize. Aham. Exact așa, doar că timpul n-a fost deloc galant, ne-a păcălit și a fugit. Trecuse de 12 și noi încă bântuiam răsfirați pe ambele maluri ale Cernei. Am admirat băile și centrele de tratament sau ce-a mai rămas din ele, am căscat gura în fața hotelurilor opulente, decăzute azi la grad de ruine, ne-am baladat pe sub porticurile elegante construite ca să facă o legătură continua, la adăpost, între punctele de interes ale stațiunii, fie ele hoteluri sau baze de tratament, izvoare ori cafenele și la mijloc chiar un cazinou. Am admirat impresionantul Sequoia din parcul central. L-am fotografiat pe robustul Hercule din toate părțile și ne-am hlizit descoperind unghiurile indecente. Am cotrobăit prin micuța și eleganta biserică catolică și am surprins munții din fundal și trandafirii din prim plan. Am citit toate panourile explicative ale clădirilor-monument. Am descoperit mascaroni și statui pe cornișe, am admirat Cerna, mai ceva ca pe o Senă. Am lălăit-o, ok. Apoi, ne-am îmbarcat cu cățel și purcel și-am oprit un pic și la gară. Că merită. O gară-castel, în stil baroc, construită înainte de 1900 după modelul unei case de vânătoare imperiale și păstrată până azi nu vezi altundeva în toată România.

…

fost hotel Traian

Enter a caption

Enter a caption

Enter a caption

hotel Decebal, fost Franz Iosef

coridorul continuă și peste podul de piatră peste Cerna

piața Hercules

La Eșelnița oamenii ne așteptau încălzind supa din jumătate în jumătate de oră. Niște doamne inimoase, ba, parcă și un domn, ne-au poftit la masă și-n același timp ne-au prezentat realizările fundației comunitare și pe tanti Ana. Doi în unu. Noi băgam pe sub nas lingurile, ei ne vorbeau. Printre farfurii mai ciocneam și cănile de vin fiert și aromat. La sarmale s-a creat un pic de învălmășeală. Tanti Ana povestea la mijloc, cui o asculta, pe laterale se însăilau alte discuții despre fonduri, despre copii, despre turtele de mălai. S-au așezat și gazdele la masă, alături de noi, deși erau cu un fel în urmă. A venit și friptura cu orez sârbesc. Plus murăturile. Tanti Ana a început să cânte. Era despre strămutarea satelor de pe lângă Dunăre atunci când apele au crescut, odată cu construirea barajului, o baladă compusă pe o veche melodie ostășească. A mai cântat și o doină, a mai povestit cum era pe insula Ada Kaleh. Veneau platourile cu prăjituri când ne-am dat seama că trebuie să mai și plecăm, oricât de plăcut ar fi. Fotografii, mulțumiri, strângeri de mâini.

În defileul Dunării ne așteptau un asfințit fotogenic și  înserarea albastră, care ne-au luat mințile ori ne-au furat inimile. Fiecare, ce avea la el.

defileul Dunării

~Va urma~

 

• o excursie My secret Romania